In seara zilei de 1 iunie 2010, la invitatia Inalt-Preasfintitului Teodosie, arhiepiscopul Tomisului si decan al Facultatii locale de Teologie, doi dintre cei mai prestigiosi profesori de teologie ai Bisericii Ortodoxe au conferentiat in sala mare a Casei de Cultura din Constanta. Este vorba despre parintele profesor Gheorghios Metallinos de la Universitatea din Atena si de domnul profesor Dimitrios Tselenghidis de la Universitatea Aristotelica din Thessalonic.

Cuvantul profesorului D. Tselenghidis, intitulat „Importanta dogmei in dialogurile pentru unitatea in Hristos cu eterodocsii”, cu adevarat o trambita a invataturii Sfintilor Parinti, e indeajuns ca sa ne faca sa intelegem insemnatatea dreptei credinte pentru viata duhovniceasca si pentru mantuirea sufletelor noastre. (F.O.)

I. Dogmele sfintesc pe cei ce le marturisesc

Cand ne referim la dogme ale credintei, intelegem prin ele acele adevaruri revelate care au fost contestate in anumite momente ale istoriei Bisericii de catre eretici. De aceea, ele au fost formulate cu mare limpezime mai ales de Sinoadele Ecumenice sau de alte Sinoade – adevaruri care au fost acceptate si sunt traite de atunci in mod incontestabil de constiinta dogmatica[1] a madularelor Bisericii. De exemplu, un astfel de Sinod este cel numit „al Optulea Ecumenic”, tinut in timpul Sfantului Fotie cel Mare (secolul al IX-lea), care a condamnat Filioque, precum si Sinoadele care au incuviintat invatatura dogmatica a Sfantului Grigorie Palama despre caracterul Luminii dumnezeiesti si a harului indumnezeitor.

Dogmele credintei se intemeiaza pe Sfanta Scriptura si pe Traditia Bisericii, adica pe Descoperirea in Hristos, si sunt caracterizate atat prin conformitatea lor indiscutabila cu adevarul, cat si prin actualitatea lor neincetata. Din pricina caracterului lor fara de greseala, dogmele Bisericii, cele insuflate de Duhul Adevarului, nu pot fi modificate de nici un factor institutional – cu atat mai mult nu pot fi schimbate de un singur om, oricat de important ar fi.

Daca cineva are vreo dogma schimbata, si inger de ar fi, sa nu il crezi[2], ne sfatuieste Sfantul Ioan Gura-de-Aur. Cu alte cuvinte, nici de-un inger al lui Dumnezeu nu se cuvine sa asculte cineva, daca acesta propovaduieste o credinta deformata. Dimpotriva, credinciosul e dator sa asculte cuvintele celui ce ii invata pe altii adevarul, chiar si cand se intampla ca acesta sa nu aiba o viata conforma cu cuvintele lui. Daca invata drept, remarca acelasi Sfant Parinte, nu lua aminte la viata lui, ci la cuvintele lui.[3]

Dogmele credintei sunt absolut hotaratoare pentru viata duhovniceasca a credinciosilor. De aceea, cand sunt marturisite, dogmele il sfintesc pe omul care le marturiseste. Dogmele drepte cuvantate despre Dumnezeu sfintesc sufletul[4], adica au un caracter sfintitor, potrivit Sfantului Ioan Gura-de-Aur, iar Sfantul Maxim Marturisitorul remarca ca orice om se sfinteste prin marturisirea exacta a credintei[5].

Viata duhovniceasca a credinciosilor, ca viata intru Hristos, in cadrul Bisericii, nu se margineste desigur doar la formularea dogmelor. Numai ca adevarul dogmelor stabileste cu mare exactitate continutul duhovnicesc al vietii madularelor Bisericii. In acest fel, dogmele feresc practic experienta ecleziala duhovniceasca de orice denaturare.

Cu alte cuvinte, dogmele sunt reguli ale credintei, care concentreaza in acelasi timp si continutul vietii Bisericii. Adevarul dogmatic este inteles si ca plinatate a vietii. De aceea, dogma nu poate, in nici un caz, sa fie schimbata sau inteleasa intr-un alt fel. Asa se intelege de ce canonul 1 al Sinodului Trulan (692) stabileste ca sa fie scos si anatematizat din Biserica cel ce nu primeste dogmele ei[6].

Din cele de mai sus, este evident faptul ca dogmele credintei sunt legate in mod nedespartit de mantuirea omului, de vreme ce neacceptarea dogmelor inseamna scoaterea in afara Bisericii – ce are drept urmare lipsirea de mantuirea in Hristos. Astfel, diferentele dogmatice fata de eterodocsi nu au doar o insemnatate teoretica, nu au nici consecinte ecleziastice periferice, ci au un caracter soteriologic hotarator si fundamental.

Insa o premiza fundamentala pentru a se ridica cineva la inaltimea dogmelor credintei este harul Sfantului Duh[7]. Viata necurata intuneca puterea de intelegere a mintii si impiedica, astfel, apropierea de continutul inalt al dogmelor[8]. Dogmele adevarate ale credintei constituie temelia sigura al evlaviei[9]. Si acest lucru este normal, de vreme ce in Biserica evlavia a fost inteleasa de la inceput ca o traire a continutului credintei. Credinta si viata in Biserica sunt o unitate de nedespartit. Curatia credintei si dreptatea vietii constituie impreuna evlavia credinciosilor[10].

Credinta adevarata teoretic, dar care este separata practic de viata omului, nu are caracter mantuitor. Credinta dobandeste efectiv un caracter mantuitor doar cand se uneste inseparabil si functional cu viata omului. Fara o viata corespunzatoare indreptata spre credinta, din punct de vedere soteriologic, chiar si participarea noastra la Sfintele Taine ale Bisericii este lipsita de rezultat[11] – adica nici o Taina a Bisericii nu poate in sine sa ne mantuiasca.

Credinta adevarata nu e de nici un folos atunci cand viata omului e imorala: caci de nici un folos spre mantuire nu ne sunt dogmele sanatoase, daca viata noastra este stricata[12]. Acest lucru il intareste, de altfel, si Domnul Insusi, in Propovaduirea Sa de pe Munte. Hristos nu ii recunoaste ca fiind ai Sai pe cei ce numai cu credinta lor au facut minuni, dar nu respectau voia lui Dumnezeu in viata lor: Niciodata nu v-am cunoscut, le spune, plecati de la Mine, lucratori ai faradelegii[13]. Dar si invers, cand credinta omului nu e adevarata, viata lui cat se poate de perfecta nu are nici o valoare pentru mantuirea lui[14].

II. Ca omul sa se faca partas slavei necreate, trebuie sa respecte toate poruncile lui Dumnezeu

In cadrul Bisericii, dogmele credintei sunt legate organic de viata credinciosilor si se intrepatrund cu ea. Precizia vietii se vadeste din ortodoxia dogmelor, potrivit Sfantului Ioan Gura-de-Aur. Dogmele asigura dreptatea vietii Bisericii, dar si viata Bisericii da continut adevarului dogmelor sale. Cel ce urmeaza constiincios dogmele este dator sa le intareasca prin curatia vietii lui[15]. Acrivia in modul de viata al credinciosului constituie o marturie a dogmelor lui sanatoase[16].

Ajungem acum sa vorbim despre importanta dogmelor in dialogurile cu eterodocsii. Inca de la inceput, trebuie spus ca dialogul teologic cu eterodocsii constituie o datorie de iubire a Bisericii fata de acestia. Acest dialog are un scop foarte limpede, dar si cateva premize scripturistice si patristice concrete privind desfasurarea lui.

Scopul dialogului teologic este dorita unitate in Hristos cu toti cei ce se abat de la credinta care s-a dat odata pentru totdeauna (Iuda 1:3). Insa, pentru a se realiza aceasta unitate in Hristos, este absolut necesara o singura invatatura a tuturor in privinta credintei. La nivelul credintei nu poate exista diversitate, ci identitate deplina. Acest lucru se intelege si este evident in hotararile Sinoadelor Ecumenice, insotite intotdeauna de condamnarea vadita a fiecarei eterodoxii si de eliminarea clara din Biserica a celor ce refuza sa se supuna hotararilor duhovnicesti ale Parintilor purtatori-de-Dumnezeu care le-au alcatuit.

Prin urmare, este foarte limpede insemnatatea dogmei Bisericii in desfasurarea dialogului teologic. Nu poate avea loc nici un dialog teologic fara sa se faca referire la dogma. Pozitia lamurita a Sfintilor Parinti este ca nu se poate examina vreun alt lucru inaintea acelei cercetari care se refera direct la credinta. Trebuie sa se inceapa cu inlaturarea oricarui dezacord in ceea ce priveste credinta si abia apoi urmeaza orice alta cercetare despre alte lucruri. Acest lucru il sustine si Sfantul Athanasie cel Mare, care isi intemeiaza pozitia scripturistic, pe Insusi Hristos, Care ii vindeca pe cei bolnavi doar dupa marturisirea credintei lor in Dansul. El nu ingaduie in nici un caz adunarea impreuna intr-un sinod a ortodocsilor si a eterodocsilor[17].

Mai tarziu, in acelasi duh, si Sfantul Grigorie Palama spune ca dialogul cu romano-catolicii despre Filioque poate sa aiba loc numai dupa inlaturarea acestui adaos din Simbolul de Credinta[18].

Adevarul nu se examineaza prin participarea de pe pozitii egale a eterodocsilor la dialogul teologic, ci este pastrat in Biserica prin continuarea de catre cei indumnezeiti a Descoperirii dumnezeiesti, traite prin luminari si teofanii. Prin urmare, daca vrem sa ne miscam in duhul si in invatatura lui Hristos, care au fost experiate de Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti ai Bisericii, dialogul cu eterodocsii trebuie sa fie determinat in chip hotaritor de adevar.

Insa, in acest caz, se cuvine ca dialogul cu eterodocsii sa capete un caracter de indrumare – de sfatuire, intr-un mod compatimitor, mangaietor, incurajator si smerit, fara fanatism si intoleranta religioasa – trebuie, adica, sa aiba loc cu dragoste, pentru intoarcerea la adevarul bisericesc trait in Duhul Sfant si la credinta Sfintilor Parinti ai Bisericii. Tocmai acest lucru il recomanda Sfantul Apostol Pavel, cand spune: pe omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, indeparteaza-l, stiind ca unul ca acesta s-a instrainat si rataceste in pacat, fiind de sine insusi osandit (Tit 3:10). Practica povatuirii asigura integritatea dragostei, pentru ca atunci cu adevarat ne aflam intru dragoste (Efeseni 4:15).

Dragostea si pacea fata de toti oamenii nu este lipsita de premize. Cand ceilalti nu au aceeasi parere in privinta credintei, este mai buna impotrivirea decat intelegerea cu raul. Atunci este de preferat sa ne para mai rau de oameni decat de Dumnezeu si sa nu trecem sub tacere cele ce ni s-au poruncit de catre Dumnezeu a le marturisi.

Asadar, dragostea fata de eterodocsi e stabilita de felul in care se exprima. Aceasta dragoste se margineste la un indemn, care poate fi repetat o singura data. Este foarte important ca aceasta restrictie in privinta exprimarii iubirii fata de eterodocsi ne-a fost descoperita de Dumnezeu prin vasul sau cel ales, Apostolul neamurilor si elogiatorul corifeu al dragostei. Aceasta restrictie in exprimarea iubirii noastre catre eterodocsi asigura, in acelasi timp, si ramanerea noastra in hotarele credintei sanatoase si nedespartirea noastra de iubirea lui Hristos.

Biserica Ortodoxa a urmat cu credinciosie recomandarea Sfantului Apostol Pavel pana in secolul al XIX-lea, adoptand totodata si teologia apologetica – care, de obicei, se limita la cel mult al treilea cuvant apologetic[19]. Acest lucru il intalnim in cuvantarile antieretice ale Sfantului Athanasie cel Mare impotriva lui Arie, ale Sfantului Chiril al Alexandriei impotriva lui Nestorie, ale Sfintilor Ioan Damaschin, Theodor Studitul si Nichifor al Constantinopolului impotriva iconomahilor (luptatorilor contra icoanelor), ale Sfantului Grigorie Palama impotriva antiisihastilor apuseni etc. In sfarsit, aceeasi atitudine o pastreaza si Patriarhia Ecumenica prin epistolele Patriarhului Ieremia al II-lea catre de protestanti, care, in secolul al XVI-lea, nu a acceptat sa continue dialogul teologic cu teologii lutherani de la Tübingen dupa cel de al doilea sau raspuns.

Aceasta traditie biblica si patristica a fost lasata deoparte la inceputul secolului al XX-lea, prin cunoscutele initiative ale Patriarhiei Ecumenice si prin inglobarea treptata a aproape intregii conduceri a Bisericii Ortodoxe in ecumenismul intercrestin. Concret, s-au inceput dialoguri teologice de pe pozitii egale cu eterodocsii, avand ca scop, precum vedem, unitatea cea nadajduita in Hristos.

Ca metoda in dialogul cu eterodocsii, a predominat alegerea unilaterala a mult-laudatei iubiri crestine si trecerea intentionata sub tacere a dogmei – cautandu-se ca de dogmele credintei sa ne preocupam treptat, mai tarziu, nu acum.

Din cele pe care le-am prezentat pana acum in privinta importantei dogmei pentru identitatea Ortodoxiei, rezulta insa cateva intrebari teologice juste.

Cunoastem foarte bine din descoperirea lui Dumnezeu in Sfanta Scriptura, precum si din experienta duhovniceasca a Sfintilor Bisericii ca atat dragostea, cat si credinta reprezinta roade ale Sfantului Duh (Galateni 5:22), adica energii necreate ale Dumnezeului Treimic. Asadar, daca iubirea adoptata in dialogurile cu eterodocsii se conformeaza prescriptiilor anterioare de autenticitate scripturistica, nu poate nicicum sa fie despartita de adevar si de dogmele credintei. De altfel, iubirea se naste din cei sinceri in credinta[20]. Nu este deci cu putinta ca o parte din cele doua (aflate in dialog) sa actioneze in lipsa celeilalte sau impotriva ei. Nu pot fi adevarate separat una de cealalta, doar daca, bineinteles, este vorba de un alt fel de iubire – cu alte cuvinte, de o iubire neevanghelica. Pentru ca iubirea evanghelica, chiar si atunci cand este creata, isi primeste identitatea din conformarea ei cu voia si poruncile lui Dumnezeu. Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste, a zis Hristos (Ioan 14:21). In acest punct, se ridica intrebarea: cum este cu putinta sa traim si sa exprimam cu adevarat dragostea Evangheliei daca incalcam toate cele rostite de gura lui Hristos, adica de Apostolul Pavel, si cele traite in Traditia Bisericii timp de 19 secole?

Unitatea in Hristos, in expresia ei cea mai autentica, mai curata si mai traita, se realizeaza doar cand se supune prescriptiilor date noua de Hristos in rugaciunea Sa arhiereasca. Ea se savarseste si se traieste in trup prin participarea la slava necreata a Dumnezeului Treimic. Acest lucru este confirmat de Hristos, cand zice: Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei sa fie una, asa cum una suntem Noi. Eu intru ei si Tu intru Mine, pentru ca ei sa fie desavarsiti intru una (Ioan 17:22-23).

Insa, pentru ca omul sa se faca partas in trup slavei celei necreate, trebuie sa respecte toate poruncile lui Dumnezeu, exprimand cu fapta iubirea lui fata de Dumnezeu. Respectarea poruncilor inseamna o intelegere deplina intre noi, pentru ca numai atunci avem una si aceeasi cugetare, care este si a lui Dumnezeu, asa cum se exprima ea in voia Lui. In acest mod practic devenim un duh cu Dumnezeu, un singur suflet (Filipeni 2:2; vezi si II Corinteni 13:11 si 4:2), fiindca atunci lucreaza in noi Duhul, primit odata cu Sfantul Mir. Atunci traim viata lui Dumnezeu si toate le savarseste Hristos prin noi, de vreme ce inlauntrul nostru se gaseste Acela care este Cel dintai intru toate (Coloseni 1, 18). Doar atunci putem, de fapt, sa laudam cu o gura si cu o inima numele Dumnezeului Treimic.

III. Importanta dogmei in dialogurile cu eterodocsii pentru unitatea in Hristos

Cand eterodocsii au o parere diferita in ceea ce priveste credinta si, bineinteles, cred contrar Descoperirii lui Dumnezeu, asa cum a fost ea talcuita in adevar de Sinoadele Ecumenice, nu poate exista cu ei unitate in Hristos. A avea aceeasi vointa cu a lor, atunci cand e vorba de credinta, ajunge o adevarata torpila a ereziei, care dezbina cugetul unitar al Bisericii si anuleaza unitatea in Hristos a crestinilor. Se intampla la fel ca intr-o casnicie. Cu alte cuvinte, cand sotii au aceleasi dorinte, insa nu pazesc cu strictete poruncile lui Dumnezeu, atunci nu au aceeasi cugetare si nu se fac un duh cu Dumnezeu si intre ei, ceea ce este scopul principal al casatoriei. In felul acesta, sotii raman trupesti si, in cel bun caz, sufletesti, adica firesti si naturali, neridicandu-se la nivelul de oameni duhovnicesti. Potrivit Sfantului Apostol Pavel, insa nici cei trupesti, nici cei firesti nu primesc cele ale Duhului lui Dumnezeu (I Cor. 2:14) – cu alte cuvinte, imparatia lui Dumnezeu.

Intrebarea finala si practica poate fi formulata astfel: oare a cui voie suntem dispusi sa o facem? A noastra? A oricarei alte persoane oficiale sau neoficiale? Sau a lui Hristos, asa cum este talcuita aceasta vointa cu adevarat si neincetat de constiinta dogmatica a Bisericii? In orice caz, asa cum ne incredinteaza necurmata experienta duhovniceasca a Bisericii, numai ascultarea de voia lui Hristos – care este, in cele din urma, sa fim una cu Dumnezeu – ne face partasi inca din viata aceasta la viata si slava dumnezeiasca necreata a Dumnezeului Treimic, ca pregustare si arvuna a imparatiei Sale celei necreate. Cu alte cuvinte, cand in noi este lucratoare viata dumnezeiasca, dobandim si deplina noastra unitate cu ceilalti credinciosi.

Am fi foarte fericiti daca aceasta cuvantare ar putea contribui, catusi de putin, la ascultarea acestei dorinte placute lui Hristos, ca noi toti sa ajungem cu adevarat si in fapt una intru Hristos – bineinteles, intotdeauna potrivit cu premizele fundamentale asezate de El in Biserica Sa. Pentru ca in trupul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos, care e numai Biserica Ortodoxa, se da harul dumnezeiesc necreat si experienta autentica a lui Dumnezeu, traita practic ca mantuire – adica viata a omului asemenea cu viata necreata a lui Dumnezeu.

In orice caz, eterodocsii romano-catolici si protestanti ar putea fi convinsi prin excelenta de ortodocsi ca harul lui Dumnezeu este necreat daca acest har ar fi activ in viata ortodocsilor, daca acestia nu ar pacatui – pentru ca numai cand cineva are harul lucrator inlauntrul lui nu pacatuieste. Dimpotriva, insa, cand Dumnezeu nu lucreaza intru noi, tot pacatul de noi este savarsit[21]. Raspunderea noastra fata de eterodocsi este mare, pentru ca viata noastra nu ii incredinteaza atunci cand dialogheaza cu noi despre caracterul necreat al dumnezeiescului har. Iar cand ii convingem doar teoretic de corectitudinea pozitiilor noastre teologice, nu ii determinam sa se indeparteze de ratacirea lor, deoarece noi continuam sa ne identificam cu ei la nivelul trairii noastre.

As vrea sa inchei cu cuvintele fericitului Parinte Paisie Aghioritul, care raspunde hotaritor la problematica noastra despre eficienta unui dialog cu eterodocsii. Daca traiam patristic, spune harismaticul Avva, am avea cu totii sanatate duhovniceasca, pe care ar invidia-o toti eterodocsii si ar parasi ratacirile lor bolnave si s-ar mantui fara ca noi sa le predicam ceva. Acum nu sunt miscati de Sfanta noastra Traditie patristica pentru ca vor sa vada si urmarea noastra patristica, inrudirea noastra adevarata cu Sfintii nostri. Ceea ce se impune fiecarui ortodox este sa provoace eterodocsilor nelinistea cea buna, adica acestia sa inteleaga ca se afla in ratacire, pentru a nu se odihni in chip mincinos cu gandirea lor si sa fie astfel lipsiti si in aceasta viata de bogatele daruri ale Ortodoxiei, iar in cealalta viata de mai multele binecuvantari vesnice ale lui Dumnezeu[22].

Profesor Dimitrios Tselenghidis
Traducere din limba greaca de Pr. Matei Vulcanescu
aparut in revista Familia Ortodoxa


[1] Constiinta dogmatica este cunoasterea duhovniceasca provenita din experierea profund traita a dumnezeiescului har. Aceasta exista doar atunci cand locuieste activ in noi Dumnezeu (vezi Arhimandritul Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Essex, 2005, p. 239-240). Prin urmare, exista o legatura organica si o unitate indestructibila a constiintei dogmatice si a vietii duhovnicesti (ibidem, p. 179). Cand constiinta dogmatica se atenueaza – si aceasta se petrece indeosebi prin desacralizarea si omogenizarea vietii noastre cotidiene cu viata echivalenta a eterodocsilor – se diminueaza si sensibilitatea ortodocsilor in legatura cu dogmele statornicite de credinta si cu Sfanta Traditie a Bisericii.
[2] Vezi Gal. 1, 8: dar chiar daca noi sau inger din cer v-ar propovadui altceva decat aceea ce v-am binevestit noi, sa fie anatema! Vezi si actele Sinodului al Saptelea Ecumenic, Mansi 13, 407-408, precum si Enciclica Patriarhilor ortodocsi din 1848: La noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodata a aduce lucruri noi (inovatii, n.n.).
[3] P.G., 62, col. 610-611.
[4] Vezi P.G., 59, col. 443.
[5] Conform Sfantului Maxim Marturisitorul, in P.G., 90, col. 165A.
[6] Vezi canonul 1 al Sinodului Trulan.
[7] Vezi P.G., 55, col. 321-322.
[8] Vezi P.G., 61, col. 633.
[9] Vezi Sfantul Ioan Gura-de-Aur, in Biblioteca Parintilor Greci, vol. 30, col. 338.
[10] Vezi P.G., 62, col. 560.
[11] Vezi P.G., 51, col. 250-251.
[12] Vezi P.G., 59, col. 50, 176, 352-363.
[13] Matei 7, 21-23, in P.G., 57, col. 321.
[14] Vezi P.G., 59, col. 369.
[15] Vezi P.G., 62, col. 95.
[16] Vezi P.G., 53, col. 110-158.
[17] Sfantul Athanasie cel Mare, Despre cele invațate de arieni, 36, in Biblioteca Parinților Greci, vol. 31, 260-261.
[18] Vezi Despre purcederea Sfantului Duh, Cuvantul I, 4, 27-31.
[19] Limitarea Parintilor Bisericii la cel mult al treilea cuvant apologetic dupa indemnul Sf. Ap. Pavel ca ‘pe omul eretic, dupa prima si a doua mustrare, indeparteaza-l, stiind ca unul ca acesta s-a instrainat si rataceste in pacat’ (Tit, 3,10)
[20] Sfantul Ioan Gura de Aur, in P.G., 62, col. 509.
[21] Sfantul Grigorie Palama, in P.G., 151, col. 416D-417A.
[22] Batranul Paisie Aghioritul, Cuvinte. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, volumul I, Manastirea Sfantului Evanghelist Ioan Teologul, Souroti-Thesalonic, 1998, p. 348-349.