Si precum a fost in zilele lui Noe, tot asa va fi si in zilele Fiului Omului: mancau, beau, se insurau, se maritau pana in ziua cand a intrat Noe in corabie si a venit potopul si i-a nimicit pe toti. Tot asa precum a fost in zilele lui Lot: mancau, beau, cumparau, vindeau, sadeau, si zideau, iar in ziua in care a iesit Lot din Sodoma a plouat din cer foc si pucioasa si i-a nimicit pe toti, la fel va fi in ziua in care se va arata Fiul Omului.        (Luca 17, 26-30).

SFANTUL COSMA ETOLUL DESPRE PILDA LUI NOE

Noe si pilda lui

Vrand Preabunul Dumnezeu sa faca potop ca sa piarda lumea, i-a poruncit lui Noe sa faca o corabie lunga de trei sute de stanjeni, lata de cincizeci si inalta de treizeci, in asa fel incat sa-i trebuiasca o suta de ani sa o ispraveasca, ca oamenii sa-l intrebe: „Ce faci, Noe?”, iar el sa le spuna: „Dumnezeu mi-a poruncit sa fac o corabie, fiindca vrea sa piarda lumea”, iar oamenii sa rada de el, dar lui sa nu-i pese, ci sa-si vada de lucru.

Si Noe a inceput sa-si faca co­rabia si oamenii au venit sa-l intrebe: „Noe, ce faci?“ Iar Noe le-a zis: „Dumnezeu mi-a poruncit sa fac o corabie, fi­indca vrea sa piarda lumea”. Oamenii i-au spus: „Tu, Noe, esti nebun! Ce-a patit si Dumnezeu? A innebunit si vrea sa piarda lumea?”. Dar Noe si-a vazut de lucru si in o suta de ani a ispravit-o.

In vremea aceea se gaseau doar opt oa­meni buni pe lume: Noe, femeia lui, cei trei copii ai lui si cele trei nurori ale lui. Vrand Preabunul Dumnezeu sa-i pazeasca pe acestia opt, a poruncit lui Noe sa incleieze bine corabia sa nu intre in ea ploaia si sa puna in ea parte barbateasca si parte femeiasca din toate animalele, curate si necurate. Si a intrat in ea el, femeia lui si cei trei copii si cele trei nurori ale lui si au inchis bine corabia.

Oamenii din afara mancau, beau, faceau negot, si alte lucruri diavo­lesti, si dormeau fara griji. Dumnezeu a asteptat sa se pocaiasca. Atunci Dumnezeu a deschis zavoarele cerului si ploaia a cazut din cer pe pamant ca un rau. Atunci oamenii au alergat si au strigat: „Noe, deschide-ne sa intram si noi in corabie!” Binecuvantatul Noe le-a zis: „Unde erati acum o suta de ani cand v-am spus ca Dumnezeu are sa piarda lumea si voi radeati? Acum ce sa va fac? In Iad nu este pocainta“. Si marea s-a ridicat cu cincisprezece coti peste muntii cei mai inalti si a inecat intreaga lume. Au scapat numai cei opt: Noe, femeia lui, cei trei copii si cele trei nurori ale lui. Si din ei s-a umplut iarasi toata lumea.

Ganditi-va ce spune Hristos in sfanta si sfintita Evanghe­lie: „Ca in zilele lui Noe, asa va fi si venirea Fiului Omului” [Mt 24,37]. Adica, asa cum pe vremea lui Noe oamenii nu credeau, ei radeau, pana cand a venit pe neasteptate mania lui Dumnezeu si potopul si a inecat lumea intreaga, asa si acum, crestinii mei, la a Doua Venire a Hristosului nostru oamenii nu vor crede, cum n-au crezut nici atunci. Stiu si eu, crestinii mei, ca rad de mine si spun: „Ai venit acum si tu, batranule calugar, sa ne spui cuvintele tale!” Cuvintele pe care vi le spun nu sunt ale mele, sunt cuvintele Prea­sfantului Duh, pacatele sunt ale mele, si daca vrea cineva sa creada, fiecare e liber sa faca cum vrea. Eu imi fac da­toria, negotul meu.

Cand eram tanar, am patit o inselaciune, fratii mei, si spuneam: „Sa fac pacate cat pot iar cand voi imbatrani, am vreme sa fac cele bune si sa ma mantuiesc”. Acum am im­batranit, pacatele au prins radacini si nu pot sa mai fac nici un bine. Vedeti numai sa nu patiti si domniile voastre ca mine, ci acum, cat aveti timp si sunteti tineri si puteti, fa­ceti un lucru bun pentru sufletul vostru, ca sa va mantuiti“.

***

Nu va incredeti in arme, ci in Dumnezeu!

Un lucru va sfatuiesc, crestinii mei: Daca vreti, sa stran­geti toate armele, sa le dati slujitorilor sultanului si sa le spuneti: „Nu sunt ale noastre. Hristosul nostru ne-a dat sa avem cruce, nu arme“. Vreti sa intelegeti, crestinii mei, ca daca un crestin poarta arme si-si pune nadejdea in ele, Dumnezeu nu-l pazeste?

Ascultati sa va spun un exemplu si asa veti intelege! Zece lotrii sedeau pe marginea unui drum din Kavaia si pandeau sa treaca cineva sa-l omoare ca sa-i ia ce are. A venit un om din Mikri Arta Avlonei. Lotrii l-au vazut, si indata s-au sculat, dar cum l-au vazut ca e sarac, neinarmat, nu l-au prins, ci au spus intre ei: „Sa-l lasam sa treaca. Ce sa luam de la el?” Si iarasi sedeau si pandeau. Dupa putin timp au vazut trecand un calaret cu un cal mandru, cu doua pistoale si sabie si un fes de trei grosi. Cum l-au vazut asa de mandru, s-au gandit ca duce cu el bani multi. L-au strigat sa se opreasca si sa arunce ar­mele jos. El, ca un om mandru ce era, punandu-si nadej­dea in armele lui, nu le-a raspuns. Si indata lotrii l-au omorat, i-au luat tot ce avea impreuna cu calul si au fugit.

Am multe sa va spun, dar n-am timp. Va sunt de ajuns acestea doua, ca sa va intariti. Ati inteles acum, fratii mei, ca pe saracul care n-avea arme si-si punea nadejdea in Dumnezeu, Dumnezeu l-a pazit. De aceea, va sfatuiesc ca pe copiii mei duhovnicesti, sa aruncati armele si sa va pu­neti nadejdea in Dumnezeu si nu in arme, si asa El va va pazi si pe domniile voastre. Dar daca vreti sa fiti mandri si sa va puneti nadejdea in arme, sa stiti ca atunci Dumnezeu nu va mai pazeste.

Dati-mi un hanger. Scoala-te sus domnia ta, care porti pistol. Imi scot cutitul sa te omor. Spune adevarul: Unde-ti fuge indata mintea?

– La pistol.

– Multumesc. Stai jos. Scoala-te sus si tu, care nu porti arme. Vreau sa te omor. Spune-mi acum tu, care nu porti arme, unde-ti fuge mintea?

– La Dumnezeu, sfinte al lui Dumnezeu.

– Asa si domniile voastre sa aveti mereu nadejdea voastra in Dumnezeu, si asa nu va veti teme ca veti pati un lucru rau“.