Sinodul tâlhăresc:

16 IUNIE: Prăznuirea Sfântului Mărturisitor JUSTIN Pârvu. “Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă. Dușmanii au pus mâna pe Biserică, acum o stăpânesc”

– Părinte Justin1., am venit la Sfinţia Voastră cu o durere în suflet, provocată de textele tot mai dese care anunţă dispariţia poporului român, dar şi de situaţiile cumplite de criză prin care neamul nostru trece în aceşti ani. Credeţi că suntem pe cale de pieire, de dispariţie din istorie?

– Să ştiţi că şi eu mi-am pus întrebarea aceasta de la o vreme încoace. Poate că datorită sărăciei, datorită crizelor… dar la noi criza aceasta a fost şi este permanentă. Suntem o insulă latină, înconjuraţi peste tot de slavi şi, unde mai pui, suntem şi ortodocşi pe lângă faptul că suntem români. Multora nu place deloc rezistenţa noastră în mijlocul Europei. Pe noi ne duşmănesc toţi, şi Răsăritul, şi Apusul. Ne aflăm între ciocan şi nicovală. Aşa a fost tot trecutul nostru, toată istoria. Rezistenţa noastră a stat în dreapta credinţă, în adevărul ortodox pe care l-am apărat. Poporul nostru este una cu Biserica, una – cu satul, una cu credința lui. În acestea constă tăria lui. Dacă nu era așa erm de mult desfiinţaţi.

– Părinte dar în istorie am dăinuit în faţa păgânilor, în fața ereticilor. Se ardeau satele, se otrăveau apele și românii se retrăgeau în munţi, mereu, mereu. Şi totuşi, generaţiile de strămoşi au fost în stare să păstreze ţara, neamul, satul, limba română, credinţa şi ni le-au dat nouă, Acum, noi ce facem cu ele?

– E greu de înţeles fenomenul acesta, pentru că la noi, acum, lipsesc factorii de formare a caracterelor oamenilor şi de formare a demnităţii persoanei. Despre acestea nu se mai vorbeşte nici în şcoală, nici în societate. Ei bine, tânărul nostru când intră în întunericul lumii europene nu mai ştie nici cine este, nici pe cine reprezintă. Dacă-i necăjit, de ce nu rămâne în ţară? Ar trebui să muncească aici, să stea legat de pământul străbunilor. Aşa au fost moşii şi strămoşii noştri, cu inima înrădăcinată în glia lor. Oricâte greutăţi au venit peste ei, au fost în stare să ne dea pământul moştenire şi ţara cu toate ale ei. Păi, în 1944, ce urgie a venit peste noi, dar ţăranul român, necăjit, a stat aici, nu s-a dus nicăieri. Am fost atunci la Iaşi, cu Valeriu Moglan, un ţăran cu origine sănătoasă, am primit-o pe Cuvioasa Parascheva, că fusese evacuată în Muntenia şi acum era adusă înapoi. El, când a văzut-o, s-a rugat aşa:

„Cuvioasă Parascheva, mulţumim că ne cercetezi. Am stat în Moldova noastră dragă şi am aşteptat să te întorci în mijlocul nostru, că tu eşti temeiul rezistenţei noastre şi apărătoarea credinţei noastre ortodoxe”.

Aceste cuvinte adresate Cuvioasei Parascheva exprimă o permanenţă a gândirii şi credinţei poporului nostru, o formă de manifestare a vieţii înaintaşilor noştri, o tărie firească a credinţei oamenilor. Or, această credinţă a cunoscut continuu o descreştere în intensitate. În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din școală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări în educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi, sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim, ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului. Acolo, unde ajung, găsesc alte nenorociri, căderi de ordin moral, despărţiri, ruperi ale familiei, dezastre personale dar şi ale neamului pe întregul lui. Cei care au programat astfel de grozăvii, dezechilibrele acestea, ştiu că familia este cărămida clădirii. De aceea au acţionat în fel şi chip ca să nu mai aibă românul o familie puternică, să nu urmeze o şcoală puternică, să nu deţină o Biserică puternică, elementele de susţinere ale societăţii, ale neamului. S-a dus şi armata ţării, care a fost desfiinţată. Acum suntem ca o frunză mânată de vânt. Am fost, recent, prin Ardeal, am călătorit o zi întreagă cu maşina şi n-am obosit deloc, pentru că priveam şi nu mă mai săturam de privit cât e de frumoasă ţara, cât e de bogată, da, e greu pământul, dragul meu. Mă gândeam, să mulţumim lui Dumnezeu că n-au năvălit peste noi maghiarii ăştia sau alţii, că îi opreşte Dumnezeu. Că uite, în toată istoria lor nu au avut nici un meleag cum sunt ale noastre. Mereu au năzuit şi acum râvnesc cu tot dinadinsul să fărâmiţeze România, să distrugă rezistenţa spirituală şi economică a neamului românesc.

– Ne cumpără pământul italienii, francezii, austriecii, ungurii, evreii.

-Iac-aşa, românul devine rob în ţara lui.

– Ne slăbesc pe toate fronturile. Acum ne desfiinţează şj spitalele pentru a ne transforma într-un popor de bolnavi sau, poate şi mai rău, într-un popor de morţi.

– Dacă este vorba despre spitale, am zis în sinea mea, apoi Biserica are un moment important de manifestare a dragostei faţă de poporul român. Altădată mănăstirile veneau în ajutorul credincioşilor săraci. La Târgu Neamţ, Mănăstirea Neamţ a înfiinţat spitalul care este acum al oraşului. Mănăstirea avea nişte proprietăţi pe baza cărora putea să ajute poporul în nevoie. Toate Fondurile Bucovinei, aparţinând Bisericii, constituiau mijloace de sănătate şi de educaţie ale poporului. Aceste ajutoare ţineau legătura noastră cu suferinţa poporului. Aceste proprietăţi ar trebui redate Bisericii, pentru ca ea să poată scoate din suferinţă şi din mizerie mulţimi de oameni.

– Medicii fug în străinătate, profesorii îşi abandonează catedrele şi pleacă în alte părţi, tinerii părăsesc ţara fără să clipească. Ai senzaţia că totul se dezmembrează în România!

– Toate lucrurile acestea au fost bine prevăzute de cei care ne-au adus în această stare. Au ştiut foarte bine să slăbească energia, rezistenţa noastră. Unde mai avem noi tineret? Unde mai vezi tu în ţară acum că se joacă grupuri, grupuri de copii? S-au tot dus în lumea întreagă. Şi când vin de acolo, poartă cu ei influenţe occidentale, uzaţi şi munciţi. Apare la noi câte un băiat din aceştia cu o maşină mai deosebită, tot satul admiră ce maşină are, dar dacă te uiţi la el, observi că are ochii duşi în fundul capului, pomeţii ieşiţi în afară, faţa palidă, care exprimă epuizarea acelui om expus la o muncă peste puteri, în cine ştie ce condiţii. Pune-l acum să se căsătorească, să aibă copii, să mai dea o generaţie de oameni sănătoşi! Ce să mai genereze un astfel de om, când el este stors de toată vlaga? Ce fel de prunci mai poate da el? Ce armată mai poţi forma din aceia? Ce intelectuali mai pot proveni din ei?

– Ce credeţi, Părinte, vom pieri ca neam?

– Nu, noi nu vom pieri! Dar vorba unui coleg de detenţie de-al meu, de la Aiud, student la medicină, pe care îl întrebau unii-alţii, ce ne facem noi, că uite fratele cutare este bolnav fratele cutare este bolnav, iar el le răspundea: „Măi, nu te mai gândi la penicilina pe care o ia unul sau altul, ci gândeşte-te la viaţa noastră spirituală, că de aceea suntem noi aicea în puşcărie. Noi suntem vlaga şi energia unei naţii”. Acest student, pe nume Gioga, a murit în temniţă, la Aiud. El a exprimat toată filosofia care ni se potriveşte şi nouă acum, în zilele acestea rele. Duşmanii noştri au ştiut că toată rezistenţa noastră este în credinţă, de aceea au folosit toate mijloacele ca să pună mâna pe Biserică. Să o dirijeze ei. Şi, iată, acum o stăpânesc…

– Ce ar trebui să facă un creştin ortodox acum pentru a contribui şi el la salvarea viitorului acestui neam?

– Trebuie să se trezească în fiecare român conştiinţa unei mari datorii! Temelia societăţii este familia. Trebuie să formăm mame creştine, să formăm duhovnici, să avem oameni iubitori ai neamului lor. Ca să putem trece prin calvarul acesta de acum, mamele trebuie să crească prunci frumoşi, cu dragoste de Dumnezeu, cu dragoste de patrie. În momentul când s-a destrămat concepţia aceasta despre familie, se destramă şi ţara. O mamă bună găseşti acolo unde se joacă vreo 7-8 copii în jurul casei. Ăştia sunt viitorul neamului. Dar ce te faci acum cu o doamnă firavă de la oraş care nu poate duce cinci metri o găleată de 10 litri cu apă? Păi, mama, Dumnezeu s-o ierte, se ducea la fântână jos, într-o vale abruptă, cu două găleţi, ne aducea apă şi, într-o oră, era gata apa, se consuma, trebuia să meargă din nou la vale. Asta era mama de altădată. Atunci creşteau într-o cameră câte 6-7 copii. Nu erau pretenţii de confort cum gândeşte lumea la ora asta, adică fiecare copil cu cameralui, iar dacă are copilul 6 ani îi face o casă cu atâtea camere… Păi dacă îi dai la vârsta asta o casă, el nu mai face nimic în viaţă. Lasă-l să facă şi el ceva, pentru ca, la rândul lui, să aibă ce lăsa copiilor. Alte popoare îl ridică pe copil până la 17-18 ani, după care trebuie să muncească, să răzbească în viaţă. Ce facem noi acum nu e deloc potrivit, copilul trebuie să simtă nevoia de la început, că numai aşa se angajează să-şi susţină familia şi neamul. Simion Mehedinţi spunea: „Cine a ridicat munca la rang de virtute, a coborât cerul pe pământ”. Păi acesta e adevărul. Noi acum ne-am boierit, în sensul rău al cuvântului. Intrăm argaţi la străini, facem corvezile lor, iar aici ne dăm domni, lăsăm pământul pârloagă şi ne plimbăm cu nasul pe sus. Aaa, se trăieşte bine în Germania sau Italia, dar pe munca noastră şi pe contul acestei ţări nenorocite care e lăsată în paragină.

– Aţi numit, Părinte, nişte valori foarte importante, mame creştine, credinţă tare, responsabilitatea muncii, iubirea neamului. Conducătorii însă, guvernele, au răsturnat aceste valori, le-au preschimbat în nonvalori şi caută acum să răpească bruma de libertate pe care o mai are persoana, prin încorsetarea electronică, prin controlul total al vieţii fiecărui om. Ce şanse avem să scăpăm de cătuşele electronice?

Acum vreo câţiva ani se striga pe toate drumurile despre drepturile omului. Dar unde sunt aceste drepturi ale omului? Poţi să te mişti în ţara asta, poţi să ceri ceva unui guvern surd? Ca să vă răspund mai pe scurt: noi ştim cine conduce omenirea acum. Nu mai e nevoie să explicăm. Aceşti conducători care nu sunt din neamul nostru, care nu au nicio rădăcină aici, că şi un fir de iarbă dacă îl scoţi din pământ se opune, caută să distrugă tocmai aceste fundamente ale poporului nostru, să amestece totul, să fie străini la conducerea tuturor sectoarelor vieţii în societate. Aşa se face că românul ajunge să fie lepădat în tara lui, să fie considerat un om de nimic. Un român e apreciat cât un zero tăiat în patru. Cum sunt reprezentaţi dacii pe columna lui Traian şi cum sunt văzuţi românii acum în Italia? Strămoşii noştri nu au fost oameni secătuiţi de energia duhovnicească, aşa cum suntem noi astăzi. Ei au fost în stare să înfrunte năvălirile din cele patru puncte cardinale, au apărat Occidentul vărsându-şi sângele aici, suferind pe acest pământ pentru cre­dinţă şi pentru neam. Pe înapoierea şi pe sacrificiul nostru s-a dezvoltat Occidentul. Astăzi ei conduc lumea şi ne pustiesc din nou ţara. Noi nu avem nicio legătură spirituală cu ei, nici un fel de empatie şi de comunicare cu ei, ne scufundă din criză în criză, din mizerie în mizerie, şi poporul român rabdă. Lucrul acesta nu se întâmplă cu ungurul, cu polonezul, cu alţii, care se scutură repede de apăsarea altora. Dar românul, săracul, rabdă. Să ştiţi că noi aşa am rezistat în istorie, prin răbdare şi rugăciune. Asta putem face şi acum: să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ajute să putem răbda toate necazurile şi nenorocirile care vin peste noi. La ora actuală nu avem altă cale decât răbdarea şi rugăciunea în dreapta credință.

1 Aceaslă convorbire cu Părintele Justin Pârvu s-a petrecut sub presiunea timpului, într-o zi de iunie 2011, în chilia de la etajul 2 a 1 milionului de bolnavi cronici de la Schitul de maici Paltin de la Petru Vodă, acolo unde Părintele se află sub ocrotirea unor monahii medici. Intre |imp, Părintele a primit titlul de arhimandrit şi a împlinit 94 de ani la 10 februarie 2013. Interviul a apărut în „Credinţa ortodoxă”, nr. 6 (172), iunie 2011, p. 1, 16 şi nr. 7 (173), iulie 2011, p. 12.

2 comments

  1. Mihai Serban

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Mă numesc Mihai Serban, locuiesc în Franța din 2010 împreună cu soția și cei doi copii ai noștri - mai în glumă, mai în serios, pot spune că facem parte dintre acei cinci milioane de români prigoniți din țară de arhitecții apocalipsei. Vă scriu aceste rânduri deoarece în ultimii ani asistăm la niste schimbări îngrijorătoare în ceea ce privesc orientările politice susținute și impuse înfeudaților din U.E (...).

    Din păcate pentru România, așa cum de astfel bine știți, aceasta nu se află pe făgașul cel mai potrivit! Nu este un secret, și mai ales pentru dumneavoastră, că agenda politică aplicată în România poartă semnătura celor din Bruxelles și Strasbourg... iar aghiotantii de la noi nefiind mari patrioți, le aplică fără nici un fel de remușcare; stiind că aceste "politici și reforme" sunt menite să distrugă suveranitatea țării, ce a mai rămas din economia autohtonă, identitatea națională, tradiția Ortodoxă, relațiile geo strategice cu vecinii noștri (...), și în linii mai generale să ne pregătească "pachet" egemoniei post-capitalistă, și pan-ereziei "Noului Ordin". Pot spune fără să gresesc prea mult, că dacă nu mă aflam în "exod", în mod cert nu aș fi reușit să surprind mecanica complexă folosită de acest mare dric al națiunilor și al creștinilor, numit generic "uniunea" europeană!?

    Vă scriu aceste rânduri deoarece mi-am petrecut ultimul an din viața în "război", scriind un eseu despre această stare de fapt, care din păcate ne scapă (datorită) undelor hertziene apatride și a mediului politico-cultural care domină în țară, și până la urmă in cea mai mare parte a statelor înfeudate capitalului internaționalist- făcându-i pe cei mai mulți să nu cunoască existența, și cu atât mai putin toxicitatea acestei stări. In lucrarea mea, în momentele potrivite, după o lungă călătorie în cautarea adevărului, ajung inevitabil să vorbesc despre capitalism, liberalism, globalizare, U.E, iluzia democrațiilor occidentale, Rusia, Vladimir Putin, grupul Visegrad4 și România bineînțeles. Insă, modul în care fac acest lucru se află într-o contradicție radicală cu curentul dominant practicat actualmente în România, care de astfel este "însuflat" de interese străine care nu ne-au apartinut niciodată, și nu ne reprezintă valorile nici în acest moment - ba chiar au vocatia de a ne induce sub vălul greu al tăcerii "instituționalizată", într-o primejdie unică în istoria româniei.

    Discutând cu diferite persoane avizate despre eseul meu, în jurul ideologiei vehiculate și a mesajului transmis, am ajuns la concluzia că îmi va fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil (cenzură) să-mi public eseul fără sprijin și îndrumare. Motivele fiind legate de unghiul naționalist folosit în lucrare, puterea argumentației, metoda de lucru, imboldul ortodox, și mai cu seamă faptul că arăt cu lux de amănunte cum, și de ce a ajuns România în acest marasm de neînțeles la aproape 30 de ani de la revolutie, în timp ce fostele "surori" comuniste își asumă din nou destinele cu măreție! In câteva cuvinte, pentru a rezuma, aș putea să spun că lucrarea mea este radical împotriva curentului dominant, și o să deranjeze multă "lume bună" vândută intereselor cosmopolite.

    Din toate aceste motive, și știind căt de incomodă este lucrarea mea, îmi îngădui, să vă cer ajutorul, și poate chiar să mă sprijiniți în încercarea mea de a transmite celor din România un mesaj de deșteptare și adevăr, cu siguranță tulburător, dar pe semne îndrumător și totodată plin de dragoste pentru țara noastră și rădăcinile ei creștin ortodoxe, fără de care noi românii nu am mai fi!

    Părintele Arsenie Boca, spunea pe bună dreptate:

    „Cel mai greu păcat al omului, veșnic fără iertare, este starea omului împotriva adevărului”

    - In ceea ce mă priveste, chiar dacă asta înseamnă să-mi asum un anume risc, eu am ales să mărturisesc de-a întregul, să vorbesc cu voce tare, și să arăt fără adaos de "fum" scriitoricesc... în speranța că voi găsi pe acest drum anevoios, oameni dispuși să lupte întru eliberarea adevărului, chiar dacă acesta deranjează.

    Dacă considerați de bună cuviință, bineinteles, vă voi putea trimite manuscrisul meu, și în acest fel vă veți putea face o părere mai aprofundată în legătură cu cele mentionate mai sus.

    Stimate domnule, stimate doamnă, primiţi, vă rog, asigurările mele de profund respect şi preţuire.

    Serban Mihai

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*