Doi torţionari denunţaţi şi un al treilea pentru care se pregăteşte dosar. Acesta este bilanţul investigaţiilor duse de 7 ani de cei supranumiţi vânătorii de securişti.
Este un titlu care sună bine, doar că în spatele acestor vânători se ascunde lupta dusă cu morile de vânt.
Există oameni sus-puşi care se opun condamnării celor vinovaţi.
De fapt, comuniştii n-au fost condamnaţi niciodată. Niciunul dintre ei nu a ajuns până acum la închisoare.
La aproape 24 de ani de la căderea regimului comunist, familiile celor umiliţi de securitate îşi caută încă dreptatea. Asta deşi vânătorii de securişti au dezgropat dovezi pentru zeci de cazuri.
Emisiunea “În premieră cu Carmen Avram” îţi prezintă crimele comunismului.
Ţara Lăpuşului, septembrie 2013. Sătenii din Cufoaia s-au adunat în jurul gropii în care a fost descoperit Alecsa Bel. Povestea lui, transmisă din tată-n fiu, a ajuns la a 3-a generaţie. Dar, după ce a fost completată cu datele găsite în arhivele securităţii, arheologii au recompus întregul tablou. Şi imaginea i-a îngrozit.
În 1949, chiar în sfânta zi de Crăciun, Alecsa Bel zăcea într-o baltă de sânge în propria-i curte, păzit de miliţieni şi în văzul întregului sat, ca să ştie toată lumea ce păţesc cei care nu se supun regimului.
Eram aci la şcoală şi am auzit puşcând şi când am mers acolo, o fu mort. Tot a fost distrus. Şi prin cap, şi prin piept, tot. Au tras în el ca în animal“, povesteşte un bătrân din sat.
Alecsa Bel fusese diacon la biserică şi ţăran instărit cu orientări politice liberale, iar după ce comuniştii au ajuns la putere, el a sfătuit pe toată lumea să reziste, să nu se supună cotelor, să nu urmeze sfaturile comuniştilor, pentru că vor veni americanii şi îi vor salva.
Investigaţiile crimelor comuniste sunt ample şi costisitoare, iar autorii acestor asasinate sunt greu de identificat.
În ţară mai sunt mii de români care nu ştiu nici astăzi prin ce gropi le-au fost aruncaţi părinţii sau bunicii împuşcaţi de comunişti.

Pr. prof. dr.: România martirică în formă continuată şi vânarea torţionarilor

1. Introducere

A scrie despre martirii neamului, teroarea ideologică trecută şi actuală, despre recuperarea istoriei şi a torţionarilor în România, pare a fi deja tardiv, desuet, deoarece justiţia intervine prea târziu, şi nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri sau ar fi specialist la suferinţele altora, mai ales dacă nu a trăit nici vremurile de martiraj și teroare.

Însă, subiectul capătă totuşi sens şi importanţă actuală, întrucât ideologia recentă a mondializării nimicului repetă istoria trecută, la o dimensiune mult mai subtilă, mai diversă şi mai largă, şi o aduce în cotidian, sub un alt ambalaj, dându-ne astfel posibilitatea, să descifrăm istoria trecută şi prezentă, în direct, fără pericolul de a fi atinşi, de nici o impostură.

1.1. Diversiune, trădare sau teroare ideologică, sub formă continuată?

Unii cenzori ideologici actuali ne impun astăzi homosexualitatea prin diverse legi, regionalizarea forţată, care ne aminteşte de cooperativizarea forţată, de descreştinarea României, de contracte şi directive economice năucitoare, unele sub egifa FMI, BM, BCE, care ne amintesc de directivele lui Lavrentie Beria şi ale N.K.V.D. –ului; sfredelirea pământului, pe lângă Sfintele Mănăstiri şi monumente, pentru a găsi un gaz imaginar; culminând cu interzicerea vorbirii despre proprii martiri, în România martirizată tocmai de stăpânii lor, care răsplătesc cu pensii mari pe torţionari şi sfidează pe cei torţionaţi.  Toate acestea, le consider echivalente cu istoria celor treizeci de arginţi şi cu revenirea ciclică a erorilor umane, ca o pedeapsă pentru cei ce nu învaţă nimic din istorie…!

Să fie oare perioada postdecembristă, nu doar o epocă a devalizării economiei şi a tranziţiei haotice, care a transformat România întro rezervaţie naturală a sărăciei în aer liber, în numele ecologicului şi a privatizării, pe principiile economiei de piaţă mondiale, de data aceasta, chiar dacă nu mai ai o economie, o industire, o strategie economică, etc., ci doar contracte păguboase secretizate şi numai de unii ştiute, sau este şi o continuare consecventă şi subtilă a comunismului reşapat, evoluat ocult şi integrat global în himera mondializării? Conspiraţia tăcerii, amnistia de iure a torţionarilor, protejarea şi răsplătirea lor generoasă, jefuirea ţării şi umilirea ei, etc. fac oare parte componentă din de-ontologia noii democraţii mondiale? Să fie oare România ţara torţionarilor şi a ideologilor fericiţi, care îşi consumă, fără pic de jenă, pensia uriaşă, pătată cu sânge, nedreptate şi moarte? Iată doar cîteva dileme, pe care ar trebui să le dezbatem civic şi eclesial.

Deci scriu acest articol despre martiraj și teroare ideologică din România recentă, din perspectivă eclesială şi eschatologică, ca teolog și preot și nicidecum din postura de martir sau erou și nici ca judecător moralist al istoriei sau al prezentului.

Doresc să arăt apoi, că martirajul este un act de credință creștină profundă și o șansă enormă spre mântuire, în ciuda faptului că unii laici democrați  şi deontologi recenţi nu au înţelegere pentru martiraj iar în concepţia lor ”martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră […] iar opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile […]”și nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu rușinea neamului dat uitării și nicidecum cu slava lui…!

Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin ”împreună cetăţeni cu sfinţii  şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19) doar dacă au făcut sau fac actul martiric, în continuare,  în numele şi de dragul lui Dumnezeu. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori naivi, sau cel mult viteji ai popoarelor extremiste, dacă ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul.

2. Ce este un martir după învățătură ortodoxă?

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel, răbdând chinul, nedreptățile sau dându-și viața de dragul lui Hristos, a adevărului, a dreptăţii și a credinței creștine, dobândind astfel, harisma iubirii, care lucrează în cele patru virtuţi: „luarea aminte, [adică atenţia la toate evenimentele vieţii cotidiene] bărbăţia, înfrânarea şi dreptatea” scrie Sfantul Evagrie Ponticul.

De aceea, unii filosofi, sociologi şi critici ai creştinismului au indentificat  religia creştină, cu suferinţa, chiar cu masochismul, ceea ce este total fals, întrucât, „suferinţele creştinilor nu sunt creaţii proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar creştinii le-au acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru a-şi păstra credinţa chiar şi cu preţul vieţii”.

Când cineva  eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar pentru că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni, a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele  sau curajul, sau şi mai rău cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria, atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuitudine noţiunea de martiraj şi o poate  degrada, făcând-o fără valoare hristică. Aceștia nu sunt martiri creștini, ci victime a unui sistem sau erori umane.

Martirii creștini, chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii, nu pot fi catalogați pentru aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacționari şi nedemocraţi.

În contextul de mai sus martirii adormiți în Domnul sau în viață, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creștini și fericiți în Domnul  și nu sunt doar niște luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului şi a umilinţei umane: comunismul.

Pentru martirii în viață, aceștia păstrează demnitatea de martir creștin, doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului și nu s-au lăsat reeducați de Piteștiul modern al zilelor noastre.

Însă, cine se lasă modelat  sau reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temnițele comuniste, întrucât ”cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”.

2.1. Actualitatea martirajului

Vremea martirilor creștini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilelele noastre, când trăim în direct: epoca mondializării, a masonizării fără graniţe, (vezi permisiunea de a fi masoni şi magistraţii, parcă nu le era de ajuns eroarea judiciară, dreptatea schilodită la comandă politică, şi corupţia judiciară demonstrată cu probe clare); a regionalizării impuse, a sodomizării afişată public şi legiferată, a globalizării fără de Hristos și împotriva lui Hristos, a des-creștinării lumii, a defrişării pădurilor, a defragmentării subsolului şi a cianurării României. Toate acestea  au generat deja o secularizare soft, o disoluţie a statului, la toate nivelurile, chiar  o demolare a statului de drept, şi un anticreştinism şi antiromânism feroce.

3. România modernă între prigoană ideologică și asumarea istoriei

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. Rândurile de față ne ajută să nu uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii și ai Neamului, tocmai pentru a nu se mai repeta istoria şi în acelaşi timp pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit şi a ne ruga pentru cei ce s-au făcut vinovaţi prin tăcere, nelucrare, compromisuri, laşităţi şi chiar trădare. Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i condamnăm, ci doar să ne rugăm pentru ei! Aceasta înseamnă pe scurt să îţi asumi hristic istoria unui neam.

4. Dileme și întrebări actuale

În 2006 puterea politică a simulat un gest, pe măsura caracterului ei duplicitar și nedeplin, condamnând formal comunismul. Paradoxal este faptul că, statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului, vânează torţionarii, care ne mor nepocăiţi, dar nu și ideologia care le-a făcut posibile şi a dezvoltat consecvent o cultură a torturii ideologice. Având în vedere că după unii „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 23 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul” și luând în considerare că istoria ține de conținutul credinței creștine, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice:

  1. Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului,  fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis? Vinovatul principal  de toate crimele este sistemul şi ideologia comunistă. Prin analogie, Biserica nu a condamnat niciodată persoana eretică, ci erezia în sine, care aduce rătăcire şi moarte spirituală.
  2. Este moral ca la finalul războiului rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate, că tot victimile sunt cele care au pierdut și atunci și acum, iar torționarii și fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci și acum?
  3. Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascați adevărații călăi?
  4. De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului?
  5. De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sau  un holocaust?

Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului.  Fără reconsiderarea și asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru Biserică, cât și pentru societatea românească.

 5. Propuneri și perspective

Reconcilierea națională prin iertarea creștină este soluția vindecării României și a rănilor sufletești din inimile foștilor deținuți politici sau deținuți pe motive de    credință și luptă împotriva răului. Trebuie să avem milă şi pentru cei ce au torţionat şi să-i conştientizăm de răul făcut, măcar în ultima clipă a vieţii lor, să-i îndemnăm spre pocăinţă şi îndreptare, precizându-le faptul că, sintagma folosită de ei: mi-am făcut doar datoria şi am îndeplinit un ordin dat, nu reprezintă o scuză şi nici o îndreptăţire morală, ci starea jalnică în care au ajuns ei, la un moment dat în viaţa lor: aceea, că au fost folosiţi doar ca instrumente ale torturii şi ale morţii. Pocăinţa lor ar reprezenta de fapt, dezicerea tocmai de acea perioadă a căderii lor. Altfel, vor rămâne întro permanentă stare de de-cădere morală în veşnicia păcatului. Recuperarea, asumarea şi transfigurarea istoriei şi nu condamnarea torţionarilor ca persoane, se poate face la nivel eclesial, din punct de vedere al învăţăturii ortodoxe, decât dacă martirii şi eroii  perioadei comuniste vor fi canonizați şi trecuţi în sinaxare şi calendare. Cred că nu are nimeni interesul, să lase răul să rămână rău, satana să nu primească nici o lecţie, iar Biserica să fie acuzată că bate toba despre nimicuri cotidiene, iar despre lucruri importante, cum ar fi jertfa neo-martirilor şi pregătirea aperceptivă a credincioşilor pentru a deveni rezistenţi la era globalizării nimicului, nu vorbeşte şi nu face nimic. …!? Dacă pe parcursul celor două milenii de creştinism, potrivnicul a „perfecţionat arta de a nu face martiri”, Biserica, dimpotrivă, nu trebuie să se lase prinsă în această capcană vicleană, întrucât Biserica, spațiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării și al iertării, este chemată să amintească omului și generațiilor, că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greșelilor și a păcatelor în mod personal, comunitar și plenar. Calendarele creştine sunt pline de martiri dar şi de unii din călăii şi torţionarii lor, care s-au căit şi convertit, transfigurând astfel, fapta lor abominabilă, prin pocăinţă sinceră şi harul Sfântului Duh, în şansă a îndreptării şi a mântuirii lor. În Ortodoxie nimic nu este irecuperabil. Jertfa martirilor şi convertirea torţionarilor reprezintă o lecţie concretă, dată de Dumnzeu, în istorie, satanei, care în epoca globalizării sărăciei şi a neomeniei şi-a schimbat tactica şi nu mai lasă creştinului actual „dreptul martirului public, pentru a nu se converti. El ştie deja că cei tari în credinţă le înfruntă pe toate cu bărbăţie, ajutaţi de Dumnezeu”.

Deci, noi ca şi creştini, nu trebuie să ne întristăm că ne mor torţionarii nepedepsiţi, ci că aceştia mor nepocăiţi. Biserica este obligată prin vocația ei profetică, să amintească fostelor slugi ale regimului totalitar comunist, că nu e moral să stea fără penitență și remușcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat și că nu e corect și drept să se bucure de o amnistie generală tacită, fără penitență morală, de conștiință măcar, dacă nu una de ispășire spirituală eclesială, urmare unui canon dat de duhovnic. Aceeaşi atenţionare hristică ar trebui să o adreseze Biserica, preventiv şi noilor artizani, diriguitori, idelogi şi slugi ai mondializării fără Dumnzeu şi împotriva omului şi a neamului românesc.

Sper că Biserica Ortodoxă Română şi societatea românească să depăşească aceste obstacole şi provocări actuale, şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând după o amănunțită cercetare a adevăraților martiri creștini, o anumită zi de pomenire, de reconciliere şi de cinstire a martirilor frumos-biruitori sub regimul comunist ateu, ca mărturisitori, jertfitori și eroi ai credinţei noastre străbune. Acest lucru ne-ar ajuta să avem repere morale recente, rugători şi mijlocitori în cer, pentru a putea face faţă vremurilor care ne aşteaptă.

Pr. Prof. Dr. Mihai VALICĂ