DILEMA SFANTULUI DIMITRIE, IZVORATORUL DE MIR

“Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!”. Incurajat de aceste cuvinte ale Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, izvoratorul de mir, tanarul Nestor (asemenea lui David ce odinioara l-a “dovedit” pe uriasul Goliat) avea sa-l ucida pe Lie, un gladiator de neam vandal, inalt, puternic si infricosator la chip, “plin de duhuri necurate”, care omorase multi crestini in timpul jocurilor din cetatea Tesalonicului, organizate in onoarea victoriei imparatului pagan Maximian Galeriu (284-311) asupra scitilor. In timpul unor asemenea lupte, Nestor, rugandu-se lui Dumnezeu prin cuvintele “Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!”, avea sa-l omoare pe Lie. Acest episod, releva dilema Sf. Dimitrie: daca nu l-ar fi binecuvantat pe Nestor, “goliatul” Lie ar fi omorat in continuare si mai multi crestini, care, astfel, ar fi devenit martiri; binecuvantandu-l pe Nestor, inseamna ca, prin moartea lui “goliatul” Lie, cel ucis de Nestor, Sf. Dimitrie salva viata acestor oameni.
Dilema Sfantului Dimitrie constituie una din cheile care ne permit sa intelegem atitudinea crestina in fata agresiunii raului.


SFINTII MILITARI

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, izvoratorul de mir, este, asa cum reiese din reprezentarea sa iconografica, unul dintre cei mai cunoscuti sfinti militari ai Bisericii noastre (Sf. Gheorghe, Sf. Teodor Tiron, Sf. Mercurie, Sfantul Procopie, Sfantul Teodor Stratilat etc). Asemenea Sf. Teodor Tiron (al carui nume de razboinic inseamna “Cel care lupta precum fiara”, + 304), ce fusese membru in trupele de comanda ale vremii, Dimitrie a fost un razboinic viteaz pe care imparatul pagan Maximian Galeriu (284-311) l-a numit, in locul tatalui sau, ca voievod al cetatii Tesalonic. In ciuda asteptarilor acestui imparat persecutor, Sfantul Dimitrie, in loc sa-i prigoneasca pe crestini, s-a dovedit a fi un crestin marturisitor, motiv pentru care a fost intemnitat, iar, ulterior, a suferit moarte martirica.

In primele veacuri crestine, exista pasaje clare care exprima rezervele Sfintilor Parinti fata de armata (cf. Helene Ahrweiller, in “Ideologia imperiului bizantin”). Solutia, inainte de imparatul Constantin cel Mare era ca cei care faceau parte din unitatile militare ale vremii sa ramana mai departe, iar cei care nu fusesera inca inrolati sa nu se inregimenteze in armata. Pentru soldatii crestini din armatele pagane punctul de referinta era recomandarea Sf. Ioan Botezatorul, care le spunea ostasilor urmatoarele: “Sa nu asupriti pe nimeni, nici sa invinuiti pe nedrept si sa fiti multumiti cu solda voastra” (Luca 3, 11-14).

In Biserica noastra, sfintii militari, in general, au fost luati ca paveze in lupta pentru apararea credintei si a neamului nostru, multi dintre ei fiind alesi ocrotitori ai bisericilor construite de domnitorii romani ce s-au confruntat cu pericolul invaziei otomane.

 

REZISTENTA CRESTINA IN FATA PROVOCARILOR VRASMASULUI

O veche zicala crestina spune ca „Samanta Bisericii o reprezinta sangele martirilor”, martiri care s-au condus dupa urmatorul principiu biblic “Cine rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Mc. 13,13). Chiar si in perioada persecutiilor, Biserica a invatat ca nu se cuvine sa ne razbunam singuri, ci sa lasam mania lui Dumnezeu sa se manifesta cu dreptate in judecata sa, dupa cum invata Sf. Ap. Pavel: ,,Razbunarea este a Mea. Eu voi rasplati“, spune Domnul (Rom. 12,18-21). In acest sens, martirii crestini s-au aratat implinitori ai cuvantului Mantuitorul nostru Hristos care ne invata “Sa nu ne impotrivim celui ce va face rau, ci, oricui ne loveste peste obrazul drept, sa intoarcem si pe celalalt” (Mt. 5,39).

Dilema Sfantului Dimitrie, asemenea gestului Sfantului Nicolae ce l-a palmuit pe Arie in plin sinod ecumenic (325) in momentul in care acesta a „stricat ortodoxia invataturii bisericesti”, demonstreaza ca rabdarea crestina are, totusi, o limita. Numai Origen credea gresit – motiv pentru care a fost condamnat de sinoadele ecumenice – intr-o mantuire generala (apocatastaza), adica in doctrina ca la sfarsitul vremurilor toti se vor mantui, inclusiv diavolul. Necesitatea apararii dreptei credinte a Bisericii noastre a condus la aparitia stiintei teologice denumita Apologetica, ce avea ca scop prezentarea, explicarea si justificarea invataturii crestine, respectiv la aparitia apologetilor crestini. Martirologiile si Apologetica sunt forme de rezistenta crestina in fata raului.

In mod paradoxal, Dumnezeu opreste uciderea, dar osandeste, in egala masura, si sminteala: “Nu se poate sa nu vina prilejuri de pacat, dar vai de acela prin care vin ele! Mai de folos i-ar fi daca cineva i-ar pune de gat o piatra de moara si l-ar prabusi in mare, decat sa sminteasca pe unul din acestia mici”. (Luca 17, 1-2). Prin urmare, mai de folos a fost ca “goliatul” Lie, cel “plin de duhuri necurate”, sa fie omorat de Nestor prin lupta dreapta, decat ca unii crestini, de teama ucigasului Lie, sa se lepede de Mantuitorul nostru Hristos (asa numitii “lapsi”, adica acei crestini care in timpul prigoanei s-au lepadat de credinta).

In ‘Pateric’, se spune ca Avva Pimen ar fi facut urmatoarea afirmatie: “Sa nu ne maniem daca cineva incearca sa ne desparta de bratul nostru sau de ochiul nostru, dar daca incearca sa ne desparta de Dumnezeu, atunci sa ne maniem foarte tare” (Pateric, Cuvantul 118, pag. 190). Dar, sa luam aminte, totusi, ca Mantuitorul Hristos spune evreilor ce vroiau sa omoare pe femeia prinsa in adulter ca numai „cine este fara de pacat sa arunce primul piatra!”(Ioan 8,7).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucuresti