M-am intrebat si eu, ca multi altii, de ce n-au fost canonizati inca sfintii romani din prigoanele comuniste. Dincolo de teoriile lumesti care ar explica acest lucru, ramane totusi o realitate duhovniceasca, superioara. Iar aceasta cuprinde si faptul ca sfintii martiri din vremea prigoanelor comuniste sunt sfinti mari, foarte mari, care au facut si fac minuni uimitoare. Unii dintre ei au moaste intregi, altii au oase care imprastie mireasma placuta si/sau picura mir, si unii si altii savarsesc vindecari si alte minunate semne… Aceste lucruri, si altele asemenea, sunt dovezi de nebiruit ale puterii duhovnicesti a sfintilor marturisitori din prigoanele comuniste. Putere care, dupa cum arata istoria Bisericii, este mai mult decat indestulatoare pentru a birui ceea ce teoriile lumesti gasesc drept explicatie pentru intarzierea canonizarii.

Si atunci?

Dupa „ceva vreme” de intrebare si rugaciune, am inteles, cred eu, cine intarzie canonizarea sfintilor inchisorilor[1].

De pe pamant – pentru ca de aici izvoraste, de fapt, oprelistea – mirenii si preotii care-i cinstesc pe sfintii din prigoanele comuniste. Pare absurd, nu?

De dincolo, chiar sfintii inchisorilor. Si mai aburd, nu-i asa?

De fapt, nu, nu-i absurd. Ci chiar firesc: cei care opresc, in primul rand, canonizarile, sunt sfintii din prigoanele comuniste. Si o fac din multa dragoste de Adevar si din Dragostea cea adevarata ce impodobeste pe toti sfintii.

Ca sa intelegem lucrurile mai bine, cred ca trebuie sa incepem de la atat de frumoasa campanie „Din temnite spre sinaxare”. O campanie care isi propune sa ajute inceperea canonizarilor atat de mult dorite de popor. O campanie in care sunt alaturi, ca prima propunere de trecere in calendar, trei sfinti mari: mireanul Valeriu Gafencu, preotul de mir Ilarion Felea, preotul calugar (ieromonahul) Daniil de la Rarau. Toti trei, marturisiti ca mari mucenici, care au avut o mare iubire fata de oameni si o nesfarsita dragoste de Dumnezeu, care au fost cumplit chinuiti pentru acestea si au rabdat neclintiti pana la sfarsit. Foarte potrivit alesi, intr-adevar, daca…

Oare acum se intelege de ce sfintii inchisorilor sunt primii care tin, inca, in loc, propria lor canonizare?

Nu?

Chiar nu se vede ca cei trei sfinti alesi ca pilda pentru toti ceilalti simt lipsa cuiva?

Avem aici un mirean, un preot de mir si un ieromonah. Minunat! Foarte bine! Dar unde este ierahul?

Chiar inainte de inceperea fatisa a prigoanei comuniste in Romania ierahii Bisericii lui Hristos deja patimeau. Abuzurile si ura soldatilor si ofiterilor sovietici, ale noilor autoritati de ocupatie si colaborationiste, ale intregului sistem ce voia sa se instaureze au fost simtite nu doar de „masele populare” – ca sa folosim o expresie a vremii – ci si, sau in primul rand, de vladici.

Patriarhul Nicodim Munteanu a fost inlaturat din scaun, tinut sub stricta supraveghere, amenintat si persecutat pana la suspecta sa moarte din 27 februarie 1948.

Mitropolitul Irineu Mihalcescu al Moldovei este alungat din scaun de sovietici pe 16 august 1947, pus in domiciliu fortat la Agapia si, dupa cate se pare, ucis de sovietici in 3 aprilie 1948.

Episcopul Dunarii de Jos, Cosma Petrovici, „retras” din scaun prin decret politic in 1947 si pus sub supraveghere moare „intamplator” tot in 1948, pe 16 decembrie.

„Din intamplare”, in acelasi an 1948 este scos din scaun episcopul Atanasie Dinca, fiind mutat prin mai multe locuri, sub supraveghere permanenta, pana la moarte.

In acelasi an, se intelege, este alungat si episcopul Pavel Serpe, un episcop de numai cincizeci de ani, foarte iubit de muncitorii din Regie, pe care ii ajutase neincetat, atat in necazurile cele mai obisnuite si mizere, cat si in supararile cu patronii. O asemenea legatura intre cler si credinciosi, dar mai ales intre un episcop si muncitori, era cu tot insuportabila sovieticilor si colaborationistilor din Romania ocupata. Este trimis la Seminarul de la Neamt, alaturi de alti patru episcopi alungati de comunisti din scaunele lor. Mai tarziu, Patriarhul Justinian recurge la ajutorul lui intr-o lucrare plina de primejdii, aceea de a sprijini recuperarea Sfintei Manastiri de la Curtea de Arges ocupata de prigonitori si preschimbata in „casa de odihna”. Atat de adanca si plina de daruire a fost lucrarea acestui sfant episcop, incat Securitatea, chiar si intr-o vreme de teoretica destindere, a fortat retragerea lui din scaun. Notele informative arata ca a fost sub neincetata supraveghere si prigoana pana la moartea sa, in 1978.

Episcopul Teodor Trandafir Scorobet a trecut prin mai multe valuri de prigoana. Unul dintre ele a fost cel al autoritatilor unguresti din Transilvania ocupata, care l-au trecut prin doi ani de chinuri in puscariile controlate de ei. Prigoana comunista a fost si mai cumplita, episcopul martir fiind scos din scaun in acelasi insangerat an 1948 si pur si simplu rapit de autoritatile bolsevice, pentru a fi inapoiat Bisericii… mort. Nu s-a oferit nicio lamurire, nici un act justificativ, nimic. Acest sfant ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane a fost inmormantat la Rasinari, adaugandu-se astfel lungului sir de martiri ce a sfintit pamantul Transilvaniei strabune.

Putini stiu astazi ca intre Carpati si Alpi, in secolul I, a vestit Evanghelia unul dintre cei saptezeci de ucenici ai Mantuitorului, Sfantul Apostol Andronic, numit uneori si episcopul sau apostolul Panoniei. Aradul, ale carui radacini crestine incep astfel in vremuri apostolice, a fost binecuvantat in prigoanele comuniste ale secolului XX cu jertfa marelui ierarh martir Nicolae Popovici. In mai putin de cinci ani de episcopat la Oradea – vorbim de primii sai ani aici – a facut lucruri uimitoare. Peste 12.000 de oameni care traiau in pacat au renuntat la acesta, primind Taina Cununiei. S-au zidit si sfintit 20 de biserici si case parohiale, s-au inceput multe altele si chiar catedrala din Oradea, au fost sprijiniti si s-au facut institutii pentru sprijinirea celor saraci si loviti de nenorociri, s-au tiparit foi si carti folositoare de suflet… Uimitor de mult, cat nici nu se poate spune in cateva randuri. Apoi a venit prima prigoana. Ocupantii hortisti l-au alungat in graba pe vrednicul episcop. Dar acesta nu si-a parasit credinciosii ci, asezat la Beius, langa noua, vremelnica si nedreapta frontiera, i-a sprijinit din rasputeri, spre furia barbarilor invadatori. Dincolo de alte osteneli si suferinte martirice ale acestui mare episcop al Romanilor, ramane parca mai presus de toate marturisirea pe care a dat-o sub comunism, vreme de un sfert de secol. Atat intre patru ochi, la sfatuire si spovedanie, dar si de fata cu multi martori, la Sfanta Liturghie si cu alte prilejuri, Marturisitorul Episcop Nicolae Popovici a invatat poporul sa se fereasca de invataturile nebunesti ale comunismului, a dat pe fata crimele ocupatiei sovietice si colaborationistilor, a mangaiat pe cei care fusesera loviti, ei si familiile lor… Ura comunismului a fost pe masura marturiei lui. Arestat, batut, „eliberat” de frica rascoalei poporului dar pus sub paza la Sfanta Manastire Cheia, otravit de cateva ori, marele ierarh Nicolae al Oradei a fost tinut de Dumnezeu intr-o lunga suferinta marturisitoare. S-a stins in aceeasi detentie camuflata, la 20 octombrie 1960.

Alt mare ierarh al acelor vremi de prigoana impotriva Bisericii lui Hristos este mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. Si el a trecut si prin prigoana hortista, inainte de a urca Golgota marturisirii sub comunism. Acest fiu al Ardealului prin nastere a fost si un adevarat fiu si mai ales parinte al Moldovei. Dragostea sa fata de preotii pastoriti a fost uimitor de mare, asa incat si-a pus neincetat viata in primejdie pentru ei. Cu toate ca acest lucru era interzis prin lege a avut grija sa ajute familiile preotilor arestati de prigonitori, sa ii reprimeasca pe cei care – de multe ori pentru putina vreme – erau eliberati, sa ocroteasca familiile preotilor martirizati de autoritati. A incercat sa opreasca pe preoti de la marturisiri care sa-i dea pe mana prigonitorilor, marturisind in locul lor chiar el, in catedrala si oriunde simtea ca este nevoie. A propovaduit impotriva urii de clasa, pentru dragostea crestina si pastrarea comorii Credintei adevarate. A marturisit impotriva colaborationismului, impotriva pactizarii cu sovieticii si comunismul, impotriva primirii „legilor dracesti” ale acestora (dupa propria exprimare). Declarat „dusman de prim ordin al regimului”, a fost ucis de comunisti, prin otravire, la 15 septembrie 1956. Dragostea poporului fata de el era atat de mare, incat pur si simplu autoritatile nu au indraznit sa ia pe fata masuri impotriva sa.

Mitropolitii Tit Simedrea si Visarion Puiu, episcopii Emilian Dumitru Antal, Valeriu Moglan, Grigore Leu si altii, sunt si ei printre ierarhii romani ai Bisericii lui Hristos prigoniti si chiar ucisi de autoritatile comuniste.

Este un sir cutremurator de mare de martiri, care arata o bucatica din suferintele cumplite ale Bisericii lui Hristos in vremea comunismului. Din acest sir se cuvine ca, pentru inceput, macar unul dintre ierarhii marturisitori sa fie adaugati celor trei martiri din icoana campaniei „Din temnite spre sinaxare”. Abia atunci cand aceasta se va savarsi icoana va fi intr-adevar o icoana a marturisirii Bisericii in vremea prigoanei comuniste, cuprinzand laolalta pe cei ce impreuna au suferit si marturisit Dreapta Credinta: ierarhi, ieromonahi, preoti de mir si mireni – Trupul lui Hristos.

Pr. Mihai-Andrei Aldea


[1] „Sfintii inchisorilor” este unul din numele populare in Romania pentru sfintii marturisitori din vremea prigoanelor comuniste. Ca multi termeni populari de azi, nici acesta nu este prea corect. Intai, pentru ca sunt sfinti marturisitori din acea vreme care nu au ajuns in inchisori. Apoi, pentru ca sunt multi sfinti care au fost martirizati in inchisori in vremea altor prigoane (ca cele uniata si calvina din Transilvania secolelor XVII-XVIII). Fiind insa foarte raspandit il folosim ca atare, spre a ne feri de unele repetari prea suparatoare.