Sinodul tâlhăresc:

Limpede pentru ecumeniști și acriviști: Părintele Dumitru Stăniloae a fost TOTAL împotriva ecumenismului, considerându-i eretici pe catolici și protestanți

Related image

“Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea”.

“Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa nu sunt doua surori. Nu exista decat un singur cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decat un singur trup, adica o singura Biserica. Deci notiunea de Biserici surori este improprie“.

„Cum vor putea fi primiţi membrii altor confesiuni la comuniunea euharistică, fără încadrarea lor în această comuniune de credinţă? Cum vor putea primi Euharistia ca o pecetluire a credinţei integrale în Hristos cei ce nu au mărturisit şi nu mărturisesc, împreună cu membrii Bisericii Ortodoxe credinţa integrală în El? Vor crede creștinii romano-catolici care vor să primească împărtăşirea ortodoxă că Duhul Sfânt coboară desăvârşit în Biserica Ortodoxă şi numai în ea? Dar atunci ce părere vor mai avea despre romano-catolicism? Sau cum se vor împărtăşi membrii Bisericii Ortodoxe la romano-catolici, când la ei nu se face invocarea Duhului Sfânt peste daruri pentru prefacerea lor, când mărturisirea credinţei este redusă considerabil, când Biserica devine, în opinia lor, din realitate plină de Duhul Sfînt şi profund ancorată în Hristos, mai mult o organizaţie juridică de suprafaţă, având ca fundament al unități şi ca legătură între episcopii şi membrii ei pe papa? În ce priveşte pe protestanți, nu caută mulți dintre ei să ne convingă că ei rămân numai la credinţă fără să treacă la realitatea împărtăşirii de Hristos ca o pecetluire a credinţei, fără să treacă la rodul iconomiei pământeşti a lui Hristos, comunicat prin Duhul Sfânt? Nu susţin ei că Hristos nu se comunică întreg şi real prin Duhul Sfânt celor ce cred, de unde rezultă că Hristos nu duce până la capăt iubirea Lui față de oameni comunicându-se lor în toată existența Lui, adică prin trup, ci numai în mod spiritual şi subiectiv, sau nici măcar în modul acesta? Nu înseamnă aceasta că, după ei; Duhul Sfânt e neputincios să ne aducă pe Hristos în mod real în întregime, ci ne procură numai o oarecare legătură prin simțire şi de la distanță cu Hristos? Nu înseamnă aceasta că realitatea trupului şi a cosmosului rămâne în afara lucrării Duhului Sfânt şi că deci împărtăşirea ca act vizibil rămâne un simplu simbol al unei simțiri subiective, care nu scoate pe credincioşi din închisoarea lor subiectivă, de unde rezultă că împărtăşirea nu realizează o adevărată comuniune, ci numai manifestare simbolică a dorinţei de comuniune? După învățătura ortodoxă, Hristos ni se dăruiește în Euharistie într-un mod real în măsura în care ne dăruim noi prin credință Lui. Dacă avem credinţa în El întreg ni se dăruiește întreg, dar în gradul de adâncime şi de eficacitate, care corespunde gradului de intensitate a credinţei noastre. Membrii Bisericii, deşi au credinţa în Hristos întreg se află în ce priveşte intensitatea credinţei pe diferite trepte. Şi pe orice treaptă de credință ne-am afla, conştiința ne îndeamnă să spunem: «Cred Doamne, ajută necredinţei mele» (Marcu 9:24). Totdeauna suntem într-un efort spre mai multă credință; totdeauna sunt posibile trepte mai înaintate în credință. Dar ceea ce este absolut necesar este ca noi să voim să credem, sau să fim angajaţi în mod real în efortul de a crede tot mai intens tot ce ne învață Evanghelia şi Tradiția păstrată în Biserică de la începută[…]

Refuzul intercomuniunii sau al unui potir comun cu alte confesiuni din partea Ortodoxiei, nu înseamnă oare lipsa ei de iubire pentru ceilalţi creştini? Tocmai pentru a păstra neslăbită conştiinţa supremei Iubiri a lui Hristos faţă de lume şi putinţa de a trăi această iubire pentru toţi creştinii şi pentru toţi oamenii tocmai pentru a nu goli Euharistia de eficacitatea acestei supreme iubiri, Ortodoxia nu se învoieşte cu tratarea Euharistiei ca o ceremonie mai mult simbolică, ca o prezenţă echivocă şi insuficient de eficace a trupului lui Hristos, ca o ceremonie cu o semnificaţie mai mult teoretică şi sentimentală, despărţită mai mult sau mai puţin prezența reală a trupului lui Hristos şi a energiilor lui dumnezeieşti: tocmai de aceea ea nu se învoieşte să considere împărtăşania comună ca pe un act lipsit de suportul unei credinţe comune, lipsit de calitatea de bază a unei înaintări moral-ascetice în sfinţenie, ca pe un act lipsit de puterea care uneşte într-o Biserică pe cei îl practică. Ortodoxia vrea să menţină acest suprem odor al creştinismului, ca pe un focar de maximă şi inepuizabilă iradiere a iubirii. Ortodoxia poate dovedi şi activa iubirea ei faţă de ceilalţi creştini, iubire sorbită din Euharistie, prin multiple alte forme de manifestare a ei. Ea nu se închide în sine, ea nu-şi micşorează tensiunea spre universal, tocmai pentru că iubirea care-i poate uni pe membrii ei ca pe mădularele unui trup al lui Hristos – cum nu-i uneşte pe catolici papa ca pretins fundament al Bisericii, cum nu sunt uniţi protestanții în lipsa unei Euharistii eficace – poate să iradieze din ei spre toţi creştinii, fiind întreținută de Euharistie, înţeleasă ca focarul inepuizabil al căldurii şi luminii iubitoare care este trupul lui Hristos[…]

Cei ce pledează pentru intercomuniune, manifestă nu numai un relativism în privinţa unităţii de credinţă şi a importanţei Euharistiei, ci şi o concepţie neontologică despre Biserică, pe care Ortodoxia nu o poate adopta. Ortodoxia, considerând Biserica drept o unitate profund şi ontologic ancorată în Hristos, iar Euharistia ca mijlocul culminant de susţinere continuă a acestei unităţi, nu poate coborî Euharistia la nivelul unui mijloc de unitate laxă, psihologică şi superficială între creştini. Aceasta ar avea repercusiuni pentru însuşi sensul ei despre Biserică, pentru însăşi menţinerea Bisericii în acest sens. Căci ar fi greu să conceapă şi să practice Euharistia în două sensuri, ca având două roluri: într-unul când e primită împreună cu membrii Bisericii Ortodoxe şi într-altul când e primită cu cei ce nu sunt membrii Bisericii Ortodoxe. Unitatea credinţei şi convingerea că în Euharistie ne împărtăşim de însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, Dumnezeu-Omul, sunt solidare în Ortodoxie cu convingerea despre Biserică, ca unitate ontologică profundă a credincioşilor cu Hristos şi întreolaltă în Hristos. Fără unitatea credinţei şi fără împărtăşirea de însuşi Trupul şi Sângele Cuvântului întrupat nu ar putea exista o astfel de Biserică, sau o Biserica în sensul deplin al cuvântului. Fără unitatea în credinţă şi fără o Biserică în acest înţeles nu s-ar putea realiza o astfel de împărtaşire euharistică. Biserica, trup extins al Cuvântului întrupat, continuă să se hrănească prin Euharistie, dar e data de la început ca un astfel de trup extins al Cuvântului întrupat în care El continuă să se ofere spre mâncare ca trup personal celor ce fac parte din trupul lui extins sau vor să facă parte din El. În sfârşit, fără o Biserică şi fără o împărtăşire euharistică în acest înţeles, n-ar putea dura o unitate de credinţă. Acestea sunt cele trei coordonate indisolubile şi într-o reciprocă condiţionare a comuniunii şi a vieţii depline în Hristos. De aceea pentru Biserica Ortodoxă, intercomuniunea care dezleagă comuniunea euharistiei de unitatea de credinţă şi de Biserică, este de neconceput, este un pericol de dizolvare a Bisericii, a unităţii de credinţă şi de încetare a Euharistiei. Duhovnicul ortodox, pe la care trebuie să treacă cel ce vrea să se împărtaşească de Sfânta Euharistie, verifică mai întâi identitatea credinţei acestuia cu credinţa Bisericii şi credința lui în Biserica Ortodoxă ca singura Biserica adevărată, adică apartenenţa lui la Biserica Ortodoxă.
Neţinând seamă de această legătură indisolubilă între cele trei coordonate ale comuniunii adevărate şi depline, pe care Biserica Ortodoxă o accentuează cu deosebită putere, în virtutea concepţiei ei eclesiologice şi euharistice, în timpul din urmă, sub influenţa mişcării ecumeniste, a început să fie susţinută şi în unele părţi ale Ortodoxiei ideea că se poate acorda, în anumite împrejurări, Euharistia membrilor unor comunităţi neortodoxe, în speţă celor ai Romano-Catolicilor, Vechi-Calolici si Necalcedonieni, printr-o extindere a iconomiei. Aceasta este însă o greşită interpretare a noţiunii şi practicii iconomiei. Ea ar duce fie la un indiferentism în privinta credinţei, fie la unul în privinţa Bisericii; fie la nepăsarea faţă de Biserică, fie la considerarea Tainelor şi a credinţei ca neesenţiale pentru constituirea Bisericii. În ambele cazuri, comuniunea adevărată nu se realizează; în ambele cazuri se ajunge la un indiferentism sincretist, fie că se crede în înfăptuirea unei comuniuni reale, sau a Bisericii, chiar dacă ea cuprinde în sânul ei tot felul de credinţe, fie că nu se urmăreşte aceasta… În fața unei atitudini favorabile faţă de intercomuniune e cazul să ne întrebăm: membrii unei confesiuni care se împărtăşesc de „Tainele” altei „biserici”, cărei Biserici aparţin? Din ce unitate organic-spirituală fac parte?” […]

Părintele Dumitru Stăniloae în rev. „Ortodoxia” din anul 1971/4, În problema intercomuniunii – probleme interconfesionale.

“Dacă acelaşi Duh ţine Biserica în unitatea credinţei apostolice, atunci cînd într-o comunitate, apar abateri de la această credinţă, El nu lasă celelalte comunităţi nepăsătoare, la, aceste, abateri. Dacă, nu poate readuce comunitatea respectivă la unitatea credinţei, El îndeamnă celelalte comunităţi la întreruperea comuniunii cu ea. Aceasta, din mai multe motive mai întâi pentru a trezi în comunitatea astfel avertizată, conştiinţa erorii, şi a întreţine un dubiu în conştiinţa ei, pregătindu-i întoarcerea, la Adevăr, apoi pentru că altfel e pericol ca stricăciunea erorii să se întindă în tot trupul Bisericii, neexistând acest avertisment față de o eroare. De aceea Biserica faţă de o eroare nu poate rămâne nepăsătoare, când ea apare în alte comunităţi, pentru că prin, aceasta s-ar periclita pe ea însăşi în întregime. Biserica pune, prin aceasta pentru un timp o barieră în calea voinţei sale de a actualiza; universalitatea sa şi în raport cu respectiva sau respectivele comunităţi; ea vrea să salveze trunchiul din care va avea să pornească la vremea sa, din nou seva ca să umple şi respectivele comunităţi de esenţa eclezială deplină. Prin aceasta e amânată nu numai actualizarea universalității sale extensive, ci și actualizarea deplină a potenţelor sale spirituale, prin absenţa unei mari părţi a omenirii credincioase din sînul ei. Dar Biserica preferă această situaţie, pentru a evita un risc cu mult mai mare. Căci ea ştie că eroarea nu poate realiza deplin şi definitiv unirea lumii în Dumnezeu. Pentru că eroarea e nestatornică şi devine ușor obiect de contestare şi de vrajbă. «Cei înstrăinaţi de la Adevăr, spune Sfântul Irineu, evoluează prin toate adevărurile, fluctuînd de la Adevăr cugetînd în diferite timpuri în altfel şi altfel despre aceleaşi lucruri şi neavînd niciodată, o hotărâre stabile. Căci nu sunt întemeiaţi pe piatra tare, ci pe o suprafaţă compusă din multe pietre» Aşa fiind, Biserica rămasă în Adevărul întreg, chiar dacă e redusă pentru o vreme în universalismul ei actualizat, nu poate accepta să rămână sau să reintre în comuniune cu comunităţi care propovăduiesc învăţături contrare învăţăturii adevărate, chiar dacă acele comunităţi ar fi de acord să propovăduiască acele învăţăţuri numai în cuprinsul lor. Adevărul lui Hristos, care este proiectarea în propoziţii de cunoaştere a lui Hristos însuşi este universal și prin aceasta tinde să aducă pe toţi în interiorul său, precum am văzut de la Sfântul Irineu şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. Deci teza lui Afanassieff că Biserica Ortodoxă ar putea admite comuniunea cu romano-catolicii chiar dacă li s-ar încuviinţa pentru o vreme propovăduirea învățăturilor doctrinei lor eronate în cuprinsul romano-catolicismului, este inaceptabilă, pentru că s-ar putea ca învăţătura aceleia să contamineze Biserica Ortodoxă. Dacă în cadrul Bisericii Universale, fiecare comunitate euharistică episcopală are pe Hristos întreg şi deci şi proiectarea Lui în forma învațăturii întregi de credinţă, dacă fiecare are caracter eclezial complet, atunci în Biserică Universală, înţeleasă ca totalitate a acestei comunităţi, niciuna nu are prioritate permanent de drept divin, o superioritate eclezială definitive, căci aceasta ar însemna o mai deplină unirea ei cu Hristos și o mai sigură cunoaștere a Adevărului. E de mirat cum Schmemann a tras din premisa integrității ecleziale a fiecărei comunității euharistice episcopale, o altă concluzie. În orice comunitate euharistică episcopală pot apărea erori și orice comunitate euharistică poate să semnaleze alteia greșeala în care a căzut și e datoare să facă aceasta, dacă Duhul Sfânt o cheamă la aceasta într-un caz dat, luând inițitiva solidarizării tuturor celorlalte comunități în fața erorii apărute undeva. Aceasta a fost practica în Biserica secolelor patristice. [Credincioșii din] Alexandria (pleroma) a luat în vremea Sfântului Chiril, initiațiva convocării Sinodului de la Calcedon și a condamnării monofizitismului Alexandriei. Recunoaștem că întrucât Biserica constă nu numai din prezența integral al lui Hristos în orice comunitate euharistică episcopală, ci și din elementul uman. Biserica a recunoscut episcopilor din centrele cele mai importante ale istoriei mondiale din aceea vreme, datorită şi unei orgini deosebite, apostolice a scaunelor lor, rolul de episcop prim, al doilea etc. pentru ca ea să-şi poată rezolva mai uşor, prin împuternicirile acordate episcopilor din acele centre de putere lumească, chestiuni legate de existent ei în lume. Dar această întâietate a episcopilor din asemenea centre n-a însemnat şi o prezenţa mai deplină a lui Hristos în comunităţile lor, cu o mai mare densitate ecleziologică a lor, n-a însemnat o «graţie» specială şi definitivă acordată lor. Căci în acest caz cum s-ar explica căderea Romei în atâtea greşeli? Această misterioasă «graţie» a priorităţii ar contrazice teoria originii sacramentale sau euharistice a întregii puteri şi a substanţei Bisericii. Episcopul unuia sau altuia din aceste centre nu a avut decât calitatea de președinte al colegiului episcopal, reprezentând o comunitate eclezială egală cu comunităţile reprezentate de toţi episcopii, dar avînd rolul de preşedinte pentru facilităţi umane administrative, culturale, înlesnite de centrul politic în care îşi avea reşedinţa. Episcopul Romei a putut deţine o vreme o astfel de poziţie prezidală în cadrul Bisericii Universale din împrejurări politice, la care s-a adăugat şi prestigiul originii apostolice a scaunului său. Din păcate, de la o vreme tocmai ispita acestei poziţii l-a făcut să se abată de la Adevăr. Mai întâi episcopul Romei trebuie să părăsească aceste abateri. De-abia după aceea se va putea lua în considerare problema recunoașterii lui din nou în rolul de președinte al colegiului episcopal, ținându-se seama de importanța orașului de reședință și de prestigiul apostolic al scaunului său”.

Părintele Dumitru Stăniloae în rev „Ortodoxia” din anul 1966/2, în Biserica Universală și Sobornicească

„Din păcate, noi ne-am obișnuit să spunem că Biserica este reprezentată prin Sinod. În Sinod se duceau episcopii și spuneau: semnez asta pentru că așa zice Biserica mea, deci poporul meu. Biserica ar trebui să fie atentă la ceea ce spun credincioșii să nu aprobe orice. Sobornicitatea nu este numai sinodalitatea, ci toată Biserica. Sigur că ierarhia are o misiune specială, cum au avut și apostolii prin Duhul Sfânt, dar ei Îl transmiteau altora și nu se scoteau ei singurii drept cei ce reprezintă Biserica. Sinodul trebuie să țină cont și de conștiința poporului”Șapte dimineți cu Părintele Stăniloae, Editura Anastasia, 1992, p. 60.

NOTĂ OrtodoxINFO

Nu vă smintiți atât de ușor de niște cuvinte, când faptele și chiar cuvintele cele de pe urmă ale unui mărturisitor sunt 100% ortodoxe. Uneori nu pricepem duhul în care au fost spuse, căci mai trebuie și trăirea în Duhul Sfânt și descoperire de la Dumnezeu.

Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne precizează despre acest aspect în Filocalia vol. XI:

Oare nu sunt şi în Scriptură cuvinte care sunt sminteală pentru cei neînvăţaţi şi necunoscători ai înţelesului lor duhovnicesc? Ne obligă aceasta să întrebăm: Pentru ce n-a arătat Dumnezeu în chip limpede înţelesul duhovnicesc al Scripturii, ca să nu se vatăme oamenii, ci le-a lăsat sfinţilor din diferite timpuri osteneala să tâlcuiască întrebările ce se pun? De aceea există «dascăli şi tâlcuitori (exegeţi)», cum spune Apostolul (I Cor. 13:28). Nu rătăci deci în privinţa bărbaţilor despre care ai întrebat. Căci dacă le-ar fi cerut lui Dumnezeu, le-ar fi primit. Căci zice: «Tot cel ce cere, primeşte, şi cel ce caută, află» (Matei 7:8). Dumnezeu a descoperit calea vieţii prin proroci şi apostoli, dar în aşa fel că fiecare a grăit despre ea în parte. De aceea nu s-a grăit despre ea numai printr-unul. Şi ceea ce a lăsat unul (nespus), a grăit altul prin voia lui Dumnezeu. Aşa a făcut Dumnezeu şi cu sfinţii de după aceea. Şi ceea ce spun unii fără destulă limpezime, o spun cei de după ei altfel, ca totdeauna să se slăvească Dumnezeu prin sfinţii Lui. Căci acelaşi este şi Dumnezeul celor dintâi şi-al celor de după ei. Lui se cuvine slava în veci amin.

Tweet Print Friendly and PDF | OrtodoxINFO

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*