Între poporul evreu de odinioară, care a mers dintr-o încercare într-alta până în zilele noastre, și cel de astăzi este o distanţă ca de la cer la pământ. Nemulţumirea şi îndărătnicia lor i-a adus de la teocraţie, adică de la conducerea, de la oblăduirea directă a lui Dumnezeu, la primele forme de organizare politică. Aceasta s-a produs când au cârtit împotriva proorocului Samuel cerând rege.

Pentru cetatea Atenei, Platon considera: ca un popor să fie condus într-adevăr la culmile scopului său, ar trebui ca aleşii poporului să fie dintre oamenii cei mai deştepţi, dintre oamenii cei mai culţi, savanţi şi tot ce avea mai frumos şi mai ales comunitatea.

Ei bine, acum, de pildă, să luăm, să urmărim firul popoarelor din zilele noastre. Este atâta indiferenţă, pentru că şi popoarele antichităţii aveau şi un alt gust politic, şi o altă civilizaţie, aveau şi o altă cultură şi, după agerimea minţii lor, reuşeau să-şi aleagă oamenii vrednici ă-i conducă. Iar poporul nostru, în perioada aceasta a comunismului, când îşi alegea, de pildă, membrul de partid, era sigur că a ales pe cel mai bun dintre cetăţeni, asta după ce a trecut de faza de încercare din ’49, ’60-’70 încoace, când şi-au format elementele lor, cadrele lor în liceu, facultăţi, şcoliţi în străinătate. Dar, ca să găsească un membru de partid, căutau şi ei de acum oameni de elită, oameni noi. Şi se opreau la câte unul pe care-l socoteau a fi foarte bun şi care, în acelaşi timp, era creştin şi, atunci, nu putea fi ales pentru că: „bă, e foarte bun, dar e creştin, merge la biserică…” Deci deodată se punea problema aceasta a bunătăţii omului şi anularea ei în acelaşi timp pentru că era creştin. Asta înseamnă tocmai inversarea întregului sistem de valori a omului.

Ce înseamnă politică?

Politica este arta de a conduce şi nu e uşor. Dar să luăm arta de conducere a vremurilor noastre: forţa, violenţa, furtul, sălbăticia şi tot ce este mai degradat în societatea noastră. Cine este ales? Este ales, în sfârşit, un om care ştie să cumpere, să vândă şi să degradeze.

Ce înseamnă a alege?

A alege înseamnă să iei ceva bun din ceva. Ei, acum ce să iei din partidul comunist, care mergea ca oile? Îmi amintesc de cele mai multe ori cum plecam de la M-rea Bistriţa şi mergeam vreo doi kilometri, unde era secţia de votare. Şi unde mai pui că monahii erau chiar primii care intrau în sala de votare… Sigur că lumea venea de la biserică şi noi veneam de la votare. Ce făcea monahul nostru în faţa listelor de votare, în cabină – nu se ştie. Intram şi eu acolo, consultam toate listele, n-aveam habar pe cine să pun ştampila, ce să fac, puneam trei-patru ştampile pe foaia de hârtie şi o lăsam acolo… şi unde mai pui că, cu toată povestea asta, ieşea Partidul?! 85% – era fain aranjat. Şi, atunci, cine putea să facă alegere corectă, cinstită? Cum să mai alegi oameni de elită din popor? Căci oamenii de elită se temeau să se mai bage în salata asta bolşevică, gândindu-se la ziua de mâine, la ce-i mai aşteaptă. O conştiinţă avea omul şi putere de judecată. Cu toate acestea, ieşea care socotea Partidul să intre la primărie, la strejărie, la prefectură şi… vorba lui Caragiale, „fiecare cu steagul lui”.

Cât despre călugări, consider că este o sminteală să meargă la vot. Chiar şi dacă merg din ascultare – asta nu-i ascultare.

Există două conduceri, una de la Dumnezeu şi alta de la cel viclean. Conducerea de la Dumnezeu o formează păstorul cel bun, care intră pe uşă în staul, pe când cel viclean sare din ocol peste gard şi oile nu-l cunosc. Tot aşa şi poporul se află astăzi în situaţia de a nu cunoaşte pe cine alege. În aceste condiţii numai faptul că te-ai dus şi ai intrat în sala de votare este periculos.

Ca să alegi ceva valoros trebuia să alegi pe cel mai bun din comună, trebuia să fie gospodar, înţelept, fără vicii, să nu-l întâlneşti oricum, umblând cu păhărelul la deget. Dar, spre surprinderea noastră, tocmai pe ei îi găseşti acolo.

Avem exemple, de altfel, Partidul Ţărănesc. Departe de mine să critic sau să laud acest partid, pentru că săracu’ Brătianu este îngheţat de mult, Maniu – mort la Sighet, se mai poate vedea doar celula în care şi-a petrecut ultimele zile, iar urmaşii lor s-au întovărăşit tocmai cu samsarii care i-au ţinut în puşcărie şi au făcut cârdăşie cu ei; au ajuns, în sfârşit, în Parlament, în departamente, aşa încât au ajuns să fie compromişi de n-a mai rămas nici urmă din ei. Şi astăzi Partidul Democrat, „PMR”, „PSR”, „CPD” nu mai are nici un rival şi el este ca pe vremea lui Ceauşescu, şi bun, şi rău. Şi atunci ţăranul nostru merge acolo fiindcă fruntaşul din sat este PDS-ist sau altă coloratură şi-i spune: „Vezi, măi, Ioane, când te duci la votare… tu lucrezi pentru mine şi, dacă vrei să mai rămâi la serviciu – pune acolo votul”, „Da’, am înţeles, tovarăşu’”, „Ia şi buletinele soţiei şi ale copiilor şi vino acolo şi alege…” Şi pentru om ca să rămână cu serviciu – merge şi votează cu toată familia.

Mi-amintesc … stăteam de vorbă cu un creştin după ce am ieşit de la biserică şi m-a întrebat, că după aceea trebuia să meargă la votare: „Părinte, cu cine să votez?”, „Măi băiete, n-ai pe cine să alegi, dar fă-ţi o datorie acolo cumva şi, dacă pui acolo o pecete, ai grijă să nu-ţi dai la judecată sufletul aşa uşor, gândeşte-te!” Dar, spre surprinderea mea, el a mers acasă, a luat buletinele soţiei şi ale celor trei copii, s-a dus la urne şi a votat pentru toţi încât a doua zi comuna Poiana Teiului a ieşit prima pe judeţ cu cele mai multe voturi pentru PDSR – sau cum îi mai spune.

Şi atunci iată toată explicaţia mea în legătură cu omul sărac. Câtă ascultare dă omul acesta, năucit de politica ordinară?! Eu socotesc că o astfel de campanie electorală, la ora actuală, nu este decât o cerşetorie care se face într-atâţia ani de şcoală la oraş; într-o laudă preamăresc un trecut nenorocit şi mai preamăresc altul de viitor. După ce s-au aşezat pe patru ani, au uitat de tot ce-au promis şi mergem mai departe cu partidul în forma lui de sărăcie, de mizerie, fără conştiinţa poporului acestuia ajuns să cerşească o bucată de pâine sau un loc de muncă pe meleaguri străine. Şi acum am ajuns să fim braţele de muncă cele mai ieftine. Până şi negrii din Spania, după cum povestea cineva, au ajuns să spună românilor „sclavii albi”.

Cam asta a ajuns să fie starea de lucru în care-ţi pui întrebarea: Ce să mai alegem?, Unde şi ce să mai dai?, Unde este elita unui popor, care trebuie să conducă?, Unde mai este omul de jertfă, de sacrificiu, care să se poată pune în slujba adevărului şi a binelui şi să atingă culmile acestea ale creştinismului nostru ortodox?

Cam aşa se poate vedea nimicnicia poporului nostru, care de atâţia ani, poate a cincea rundă de alegeri, a rămas tot la vechea formă de guvernământ… în atâţia ani de suferinţă.

Îi înnebunesc televizoarele, calculatoarele şi toate formele care le pot aduce un ban în plus, o pensioară, un loc mai de cinste. Totul se cumpără prin minciună şi din cauza asta merge greu toată ţara. Nici măcar ceea ce este al nostru nu este valorificat, ceea ce poate fi exploatat fără prea multe fonduri şi ajutoare străine. Mă refer la latura agricolă. Chiar dacă un primar va încerca o aventură undeva într-o comună, în general, nu se îngrijeşte nimeni de pământ, de sectorul agricol.

Dacă se strică şoseaua undeva din cauza ploilor care mai vin, nu se îngrijeşte nimeni sau să facă podeţuri sau să întărească malurile râurilor ca să se poată circula. Dacă se mai întâmplă acestea între două stadii de alegeri, mai aştepţi vreo patru ani ca să treci pe „cărare”.

Ce trebuie să facem noi, pentru că la ora actuală nu se mai face politică? Acum nu mai putem face politică, pentru că ne-a rămas doar să ne mai salvăm valorile noastre ortodoxe în primul rând. Pe noi nu ne mai interesează altceva decât să repunem pe creştinul acesta ortodox, pe românul nostru, în drepturile pe care le-a avut acum câteva sute de ani, să-l vezi în puterile lui de altădată, în istoria lui, în tradiţiile şi-n obiceiurile lui şi-n legile lui dumnezeieşti, să-l vezi aşa într-un Şaguna, într-un Avram Iancu, într-un Horia, Cloşca şi Crişan, într-un Ionel Moţa, Vasile Marin, în eroii noştri de la Aiud, Gherla şi Piteşti şi-n toate locurile de sacrificiu. Acesta este românul! Românul nu este european la voia întâmplării. Trebuie să ştim că Europa nu poate face nimic fără o Românie latină şi ortodoxă. Acum ei ne dispreţuiesc şi ne depărtează, ne vorbesc mai mult sau mai puţin răspicat şi cu o indiferenţă usturătoare, dar această atitudine vine încă de la începutul existenţei statului nostru în arcul carpatic. Unitatea noastră a fost foarte puţin apreciată de puterile occidentale. În afară de francezi şi italieni, nimeni n-a mai putut să vadă în noi un popor legat şi închegat. Pe când noi, la câţi suntem acum plus zece-doisprezece milioane de oameni sănătoşi, am putea forma o mare forţă economică, statală, religioasă şi morală. Interesul, însă, pentru ei a fost întotdeauna să nu aibă aici un popor vrednic, care să ştie ce vrea. Mereu am fost ţinuţi într-o stare de umilinţă şi, pe cât a fost posibil – aproape să nu mai existăm, după cum se preconizează şi azi.

Democraţia pe care o trăim în drepturile omului este o anarhie, pe care o trăim de la o zi la alta; ne urâm, ne muşcăm şi ne dispreţuim… La aceasta contribuie şi multitudinea partidelor, care are drept scop să ridice dezbinare în cadrul poporului prin diversitatea şi opoziţia tendinţelor.

Care sunt drepturile omului? Care sunt, în sfârşit, puterea şi forţele noastre? Unde sunt, ne punem întrebarea, fraternitatea, egalitatea şi dreptatea? Sunt în băncile străinilor. Munca noastră, a bietului român din toate timpurile este în buzunarul străinilor. Se mai duce cu traista goală ca să cerşească FMI-ului… Dar cine este FMI-ul, de unde are el fondurile acestea? Sunt luate din munca popoarelor. Şi, după aceea, vin şi le dau ca o binefacere sau acordă ca împrumut munca săracului adunată şi speculată.

Noi, într-adevăr, nu avem voie să facem politică, suntem Biserică cu drept divin. Dar când au lipsit, oare, oamenii Bisericii din viaţa politică? Niciodată. Să luăm domnia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt – a avut un Daniil Sihastru, omul de rugăciune, omul de sprijin, omul de mare atenţie pentru popor şi pentru Moldova întreagă. Alexandru cel Bun a avut de sprijin pe Mitropolitul Iosif. Şi toţi „ierarhii” istoriei noastre au fost prezenţi acolo, şi-au spus cuvântul şi au dus aspiraţiunile poporului nostru mai departe.

Nu facem politică, noi ne apărăm drepturile noastre, tradiţia, viaţa, „sărăcia şi neamul”, cum spunea marele nostru poet. Dar nici măcar acest drept nu-l mai avem. A face politică înseamnă a îndruma, a deschide mintea omului, că acesta este rostul şi de aici pleacă creştinul nostru, de la sfatul Bisericii. Iar acesta a venit acum să ne spună că Biserica n-are voie să facă politică, mai ales preotul… Dar preotul e şi el cetăţean, la rândul lui, şi, ca cetăţean, are toate drepturile, dacă tot este vorba despre drepturile omului.

Armata – n-are voie să facă politică, ofiţerul care s-a jertfit, care a murit pentru ţară şi din cele mai vechi timpuri câmpurile au fost pline de ostaşi, ei au apărat ordinea dinăuntru şi din afară… Ei bine, n-are drept! Şcoala n-are drept! N-are drept nici justiţia!… Nimeni n-are dreptul… Atunci pe seama cui rămâne alegerea? Pe cine mai punem noi? Pe jucăuşii de pe cheiul gârlei? Luăm scursurile societăţii şi le punem în fruntea unui popor? Păi care este cinstea noastră? Vedeţi cam cum stau lucrurile în această situaţie? Noi am fost şi cu unii, şi cu alţii. A plecat Ceauşescu, au venit alţii. Noi preamărim şi cântăm şi ne rugăm pentru ei. La altar cântăm „Mulţi ani trăiască!”, ungem şi preamărim. De ce facem asta? – Dumnezeu ştie. Aşa că apărem pe scena de pe Alba Iulia şi cu unii, şi cu alţii. Care este poziţia noastră? Care-i elementul de demnitate şi de prestigiu al unui popor? Batem din palme şi cu unii, şi cu alţii.

Poporul stă în sărăcie şi în mizerie şi aşteaptă de la Biserică un cuvânt tare, un cuvânt de răspundere, un îndemn ca să ştie ce au de făcut. Nu-i spune nimeni, nici în biserică, nici în şcoală, nu-i spune nici în armată, nu-i spune din nici o parte… Şi, atunci, unde să se ducă omul? Intelectualul nostru este aşa de uzat şi de plictisit încât e bucuros să aibă şi el un osişor acolo în cadrul statului, să tacă, să bea Coca-Cola, să cumpere o pereche de blugi şi să mai ia câte o gumă. Şi cu asta i-a întors spatele bunicului şi tatălui de la ţară. Unul stă, săracu’, şi aşteaptă să-i vină feciorul de la înalta şcoală, de la Academia Comercială din Bucureşti, care ce comerţ să mai facă, când totul e apă goală? Şi, iată, aşa, dragii mei, am ajuns la pustiul acesta de viaţă politică încât, într-un cuvânt, nu-şi rămâne decât să scuipi toată rânduiala asta, cum spunea cineva acum câţiva ani, şi să rămâi indiferent, să te rogi pentru această stare de lucru în care am ajuns. Pentru că nu ne-au mai rămas decât ochii de lacrimi şi suferinţa… Dar aceasta este pentru poporul nostru creştin-ortodox o pregătire înţeleaptă şi binefăcătoare spre drumul acesta al bucuriei şi învierii. Alegem oameni, rămânem la nivelul omului. Alegem pe Dumnezeu, ne ridicăm la nivelul lui Dumnezeu. Ori acesta este scopul: de a ne ridica naţiunea spre linia Bisericii şi, decât să murim trădători, mai bine să murim pe câmpul de onoare fără să ne pierdem conştiinţa şi sufletul. Avem un singur suflet, un Singur Dumnezeu, o singură credinţă şi cu ea vom merge înainte Judecăţii.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi cititorii şi să ne mai regăsim pe făgaşul acesta al bucuriei noastre creştineşti şi monahiceşti !