Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: ”Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”

Ioan Ianolide: Astazi se implinesc 31 de ani de cand a murit Valeriu. M-am dus la Biserica sa ma spovedesc. Duminica ma voi impartasi. In ziua aceasta am aflat zidita in fiinta mea sfintenia, asa fe1 incat nimic sa nu ma mai poata desparti de ea. Este cea mai fericita zi din viata mea, desi in ziua aceasta a murit cel mai de pret om pe care l-am cunoscut vreodata. El este cel care, in ziua aceasta, mi-a transmis fericita si binecuvantata stare care m-a insotit intreaga viata. Am fost atat de fericit, incat am dorit viata vesnica mai mult decat plinatatea spirituala pe care am simtit-o atunci, in ziua aceea. Am fost, si fireste, si Valeriu a fost, perfect lucid, normal si constient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. In el se afla Hristos si am putut sa fiu si eu partas la starea lui binecuvantata de sfintenie. Il umplea desavarsit o stare de intensitale spirituala. Vesnicia se facea vazuta in timp, in clipa. Fericirea izvora din insasi suferinta. Totul era scaldat intr-o lumina nepamanteasca. Sufletul imi era plin de pace. Trupul era lumina. Sub picioare simteam ceva ca un camp energetic, un fel de vibratie care ma tinea legat de pamant. De fericire – am plans. Am putut vedea in duh: am vazut cerurile deschizandu-se in adancimea de nemasurat a ochilor lui Valeriu. Am simtit Duhul Sfant care lucra si vorbea prin el. In slabiciunea si epuizarea lui fizica am simtit Puterea Dumnezeiasca a unui alt plan al existentei. M-am gandit ca sunt in ,,cer”. Ma gandeam si la faptul ca sunt aproape de Iisus Hristos, pentru ca Iisus Hristos se afla in Valeriu. Credinta lui Valeriu imi dadea si mie tarie. Chemarea mantuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desavarsit iubirii lui Hristos. Stiu si simt ca Valeriu ma insoteste si ma ajuta in toata lucrarea de a discerne cele doua „lumi” in care traim si care, in planul divin, se afla intr-o perfecta unitate. Viata mea este Hristos. (The Orthodox Word, Nr. 224-225/2002)

„Valeriu s-a regasit in suferintele Mantuitorului, a urcat piatra cu piatra muntele suferintei, s-a inaltat din suplicii mai luminos, mai Biruitor pana ce transfigurat de iubire a trecut “dincolo” incununat cu coronita de martir.” (Aspazia Otel Petrescu, Permanente, aprilie 2002). Valeriu, „unul din sfintii inchisorilor” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, editia 2005,p. 142)

Traian Popescu despre Valeriu: „inalt, putin adus de spate, caci povara anilor petrecuti in inchisoare isi pusese amprenta, purta pe cap o caciulita crosetata, care semana cu o armura medievala, tesita, ce-i acoperea fruntea. Figura ascetica, de mucenic bizantin, dar avand o fata luminoasa, surazatoare, care usor trecea din zambet intr-un ras tonic, neostentativ, dar puternic, reconfortant. Parea coborat dintr-o pictura medievala, pentru a raspandi injur tihna… Am vazut cum la acest om, pe masura ce puterile fizice il paraseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica de pe pat, dar care nu inceta sa ne talmaceasca din talcurile evanghelice. Se eteriza pur si simplu, sleindu-se in acelasi timp fizic”, (la N. Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu, 2003, p. 150)

Marin Naidim, condamnat in acelasi lot cu Virgil Maxim, ajunge la Aiud in 1942. Cu o structura sufleteasca apropiata de a lui Valeriu, se apropie mult de acesta si spune: „Valeriu era o fire entuziasta. Facea parte dintre aceia despre care frecvent se spune ca umbla cu capul in nori… Valeriu ne-a aratat calea ce duce la mantuire: iubirea crestina. Iubirea era un cuvant de ordine, il spunea in toate imprejurarile, si-n scris si verbal, era in loc de salut, de la revedere si de orice”, (ibid., p. 82).

IPS Bartolomeu Anania: „intre cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste, consideram a fi fost atunci studentul Valeriu Gafencu”.

Virgil Maxim, Ploiesti: „Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele: Fizic, parea un Arhanghel, purtand cand spada de foc a cuvantului dumnezeiesc, cand crinul curatiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reprosa ceva, smerenia imbinandu-se cu tenacitatea hotararilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, intr-o stare extatica aproape permanenta; nu puteai sa-ti dai seama daca ceea ce spune vede in duh sau daca Duhul vorbeste prin el. Viata lui era zbor spre inaltimi, pe care cu greu il puteai urmari. Cand eram impreuna cu parintele Serghie Vasile, sub a carui indrumare ne insuseam rugaciunea isihasta, Valeriu iradia, la nivelul perceptiilor senzoriale, o caldura interioara de o intensitate greu de inteles si de exprimat, cuvantul ramanand dator in actul cuprinderii” (Imn pentru crucea purtata).

Aurelian Guta, Craiova: „Starea’lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului sir de luni petrecute in pat, fara miscare, si din cauza slabiciunii si insuficientei circulatiei sangelui, i-au aparut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzandu-i o mare suprafata a spatelui, coapselor si gambelor. Alti bolnavi, in situatie asemanatoare, se vaitau, blestemau si se revoltau, caci usturimile si durerile ranilor erau ingrozitoare. Pe Valeriu nu l-am auzit niciodata plangandu-se, desi pe chipul sau se putea citi suferinta accentuata, iar in ochi ii apareau lacrimi de durere, cand era pansat, cu migala si dragoste frateasca de detinutii doctoranzi in medicina Ion Ghitulescu, Nae Floricel si Aristide Lefa, timp de ore in sir. Din fasii de camasi rupte, confectionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substantelor medicamentoase necesare, fasiile se lipeau de rani si produceau dureri cumplite cand erau desfacute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar dupa un timp, broboane de sudoare ii acopereau fruntea boltita. Medicii observau; era semnul ca rabdarea atinsese limita. Atunci se opreau si-1 lasau putin sa-si revina”.

Aristide Lefa, medic-detinut la Tg. Ocna: „un om cu totul deosebit care atinsese, in cel mai inalt grad, trairea crestina.. .Valeriu era un barbat faimos, cu ochi albastri si par negru ondulat. O frunte cerebrala ii intregea figura deosebit de placuta. Fara voia lui, avea foarte multe admiratoare in randul tinerelor. Prin prezenta si cuvintele lui ii incuraja pe toti. daca acestia mai aveau nevoie de incurajare.

Tot in anul 1951, unuia din camarazii nostri, Stratan Leonida (Relu), basarabean, fiu de preot, familia i-a trimis intr-un pachet cu efecte mai multe flacoane cu streptomicina. Spre marea lui mirare acestea i-au fost date fara sa mai fie santajat de ofiterul politic Sleam Augustin pentru a deveni informatorul lui, asa cum facuse cu Eduard Masichievici si cu Gh. Nitescu. Acestia refuzand indignati marsava propunere, au platit cu viata atitudinea lor. Deoarece Stratan nu era prea grav bolnav a hotarat sa-i dea streptomicina lui Valeriu Gafencu, in speranta ca-i va salva viata. Valeriu i-a multumit dar a hotarat, la randul lui, sa cedeze medicamentul salvator pastorului Richard Wurmbrand. Toate argumentele noastre, ca are sansa de a se salva pe sine, n-au reusit sa-l convinga. A ramas ferm pe pozitia sa. Ce l-a determinat sa opteze pentru Richard Wurmbrand, cand erau mai multi bolnavi grav care ii erau mai apropiati din toate punctele de vedere? Probabil ca sa-si infranga pornirea fireasca de a ajuta camarazii de credinta si lupta in favoarea colegului de suferinta care era evreu botezat si de care era mai putin legat sufleteste. Argumentul pe care l-a invocat, ca pastorul fiind o personalitate cunoscuta peste hotare, eventualele lui marturii ar fi mai eficiente, nu ne-a convins. Spre deziluzia noastra, acesta n-a mentionat, in nici o carte pe care a scris-o, despre sublimul gest al lui Valeriu Gafencu.

… Se ruga, zi si noapte, Celui de sus, pentru toti, inclusiv pentru dusmani. Sunt convins ca a capatat aceasta divina favoare datorita credintei si vietii de o inalta tinuta morala, pe care a dus-o in timpul scurtei lui trairi pe pamant. in ziua de 18 februarie 1952, si-a dat obstescul sfarsit, linistit, fara nici un fel de spaima in fata mortii, cu o seninatate angelica. A fost constient si a vorbit pana in ultima clipa. Si-a luat ramas bun de la o buna parte dintre noi si, dupa care a adormit pentru vecie. (Fericiti cei ce plang, Buc. 1998, p. 79,83,84) „in comparatie cu Valeriu Gafencu, simbol al trairii legionare din inchisori, toti cei care au format galeria renegatilor, nu sunt decat niste pigmei”. (Pr. Liviu Branzas, Raza din catacomba, cap. 9).

extras din cartea: Martiri si marturisitori romani din secolul XX, de Fabian Seiche