Toate ȘTIRILE

Sfantul Ignatie Briancianinov: Apostolul Toma nu a avut necredinta, ci bucurie negraita. Prin el a venit binecuvantarea la cei ce cred fara sa fi vazut

“Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut” (Ioan 20, 29)

Aceste cuvinte le-a grait Domnul credinciosului Sau ucenic, care n-a vrut sa creada in invierea Domnului atunci cand ea i-a fost adusa la cunostinta de catre fratii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grait Domnul ucenicului care spusese sus si tare ca el nu va crede in invierea Domnului pana ce nu se va capata dovada vie a acestei intamplari atat de minunate si atat de insemnate pentru lume.
“Am vazut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfantului Apostol Toma ceilalti Apostoli, carora li S-a aratat Domnul chiar in ziua invierii Sale, seara, intrand in camara fara a deschide usile.
Camara era zavorata bine de frica urii iudeilor, ce de-abia savarsisera uciderea de Dumnezeu si luasera toate masurile impotriva invierii care fusese prevestita.
“De nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor”, a raspuns Toma, pe care il uimise preaimbucuratoarea veste, si “de nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si de nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Vorbind astfel, a aratat nu necredinta cea vrajmasa lui Dumnezeu, ci bucurie negraita; asa a aratat ce simtea sufletul lui inaintea maretiei intamplarii ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos si in Hristps omenirea a inviat.
Atotbunul Domn nu a intarziat sa ii dea iubitului Sau ucenic dovada pe care acesta o dorea. Dupa ce a trecut o saptamana de cand Se aratase Apostolilor pentru intaia data, Domnul S-a aratat din nou, fiind ei cu totii impreuna si Toma aflandu-se cu ei. Usile erau inchise, ca si intaia data, de frica iudeilor.

Apostolii L-au vazut dintr-o data pe Domnul stand inaintea lor. Pace voua, le-a grait El. Apoi, intorcandu-se catre Toma, i-a zis: “Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele, si adu mana ta si o pune in coasta Mea, si nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

Prin aceste cuvinte, Domnul a aratat ca El, Cel pretutindenea fiitor dupa Dumnezeire, era in mijlocul ucenicilor Sai si atunci cand Toma, presupunand ca El nu este de fata, le-a aratat raspicat acestora starea de nedumerire care il cuprinsese la vestea invierii.

Toma dorea sa se incredinteze de inviere: el primeste o incredintare neasemuit mai inalta, inaintea careia nici n-o mai baga in seama pe cea a invierii. “Domnul meu si Dumnezeul meu!” – striga Toma. „incredintandu-ma de Dumnezeirea Ta, nu mai caut sa ma incredintez de inviere. Tie, Atotputernicului Dumnezeu, iti sunt cu putinta toate lucrarile, care sunt mai presus de intelegerea omeneasca”.
Ca raspuns la marturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe “cei ce nu au vazut si au crezut”. Si pe noi ne-a pomenit Domnul, i-a pomenit pe toti cei care nu L-au vazut cu ochii trupesti! A facut aceasta pomenire in timp ce statea in mijlocul Sfintilor Sai Apostoli cu omenitatea luata asupra Sa, adusa jertfa pentru omenire si deja proslavita cu slava invierii!
N-am fost uitati de Domnul nici noi, cei ce suntem de fata aici, in sfanta Lui biserica, pomenind aceasta intamplare de care ne despart optsprezece veacuri. Fericiti suntem noi, cei care nu L-am vazut, insa credem in El!
Fericiti sunt aceia dintre noi care cred in El! Miezul faptei este credinta. Ea il apropie pe om de Dumnezeu si il face pe om al lui Dumnezeu; ea il aduce pe om inaintea fetei lui Dumnezeu, si in ultima zi a vietii acestei lumi, la inceputul zilei vesnice, il va aseza de-a dreapta tronului lui Dumnezeu ca sa il vada in veci pe Dumnezeu, ca sa se desfateze in veci de Dumnezeu, ca sa imparateasca in veci impreuna cu Dumnezeu.

“Fericiti cei ce nu au vazut si au crezut”. Prin aceste cuvinte, Domnul i-a unit cu Apostolii pe toti credinciosii de pe tot pamantul si din toate timpurile. Cand a adus rugaciune pentru Apostoli Tatalui Sau, inainte de a merge la patimile cele mantuitoare pentru noi, i-a unit cu Apostolii pe toti crestinii adevarati.
“Nu numai pentru acestia ma rog”, a zis El, nu numai pentru Apostoli, “ci si pentru cei care vor crede prin cuvantul lor intru Mine” (Ioan 17,20). Asa si aici: El ii face partasi ai fericirii Apostolilor pe toti fiii Bisericii. “Iar ochii vostri fericiti sunt ca vad si urechile voastre ca aud. Ca amin graiesc voua: ca multi proroci si drepti ai Vechiului Legamant au dorit sa vada cele ce vedeti voi si n-au vazut, si sa auda cele ce auziti si n-au auzit” (Matei 13, 16-17).

Fericitii insisi-vazatori si slujitori ai Cuvantului ne-au predanisit noua cele vazute si auzite de catre ei (Luca l, 3) cand “Cuvantul trup S-a facut si s-a salasluit intru noi, si am vazut”, spune unul dintre acesti insisi-vazatori ai Cuvantului, “slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si adevar” (Ioan l, 14).

Marturia cat se poate de limpede a Apostolilor ne face, parca, privitori ai intamplarilor pe care le-au vazut cu ochii lor Apostolii. Prin Tainele Bisericii intram in impartasire fiintiala cu Domnul si ramanem in aceasta impartasire prin Taine. Pe Dumnezeu, Care este nevazut ochilor trupesti, credinta vie il face vazut pentru ochiul sufletesc, al mintii (Evr. 11, 27).
Vietuirea dupa poruncile Domnului ne aduce aratarea de taina a Domnului. El se arata duhovniceste in inima, cand ucenicii Domnului – vederile ce au luat nastere in minte si s-au impropriat ei din Evanghelie – se aduna in inima si zavorasc usile ei, ca sa nu intre acolo iudeii – gandurile vrajmase Domnului, care leapada atotsfanta Lui invatatura.
Fiind sub har, precum Apostolii, cutezam a spune ca starea noastra e mult mai fericita decat a fost cea a dreptilor Vechiului Legamant. Aceia au crezut in Rascumparatorul Care avea sa vina: noi credem in Cel ce a venit si a savarsit rascumpararea. Acelora le-au fost fagaduite darurile harice: noi am primit din belsug darurile, le avem in maini, ne folosim de ele dupa voia noastra.
Daruitorul este nesfarsit de bogat si darnic. Daca simtim vreo neindestulare, de aceasta vinovati suntem noi, numai noi. Lipsa simtirii darurilor harice este pricinuita de slabiciunea noastra in credinta, sau ca s-o spun mai pe sleau, de lepadarea ei.

De ce n-avem credinta?

Fiindca nu ne-am dat, nu am vrut sa ne dam nici o osteneala pentru studierea crestinismului, pentru dobandirea credintei din auzire (Romani 10, 17), prin care se capata cunoasterea teoretica limpede a crestinismului, spre agonisirea credintei din fapte (Iac. 2, 18), care aduce cunoasterea faptuitoare a crestinismului.
Din aceste doua cunoasteri cel ce le-a dobandit, ca unul care si-a dovedit nefatarnicia dorintei de a-L cunoaste pe Dumnezeu prin toate dovezile ce depindeau de el si ii stateau in puteri, este inaltat de Dumnezeu insusi la tainica, adevarata cunoastere duhovniceasca, ce totdeauna este unita cu credinta vie.
“Cela ce are poruncile Mele si le pazeste, a grait Domnul, acela este cel ce Ma iubeste: iar cel ce Ma iubeste iubit va fi de Tatal Meu, si Eu il voi iubi pe el, si Ma voi arata lui” (Ioan 14, 21).

Crestinismul poate fi asemuit unui minunat si cat se poate de cuprinzator liman, in
care pot trage cu aceeasi usurinta corabii de toate marimile si toate felurile. Sa-si afle adapost in acest liman poate si umila luntre a pescarului, si corabia uriasa a negustorului, incarcata cu marfa de multe feluri, si uriasul cuirasat, inarmat cu nenumarate mijloace de nimicire si omorare, si iahtul impodobit al imparatului si al oamenilor de seama, menit pentru calatorii sarbatoresti si inveselitoare.
Crestinismul primeste in sanurile sale oameni de toata varsta, de toata starea si de tot rangul, cu orice inzestrare, cu orice treapta de invatatura: ii primeste si ii mantuieste.

“De vei marturisi cu gura ta pe Domnul Iisus si vei crede intru inima ta ca Dumnezeu L-a ridicat pe El din morti, te vei mantui: ca cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire” (Romani 10, 9-10).
Cine primeste crestinismul, cu inima nefatarnica pe de-a-ntregul, in sanul Bisericii Ortodoxe – singura in care este pastrat adevaratul crestinism – acela se va mantui.
Toti oamenii au fost rascumparati cu un singur pret – Hristos: si in rascumparare are insemnatate numai pretul platit. El este dat fara deosebire si fara partinire pentru fiecare om care doreste sa fie rascumparat, care crede in insemnatatea pretului si marturiseste aceasta insemnatate.
Marturisirea insemnatatii pretului de rascumparare e, totodata, si lepadare a oricarei insemnatati si vrednicii proprii. Pretul de rascumparare este dat cu conditia lepadarii de sine. Si cel mai simplu om, care nu judecand dupa stihiile acestei lumi n-are nici o sporire, se mantuieste prin mijlocirea crestinismului deopotriva cu invatatul si inteleptul.
Crestinismul, ca dar al Atotdesavarsitului Dumnezeu, indestuleaza pe toti cu imbelsugare: credinta din nefatarnicia inimii inlocuieste pentru prunc si omul simplu intelegerea, iar inteleptul care se apropie de crestinism in chipul legiuit (I Cor. 3, 18) afla in el un nesecat adanc, o neajunsa inaltime a intelepciunii, in crestinism este ascunsa si adevarata teologie, si psihologia si metafizica cele nemasluite.

Numai crestinul poate dobandi adevarata cunoastere – pe cat sta in puterile omenesti – in privinta omului, a duhurilor sfinte si a celor lepadate, a lumii nevazute cu ochii cei trupesti. Din luminarea la care se ajunge prin crestinism ia nastere in om acea vedere asupra carturariei omenesti pe care o are asupra acesteia Dumnezeu, “intelepciunea lumii acesteia nebunie este inaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaste gandurile inteleptilor, ganduri din care este alcatuita carturaria lor, ca sunt desarte” (I Cor. 3, 19, 20).

Aceste ganduri sau cunostinte privesc numai cele vremelnice si desarte, il duc pe cel care le are la slava desarta, la trufie, la amagire de sine, la irosirea vietii numai in griji pentru ceea ce este stricacios si trecator, la viata pacatoasa, la lepadarea si uitarea lui Dumnezeu si a vesniciei.
Iar cand omul neluminat cu lumina lui Hristos cuteaza sa faca judecati cu privire la lucrurile duhovnicesti, mintea lui rataceste ca intr-o pustie intunecata, fara hotare, si in locul adevaratelor cunostinte – de a caror dobandire nu este nicidecum in stare – alcatuieste pareri si inchipuiri, le imbraca in cuvinte intunecoase si viclean alcatuite, amagind cu ele pe sine si pe aproapele, vazand intelepciune acolo unde cu toata dreptatea trebuie vazuta numai vatamare de minte si aiurare.
Ciudata, izbitoare este orbirea si invartosarea acelor oameni din vremea lui Hristos care L-au vazut, au auzit atotsfanta Lui invatatura, au fost insisi-vazatori ai uimitoarelor Lui semne – si n-au crezut in El. Stand la departarea a sapte veacuri ca pe inaltimea unui munte indepartat, Proorocul a strigat, mirandu-se de nesimtirea omeneasca, acestei numeroase gloate de morti vii: “Cu auzul veti auzi si nu veti intelege, si privind veti privi si nu veti vedea” (Matei 13, 14).

Tot atat de ciudata este si necredinta multora fata de crestinism, care straluceste cu razele celui mai limpede adevar. Scriptura lamureste pricina acestei necredinte zicand: “ca s-a ingrosat inima norodului acestuia” (Matei 13, 15).
Ea s-a facut trupeasca, groasa din pricina vietii trupesti; ea s-a facut oarba si surda, s-a facut moarta fata de tot ce este duhovnicesc, fata de ceea ce este vesnic si dumnezeiesc.
Studierea crestinismului dovedeste in chip cat se poate de limpede si de hotarator adevarul lui. Convingerea dobandita prin studierea corecta a crestinismului, credinta in toate lucrurile nevazute propovaduite de crestinism, este mult mai puternica decat credinta in cele vazute, dobandita prin simturi.
Asa neindoielnica este convingerea aceasta, ca milioane de oameni au lasat cele vazute pentru a dobandi cele nevazute, nu s-au dat in laturi a-si pecetlui cu sangele lor convingerea, nu s-au temut de cele mai cumplite cazne, prin care nebunia si incrancenarea s-a straduit sa le smulga lepadarea de crezul lor.
Chiar si privirea cea mai superficiala asupra intemeierii si raspandirii crestinismului este uluitoare. Ea vesteste in auzul intregii lumi ca intemeierea crestinismului nu este nicidecum un asezamant omenesc, ci este un asezamant dumnezeiesc.

Domnul, luand omenitatea, a binevoit a Se arata nu intru stralucirea maririi pamantesti, ci in starea injosirii pamantesti. El se tragea dupa trup din neam imparatesc; semintia Lui insa coborase de mult de pe inaltimea tronului imparatesc, se mutase din camarile imparatesti intr-o coliba, intrase in numarul si in starea oamenilor de rand, care isi dobandeau hrana prin osteneala bratelor. Neluand nimic din puterea si slava omeneasca, Dumnezeu-Omul n-a luat nimic nici din intelepciunea omeneasca. El nu avea stiinta de carte (Ioan 7, 15).
Iesind sa propovaduiasca la varsta de treizeci de ani, El si-a ales doisprezece ucenici tot dintre oamenii de rand, din care facea parte si El insusi. Ucenicii acestia erau oameni cat se poate de simpli, fara invatatura, fara stiinta de carte, prunci – asa cum ii numeste Evanghelia in privinta sporirii dupa temeiurile firii cazute (Fapte 4, 13): asa se infatiseaza cei care trebuiau sa fie intemeietorii crestinismului.
Ce a poruncit si ce porunceste acest invatator acestor ucenici? El le porunceste sa recunoasca in El pe Dumnezeu intrupat, sa incredinteze de aceasta intreaga lume, sa intoarca intreaga lume la slujirea si inchinarea Lui, daramand toate religiile lumii. El le porunceste lor si tuturor celor care vor crede in El sa se lepede de placerile lumii si de ei insisi pentru credinta in El si pentru a deveni ai Lui. Despre Sine, El spune ca va fi omorat cu moartea de ocara a nelegiuitilor, si atunci ii va trage pe toti la Sine.

Despre ei, El spune ca vor fi urati de toti, prigoniti, omorati, ca vor vana cu invatatura lor pe toti oamenii, biruind si calcand pe cei puternici si intelepti ai pamantului, ca sunt trimisi ca niste oi la lupi (Matei 10, 16), ca din aceasta lupta oile vor iesi neindoielnic biruitoare.

Dupa intelegerea lumii, asezamantul crestinismului este lipsit de noima; planurile intemeietorului sau sunt un vis de neimplinit al inchipuirii prea aprinse si al iubirii de slava; mijloacele si uneltele implinirii sunt de nimic, ciudate, caraghioase; chiar din faptul ca aceasta intreprindere este afara de cale in toate privintele se vede ca ea este cu neputinta, se vede prabusirea ei chiar de la inceput.
Numai trei ani si-a format ucenicii invatatorul; nu S-a ingrijit deloc nici macar sa-i invete cartea neaparat trebuincioasa pentru citirea Sfintei Scripturi, nu le-a fost asigurat cu nimic traiul: dimpotriva, li s-a poruncit neagonisirea, iar in locul mijloacelor banesti de intretinere li s-a dat fagaduinta ca Pronia lui Dumnezeu le va da toate cele de trebuinta pentru viata pamanteasca.
Iata ce priveliste cu neputinta de lamurit pentru intelegerea omeneasca se vede chiar la intemeierea crestinismului! Dupa aceea, intamplarile care au urmat indata dupa acesta infatiseaza o priveliste tot atat de minunata. Aceste intamplari au inceput in Ierusalim si au cuprins in cea mai scurta vreme intreaga lume. Dumnezeu-Omul fusese rastignit pe lemnul crucii. Moartea pe cruce avea in acele vremuri acelasi inteles ca spanzuratoarea. Sunt omorati prin spanzuratoare acei criminali pe care legea vrea sa ii necinsteasca prin insusi felul mortii lor.

Spanzurand pe cruce, despuiat, acoperit de batjocuri, Dumnezeu-Omul a inceput supunerea oamenilor, pe care o prezisese: “Daca Eu voi fi inaltat de la pamant, ii voi trage pe toti la Mine” (Ioan 12, 32).
In timp ce spanzura pe cruce, un talhar rastignit asemeni Lui L-a marturisit ca Domn, iar sutasul care il strajuia L-a marturisit ca Fiu al lui Dumnezeu. Dupa ce au trecut zece zile de la inaltarea Domnului la cer, s-a savarsit pogorarea Sfantului Duh asupra Apostolilor: ei s-au umplut de intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu; cei care nu stiau bine nici limba lor, oameni necarturari, au inceput sa vorbeasca in toate limbile pamantului, au prins a savarsi cele mai uimitoare minuni, au inceput sa talcuiasca Scriptura, pe care nu o citisera niciodata.

Mii de iudei au primit crestinismul. Tulburat de izbanzile Apostolilor, Sinedriul, alcatuit din arhierei si alte fete de mare cinste si preainvatate ale poporului iudeu, ii cheama inaintea sa pe necarturarii Apostoli, ii ia la intrebari, asculta raspunsuri si o invatatura in fata careia nu are ce sa spuna. Negasind cuvinte pentru a se impotrivi spuselor prin care se arata adevarul, Sinedriul foloseste amenintarile, bataile, inchisoarea, bataia cu pietre, dand prin aceasta in vileag slabiciunea sa si puterea potrivnicilor sai.
In urma Sinedriului se scoala asupra Apostolilor Irod si, spre marea bucurie a Sinedriului (Fapte 12, 3), taie capul unuia dintre Apostoli. Prigoana din Ierusalim ii face sa plece din el pe multi ucenici ai lui Hristos.
Acestia s-au raspandit prin lume si au semanat pretutindeni crestinismul, udand cu sangele lor semintele. Intr-un rastimp de douazeci de ani, crestinismul a cuprins lumea. La cincizeci de ani dupa invierea lui Hristos, crestinii erau atat de numerosi ca numai in armata de rasarit a imparatului Traian s-au aflat unsprezece mii de crestini, imparatul i-a dat pe toti pana la unul mortii, spre uimirea celor cu judecata sanatoasa, ce socoteau drept cea mai mare nechibzuinta nimicirea propriei ostiri. Romil, capetenia unei cete de ostasi crestini, a fost la inceput batut crunt, dupa care i s-a taiat capul. Zece mii de ostasi au fost rastigniti in pustia de langa Ararat; ceilalti au fost ucisi in fel si chip.

Fapta lui Traian si-a aflat urmatori si mai tarziu, imparatii romani, stapanii lumii, s-au inarmat cu ura si tiranie neimpacata impotriva crestinismului. Nici celtii, nici marcomanii, nici Attila, nici Genserich n-au omorat atatia oameni din Imperiul Roman cati au omorat imparatii prigonitori ai crestinismului.
Trei veacuri s-a prelungit sangeroasa lupta dintre lupi si miei. Unii lucrau cu sabia, focul, fiarele, inchisoarea, infometarea si setea, cu toate mijloacele de chinuire si de ucidere; ceilalti luptau cu puterea duhului, puterea credintei, puterea lui Dumnezeu, rabdand cele mai cumplite chinuri, murind cu marime de suflet pentru credinta. Lupta de trei veacuri a crestinilor a fost incununata de biruinta, si la inceputul veacului al patrulea crestinismul a devenit religia stapanitoare in lume.

S-au plecat inaintea invataturii necarturarilor pescari si puternicii, si inteleptii pamantului; s-au plecat inaintea ei toate neamurile. Crucea, pana atunci semn al mortii de ocara, a devenit semn al celei mai inalte cinstiri: o poarta pe capete si umeri imparatii si arhiereii; ea incununeaza bisericile Adevaratului Dumnezeu; ea slujeste drept semn al fiecarui crestin adevarat, semn al credintei lui, al nadejdii lui, al dragostei lui.
Cine nu recunoaste in asezamantul crestinismului voia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care intrece intelegerea si puterile omenesti? S-a savarsit ceea ce era cu neputinta si mai presus de fire; s-a savarsit planul si lucrarea lui Dumnezeu.
Astfel se infatiseaza crestinismul cand il priveste cineva in mare. O cercetare mai amanuntita a lui duce la o incredintare mai limpede ca firea lui este dumnezeiasca. Cea mai puternica incredintare apare din vietuirea dupa poruncile evanghelice, precum a zis si Prorocul: “Din poruncile Tale am cunoscut” (Ps. 118, 104).
Incredintarea care vine din implinirea poruncilor este incredintare care lucreaza chiar in sufletul omului: ea este mai puternica decat orice incredintare ce vine dinafara.
Poruncile evanghelice linistesc, viaza, intaresc sufletul. Cel care a simtit in sine lucrarea lor dobandeste credinta vie in Domnul Iisus Hristos, si ea arata inaintea Domnului asezarea inimii celui care o are prin marturisirea limpede si hotarata: “Cuvinte ale vietii vesnice ai, si noi am crezut si am cunoscut ca tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69).
“Adu-ti degetul tau incoace”, spune Mantuitorul ucenicului care se clatina in credinta, ucenicului lovit de nedumerire inaintea maretiei lucrurilor lui Dumnezeu –“ si adu mana ta, si nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). “Pipaiti-Ma si vedeti” (Luca 24, 39): incepeti sa lucrati dupa indreptarul poruncilor Mele, pipaiti-ma prin viata cea dupa voia Mea, si Ma veti vedea pe Mine, Cel nevazut, Ma veti vedea cu simtirea duhovniceasca a sufletului vostru: oricine Ma pipaie in acest chip se va incredinta cu privire la Mine, si intru rapire ca M-a aflat va striga impreuna cu iubitul Meu Apostol: “Domnul meu si Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Amin.

(din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov)

One comment

  1. MAGNIFIC!

    Sa zicem si noi precum, cu bucurie, a zis Sfântul Apostol Toma: “DOMNUL MEU SI DUMNEZEUL MEU!”

    “Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut” ( Ioan, 20, 29 ).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>