Sinodul tâlhăresc:

Religia e cool!

Tinerii şi credinţa

Tinerii şi credinţa

În timp ce unii în luptă pentru “abolirea” icoanelor şi manualelor de religie, ministrul Educaţiei, Cristian Adomniţei, a dat undă verde noii programe a acestei discipline. Conţinutul acesteia este regîndit astfel încît să facă faţă provocărilor lumii contemporane, iar tematica este cu adevărat revoluţionară.

Droguri, sex, zodii şi fenomene paranormale

Scopul declarat al schimbărilor priveşte “manifestarea autonomiei, a perseverenţei şi a disciplinei în procesul de învăţare, reflecţia critică asupra diferitelor aspecte ale învăţării, din perspectiva propriei identităţi religioase şi a atitudinii ecumenice”, după cum spun autorii programei. De cum trec de gimnaziu, tinerii pot studia la sincron cu un cadru didactic despre tot felul de teme altădată “tabu”, adăugate la unele clasice precum pregătirea pentru participarea la viaţa cultică sau datoriile creştinului faţă de Dumnezeu şi faţă de sine. În clasa a IX-a, de exemplu, li se va vorbi despre pericolul drogurilor, sexualitate ori muzică sau mass-media, din perspectiva aplicării moralei creştine în viaţa de zi cu zi. În anul imediat următor, suspansul creşte şi se redirecţionează discret spre ocultism – de la reîncarnare, practici asiatice de divinaţie la astrologie, numerologie, superstiţii şi magie neagră, nimic nu rămîne fără răspuns. Cu un astfel de bagaj la activ, se poate trece, în clasa a XI-a, la problematica fenomenelor paranormale, iar într-a XII-a, la combaterea violenţei, suicidului, eutanasiei ori degradării demnităţii umane. De asemenea, dascălii care vor preda după proaspăta programă vor fi atenţi să trateze momentele delicate din istoria creştinismului echilibrat, astfel încît să nu îndoctrineze şi nici să prejudicieze alte culte. Cît priveşte lista de piese muzicale propusă, aici se regăsesc, printre altele, colinde, Oda Bucuriei de Ludwig van Beethoven, Simfonia “Patetica” de Piotr Ilici Ceaikovski, corul sclavilor evrei din actul IV al operei Nabucco a lui Giuseppe Verdi, ori “Visul unei nopţi de Sabat”, din Simfonia fantastică a lui Hector Berlioz.

O provocare pentru dascăli

Reacţia tinerilor la noutăţile programei este cea scontată. “Serios? Se fac toate astea? Păi religia e cool! Anul trecut n-am bifat opţionalul, de fapt nu cred să-l fi urmat cineva în clasa mea, dar de data asta ar fi chiar o alegere”, spune Alex C., elev la Colegiul Naţional. Din partea feţelor bisericeşti te-ai fi aşteptat la ceva rezerve, dar nu este deloc aşa. “Oricît ne-am ascunde în spatele conservatorismului, trebuie să admitem că era nevoie de aceste schimbări. Avem de-a face cu o foarte dinamică generaţie, pe care muştruluiala didactică o lasă rece. Mă aşteptam ca reacţia lor să fie una pozitivă. Adevărata provocare aici o văd pentru profesorii de religie. Intră pe teritoriul avatarurilor moderne, pe care unii tineri îl ştiu deja pe de rost. Trebuie să se informeze continuu, să facă faţă unei întrebări cu direcţie, cum numai un licean ştie să o adreseze. Dar, poate chiar aşa e normal să se întîmple! Reţetă fără diagnostic nu există, şi nici diagnostic fără consult. Cu un doctor vorbind pe limba lor, poate vor fi mai dornici să-i dea curs”, concluzionează preotul paroh Dumitru Boboc.

Cît despre părinţi, ei sînt categorici: tinerii de azi nu mai seamănă cu cei de pe vremea lor. “Cred că sînt naivi aceia dintre noi care mai cred încă în inocenţa adolescenţilor lor. Fie că vrem, fie că nu, dinamica societaţii moderne îi confruntă cu fiecare dintre aceste aspecte. Dacă învaţă cum să le ocolească sau, după caz, să le depăşească nu poate fi decît de bine”, este de părere Maria B.

Disciplina Religie face parte din aria curriculară “Om şi societate” şi i se alocă o oră pe săptămînă în trunchiul comun pentru toate filierele şi profilurile învăţămîntului liceal şi profesional. Cît priveşte succesul noii direcţii de predare, el rămîne a fi văzut. (R. Sofian)

https://www.evenimentul.ro

„Sarea ne pătrunde” – semnul apropierii sfârşitului

Vlădica Averchie de Jordanville

Vlădica Averchie de Jordanville

Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă – „sarea ne cuprinde”. Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor ! Apar „lupii îmbrăcaţi în blană de oaie”, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. „Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!” Cu aproape un secol şi jumătate în urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător şi scriitor duhovnicesc – îndrumătorul vieţii creştin-ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov).
Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm aceste aspre prevestitoare cuvinte? Ori, anume în această privinţă – a totalei decăderi moral-duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un “progres” întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.
Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?!

Sfântul Ignatie Briancianinov

Sfântul Ignatie Briancianinov

Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este cunoscut din descrierea vieţii sale.
Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în „Experienţe ascetice”, „Predici ascetice”, „Scrisori către mireni”, „Prinos monahismului contemporan”, „Patericon” şi alte lucrări, ajunse până la noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi pentru cel ce doreşte nu numai să “filosofeze” (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă o viaţă duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.
Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine.
Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în încheierea la „Patericonul” său: „De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de acţiune în această situaţie. „În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au proslăvit prin semne” (al 4-lea răspuns al Prea Cuviosului Nifon). Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte ! Această mărturie este extraordinar de importantă ! Din cele spuse reiese clar: acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică – acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite – acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu.
Şi ce este acolo?
Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l pe Sfântul Tihon de Zadonsk.
„Teme-te de această făţărnicie”, ne învaţă mai departe Episcopul Ignatie: „Teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre o purtare uşuratică… Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime patimilor”.
Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales vremurilor noastre, şi dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.
A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare sârguitor pentru a-şi salva sufletul – înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne prevenea. Sfântul Ierarh Ignatie, ca „să nu confundăm lupul cu păstorul” şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi „stareţi” adevăraţi, cum au fost cei din vechime; este cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.
În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii “îndrumători” duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.
A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai felurite, toate îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui Dumnezeu.
„Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi într-atât, încât „din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va răci” (Mt. 24,12), iar „Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ ?” (Luca 18,8). „Poporul lui Israel” – Biserica „va cădea de sabie” – zice Domnul Dumnezeu, „Mânia Mea se va aprinde pe faţa Mea” (Iez. 38,18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară de anevoioasă.
Aceasta se va întâmpla din cauza că celui ce trăieşte în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.
„O, vremi nenorocite ! O, stare nenorocită ! – exclamă Sfântul Ierarh Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. „O, dezastru duhovnicesc, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare decât toate calamităţile naturale ! O, nenorocire, începută în timp şi nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie ! O nenorocirea nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde !”
Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie ! Ne aflăm, de pe acum, chiar în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult „vieţuirea după Dumnezeu” a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite ? Sub ochii noştri în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa catastrofa abătută asupra Patriei noastre Rusia, formarea unor state ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al satanei.
Însă majoritatea, asemenea unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: „Ce tot vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna!” ş.a.m.d.
Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, care se numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem – printre ei aflându-se nu puţini clerici !), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se pe zi ce trece, împiedică tot mai mult „vieţuirea după Dumnezeu”.
Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul clar al apostaziei, care a început şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).
„Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va deveni foarte anevoioasă, din pricina apostaziei generale. Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini (!!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon de Zadonsk. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce…
În vremurile din urmă adevăratul monah (desigur, acest lucru e valabil pentru orice creştin adevărat !) abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către apostazie şi apostaţi în slujire satanei.
Cine, văzând ce se petrece acum in lume, inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au venit încă ?
Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri: „În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh. se îndepărtează din mediul uman, fără ca gloata agitată şi aservită lumii deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!”
Este foarte important să semnalăm prin aceste cuvinte că, acei oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită „lumii deşertăciunii”, cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune, predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău, după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea duhovnicească.
De aceea tot ce se petrece acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauză că aceştia nu-i lasă să trăiască tihnit, cu plăcerile/patimile lor.
În continuare Episcopul Ignatie scrie: „Se împlinesc proorocirile Scripturii despre apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestită de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură”.
Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică, observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii, care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă apostazia şi să tacă.
Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos Mântuitorul Însuşi că toate acestea „trebuie să fie” (Marcu 13,7; Luca 21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect toate evenimentele, în care se manifestă apostazia, ca să ştie cum să se comporte spre a nu fi târât de puhoiul apostaziei.
Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune: „Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri…”
Ce înseamnă aceasta ? înseamnă oare să ne împăcăm cu apostazia şi să “ne integrăm” în ea ? Nu, desigur ! Iată însă cum trebuie să acţionăm: „Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să te poţi feri pe cât posibil de influenţa lui !
De aceea tăcerea asupra Apostaziei este criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne tulburăm.
Cu toate că nu ne stă în puteri „să oprim apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: „Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu“.
Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate – salvarea sufletelor omeneşti !
Să ne adresăm în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume: „Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!”
Oare noi nu observăm toate acestea ? Încă de curând părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-religioase şi slujirea făţişă satanei.
Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi cele ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El. Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care Îl cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită de El, şi adesea – renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei pentru bunăstarea materială.
În continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie, pe care le vedem împlinindu-se sub ochii noştri: „Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot mai săracă şi mai săracă… Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor… Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi.”
„Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor grăbi căderea ei, decât s-o oprească.”
Aceste cuvinte parcă sunt copiate din realitatea zilelor noastre ! Chiar acum noi suntem martorii acestei „cutremurări straşnice şi rapide.” Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit împrumutate – adică de pe tărâmul duhovnicesc, ci tot din aceleaşi „stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii,” adică din sfera pasiunilor umane, care nu tind către cele dumnezeieşti, ci la cele omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.
Unii vor zice: „Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos Care spune: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care „porţile iadului nu o vor birui.” Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolului, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diaspora, sau oricare alta. Se spune simplu – „Biserica”, adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi „biruit de porţile iadului”, chiar dacă va continua să se numească “biserică”.
Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect evenimentele care au loc în zilele noastre !
„Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului” – scrie mai departe Episcopul Ignatie: „Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice, ori, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi, care se vor mântui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, „căci timpul scurt este”, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.
Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus.
Stareţul Isaia spunea: „Înţelege vremea! Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască”.
Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală.
„Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul.”
Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri au şi venit!
„Mântuindu-te, mântuieşte-ţi sufletul!” – li s-a spus ultimilor creştini. Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să ne impună tărie şi o vigilenţă sporită faţă de sinele nostru.
Conform Episcopului Ignatie, apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui Hristos – Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a Antihristului, fiind “încununată” de acest eveniment, după care va începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în remarcabila sa lucrare: „Despre minuni şi semne.”
Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a „înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti”, „a lipsei dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu”, care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a lumii va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de spirit antihristice a omenirii.
Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai „mulţi antihrişti” (I Ioan 2,18). Iată de ce putem vorbi despre manifestarea în lume a „duhului antihristic” cu mult înainte de venirea la putere a Antihristului în persoană.
A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră îndrăzneala de „a prezice” timpul venirii Antihristului care, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi multe semne se arată.
Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false.
Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: „Înainte de a doua venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor sărăci în ultimul grad printre oameni, „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Mt.24, 24).
Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da „semnul din Cer” căutat şi cerut de ei. „Venirea aceluia – spune Sfântul Apostol Pavel, se va face „prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască” (II Tesal. 2,9-10).
Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, – şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul).
„Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul, împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au încredinţat tiranului” (Sfântul Efrem Sirul).
„Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor, înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile.
Nu-i de mirare că minunile Antihristului vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală cu satana.
Faptul că minunile şi semnele Antihristului îi vor pune în încurcătură şi pe „aleşii lui Dumnezeu” merită atenţie deosebită şi adâncă compasiune”.
Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii, şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a întronizării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a „poftei trupeşti”, a „poftei ochilor” şi „trufiei vieţii”, adică: a senzualităţii, a cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16).
Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de mare va fi viclenia Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi „aleşii lui Dumnezeu”, adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea să-l identifice de la început.
Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a puternicei influenţe a Antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, incapacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.
Viclenia şi făţărnicia – iată trăsăturile specifice cu precădere epocii noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului.
„Închipuirea omenească – scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie – este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului”.
„El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui” (Sfântul Efrem Sirul).
„La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător, frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul Evangheliei” (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).
„Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l vor numi stăpânul lor.”
Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar „precursorii” lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste chemări înflăcărate la unirea reciprocă “în numele iubirii creştineşti”, această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al “binefacerilor filantropice”. De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos este pentru adevăratul creştin în zilele noastre de a intra în relaţii cu “binefăcătorii” şi de a se folosi de “binefacerile lor! ”
Şi aceasta încă nu e totul! „Antihristul va desfăşura în faţa oamenilor o panoramă a felurilor miracole deşănţate, inexplicabile şi nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina naturii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor fi atraşi în cursa seducătorului. Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi, când va apărea Antihristul în persoană.
„Semnele Antihristului se vor manifesta cu precădere în văzduh” (Sfântul Efrem Sirul).
„În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei” (Efes. 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma sfârşitului, spune că Antihristul „va face semne mari, încât şi foc face să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor” (Apoc. 13-13). Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare.
Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi activitatea chiar “în văzduh”. „Minunile Antihristului se vor adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne.”
Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute ! Nu numai Antihristul, ci şi precursorii şi slugile lui au declanşat în epoca noastră prigoana camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi execuţii.
Toate acestea fiind comise sub cele mai “plauzibile” pretexte: creştinii au fost declaraţi “duşmani ai poporului”, “duşmani ai ordinii publice”, acuzaţi ca “răzvrătiţi”, iar în biserică – “schismatici”.
„Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el” (Sfântul Efrem Sirul).
Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au fost doar “repetiţii” a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit „fiară” (Apoc. 13,1), în timp ce arhanghelul căzut este numit „şarpe” (Facerea 3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari ai Domnului. Unul acţionează în taină, altul – făţiş; însă fiarei, ce se aseamănă cu toate fiarele (Apoc. 13-2), reunind în sine cruzimea tuturor, „i-a dat ei balaurul puterea lui şi stăpânire mare” (Apoc. 13-2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate; dispreţul general, ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuza şi cu ajutorul deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe Domnul Iisus Hristos.”
Dar cum şi de ce oamenii Îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi pe Antihrist ?
Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat: „Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi L-au răstignit pe cruce.”
„Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui Dumnezeu -Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului.”
„Eu am venit în numele Tatălui Meu – a mărturisit iudeilor Domnul, – şi voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-au alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că şi-au încheiat călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege. Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa ei se află în comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.
„Orice duh – spune Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume”, în spirit (I Ioan, 4,3).
Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor proclama dumnezeul lor. „Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesal. 2,11-12).
În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept. Îngăduinţa Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a spiritului uman.
Antihristul va veni în vremurile predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată de apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea Antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea Antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire. De altminteri, tot ce observăm acum în lume – în viaţa social-politică şi bisericească a omenirii – corespunde întru totul prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie, lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.
Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi ne vom lăsa “duşi de valurile vieţii”, ca şi ceilalţi, ori vom merge “în pas cu vremea” ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.
Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe, Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu 150 de ani în urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se întâmplă acum şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat !
„Sarea ne cuprinde” – Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine pseudobiserică, gata de a-l primi pe Antihrist ca “Mesia”, în afară de „mica rămăşiţă” a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor Episcopului Ignatie devine „tot mai săracă şi mai săracă”. Toată cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului.
Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm – unde suntem şi cu cine: în această „mică rămăşiţă” a dreptcredincioşilor, în această „turmă mică a lui Hristos”, după cuvintele lui Hristos Mântuitorul Însuşi (Luca 12,32) – cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său – Antihristul ?

Aceasta ne învaţă scrierile inspirate de înţelepciunea dumnezeiască ale Sfântului Ierarh Ignatie!

Arhiepiscopul Averchie de Jordanville, Marea Apostazie

PĂRINTELE DAN BADULESCU DESPRE DUHUL ŞTIINŢEI ŞI CERN-EREA CREDINŢEI

Părintele Dan Bădulescu

Părintele Dan Bădulescu

„Şi să nu ne bagi pre noi în ispită, ci ne izbăveşte pre noi de vicleanul”. 

Zilele acestea şi cele următoare asistăm la o veritabilă cernere a credincioşiei noastre la care suntem supuşi de către aşa numitul “CERN the world’s largest particle physics laboratory“. Savanţii astro-fizicieni declară ca şi tatăl lor că vor să fie asemenea Celui Preaînalt scormonind în tainele crearii universului. Dar acela numai a gândit a fi deopotrivă cu Dumnezeu şi s-a prăbuşit din cer ca un fulger devenind din Înger luminat diavol întunecat. Beneficiind de tehnologia globalizantă a televiziunii prin satelit şi internetului, acest eveniment a fost mediatizat pe larg, însoţit fiind şi de comentarii ale diferitelor redacţii tv. Nu au lipsit şi reacţii ortodoxe, dar acelea venite pe căile mai neoficiale ale blogurilor şi siteurilor de net, ce tind să devină adevărate “catacombe” mediatice…

Intrând pe blogul părintelui Savatie Baştovoi şi urmărind comentariile legate de articolul Adio, a venit sfârşitul lumii! am dat de următorul comentariu:

Parcă simt o anumită tendinţă în răspunsurile la acest post, sau poate mă înşel: Ortodoxia nu are nici o contradicţie cu ştiinţa modernă, nici nu o dispretuieşte, nici nu o respinge. Pretenţiile ştiinţei de a deţine adevarul absolut sunt singurele pe care le contestăm, căci tot ce e omenesc e supus unei permanente revizuiri şi îmbunătăţiri. Conflictul dintre religie şi ştiinţă a existat în Apus, şi adesea a fost sprijinit mai degrabă de o parte a comunităţii ştiinţifice, care le socotea pe cele doua incompatibile tocmai din pricina pretenţiei ştiinţei menţionate mai sus. Deci nu ştiinţa e rea – ci bună, căci foloseste aptitudinile sădite în om de Dumnezeu – ci doar culoarea ideologică pe care i-o imprimă unii, într-un mod, de altfel, foarte neştiinţific“.

Cel care a scris acestea este un băiat credincios şi bine intenţionat, dar el emite aici o părere răspândită în zilele noastre printre noi, care trebuia la un moment dat discutată mai în profunzime. Dacă vom cerceta duhurile şi lucrarea lor, vom vedea că între ştiinţa modernă aşa cum este ea definită începând temporal din renaştere şi spaţial în occident, ce a dat ştiinţa contemporană (cu sediul euro-atlantic, sovietic şi japonez) şi Ortodoxie nu numai că e un conflict ci chiar unul pe viaţă şi pe moarte! Duhuri diametral şi radical opuse!

Fraţilor, nu vă mai amăgiţi cu aceste perdele irenice de reconcilieri ale Vărsătorului de tip Conciliul Vatican II! Începând cu sec. XIX şi culminând cu cel trecut „ştiinţa” a dat cele mai grele lovituri credinţei creştine, a constituit arma nr. 1 a ateismului masonic şi marxist! Noi nu suntem în apus, ci în Răsărit şi am suferit pe pielea noastră această bombă cu mult mai cumplită decât cea de la Hiroshima (creată exact de către această ştiinţă „care nu e rea – ci bună!” – Doamne, câtă naivitate…), căci a atacat sufletele, nu numai trupurile. De pe băncile şcolilor din răsăritul ortodox am fost învăţaţi să credem cu argumentele ştiinţei că Dumnezeu nu există, spaţiul şi materia sunt infinite, omul se trage din maimuţă şi este doar un animal evoluat, totul se transformă şi evoluează, sufletul nu este nemuritor, pământul este o biată planetă ce se roteşte în jurul soarelui, iar mai nou, big-bang, găuri negre, univers în expansiune, viaţă extraterestră şi alte minciunării drăceşti. Ştiinţa a luptat cu toate puterile ca să ia locul religiei şi savanţii să devină noii preoţi cunoscători ai tainelor omului şi universului, cu „dogmele” lor: teorii şi ipoteze ştiinţifice, care trebuie neapărat crezute, chiar şi axiomatic, pe cuvântul şi autoritatea lor!

Toate acestea au început în „renaşterea” păgânismului cu Copernic, Bruno, Galilei, Kepler, Newton şi toţi ceilalţi savanţi cabalişti şi astrologi mai mult sau mai puţin ascunşi, ce au elaborat prin teoriile lor o lume virtuală, un univers al omului cu legi astrofizice şi chimice omeneşti şi mincinoase! Acestea sunt printre altele heliocentrismul, gravitaţia, chimiile, biologia şi geologia evoluţionistă şi în zilele noastre noua astrofizică, bazată pe rătăcirile lui Einstein, Sagan, Hawking şi ceilalţi rătăciţi şi înşelaţi de cel rău. Cum putem oare noi ortodocşii să spunem că aceste concepţii nu se contrazic cu revelaţia, ba chiar să găsim compatibilităţi între big-bangul nălucirii drăceşti şi cosmologia Sf. Maxim să zicem?

De nu ne vom trezi şi întoarce la adevărata ştiinţă, cea a Scripturii şi Sfinţilor Părinţi, vom cădea cu uşurinţă pradă acestor „experimente” satanice, fie şi gândind că „aceia se pricep”, sau „ar putea fi ceva în teoriile” lor. Iar „experiment” este în greceşte pirasmon şi s-a tradus în româneşte… „ispită”! Domnul îngăduie din când în când aceste ispite pentru încercarea, lămurirea şi întărirea noastră, dar ne-a învăţat şi să ne rugăm a nu fi duşi în ele pentru neputinţele noastre.

Şi de cei îi credem pe acei savanţi? Pentru că inventează tot felul de aparate şi instalaţii care funcţionează? Credeţi oare că aceasta confirmă justeţea teoriilor lor? Sfântul Vasile a spus că nici nu e nevoie să ne ostenim în a-i combate, ci este de ajuns războiul dintre ei, deoarece ultimul savant va veni cu noi idei care vor răsturna pe cei dinainte, ş.a.m.d. Cam tot în acest fel se omoară acum la noi capii lumii interlope, aşa cum o făceau în America interbelică.

Să nu vă smintească comparaţia, pentru că aceşti savanţi aşa şi sunt: nişte infractori ai legilor lui Dumnezeu pe care le calcă, străduindu-se să creeze propriile lor legi şi propria lume „nouă” cu „omul nou”. Dar să ia aminte că Dumnezeu va lăsa lucrarea lor liberă până la o vreme doar. Acum „cine sfinţeşte mai sfinţească, cine spurcă mai spurce“.

Domnului să ne rugăm să ne ţie în aceste vremuri de urmă, în care vâltoarea ispitelor ne va copleşi! Vom mai fi CERN-uţi în fel şi chip, sita e deasă şi vremurile de pe urmă au şi început (It’s later than you think cum zicea părintele Serafim Rose!) Dar ştim că tot El a zis „Îndrăzniţi Eu am biruit lumea”!…

Pr. Dan Bădulescu on Război întru Cuvânt 

Laboratoarele CERN

Laboratoarele CERN

Falsificarea Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea

Papa a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos.

Sfânta Biblie

Un analist avizat şi sincer, aparţinând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară papa de la Vatican şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor “biserici-surori” este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de “teoria ramificaţiilor”(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la Ortodoxie.

Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi“.

De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea harul preoţiei nu poate să existe la eretici, căci prezenţa harului la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă“.

Cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arată fără putinţă de tăgadă că: “Biserica Ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să fie primiţi în Ortodoxie.” (“Succesiunea apostolică”, Preot Prof. Liviu Stan, revista “Studii Teologice” nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările papei, episcopilor şi preoţilor romano-catolicilor, că aceşti eretici promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor “Liturghie” dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă (ca în bulele papale “Tertio Milenio Adveniente” şi “Orientale Lumen“), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii teologi români studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel ( 1698 – 1701 ) ; acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat – tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

Vatican

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele “creştine” folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească – in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat “să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare“. Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: “Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), “Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit “Russicum“, şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul “Congres Internaţional pentru Orientul Creştin” .

Atitudini scandaloase ale ierarhilor şi teologilor romano-catolici

Atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în “The Washington Post“, vineri, 25 Octombrie, 1996, pag. A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din “The Washington Post” :

Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză… Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii “. David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: “Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni.

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică “soră” şi să ne numim cu mândrie “fraţi în credinţă” cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa “Humani Generis” – scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franţa, a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O “personalitate de marcă” a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice “antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienţă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, “Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, Dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: “cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid” (în “Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme”).

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: “Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor” (în “Catholic Family News”). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea – adoptată de Conciliul Vatican II – a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască “The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista “Look”, în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele “Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.

2. Iudeii au astăzi “o misiune universală în lumea întreagă”.

3. Şi Biserica creştină trebuie să urmeze “acelaşi plan universal al mântuirii”.

4. Atenţia comună, atât iudeilor, cât şi creştinilor, este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică.

Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: “aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii“. Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca “o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui” .

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.

Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii ortodocşi, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: “O, adunătură vicleană şi desfrânată (adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul? “(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: “Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine“. Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxă, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această “adaptare culturală” a vieţii Bisericii?

În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare “cărţile noastre sfinte corespunzătoare” . Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste “cărţi sfinte”- în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: “Sunt 11 lucruri spurcate – urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea.” (Articolul1) Şi încă: “Cine crede în treime, este spurcat precum urina şi fecalele.” (Articolul2) .

În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a “adapta” religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: “omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi…” Şi mai mult: “Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile“. Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa, acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost “consacraţi” 10 francezi drept “lama” şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept “lama” tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, “Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?

Erezia ecumenistă

Erezia ecumenistă

Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în biserica romano-catolică: “totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi“. Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta “gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă “Masai”, de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie “Masai” roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua – Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: “Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism” . De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) şi Paris (1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova “o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile“, aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul “Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: “Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii” .

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea “Subminarea Bisericii Catolice”, că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase (“The Wonderer” sau “The National Review“). Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan al XXIII-lea şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În “CDL Report” din mai 1995, găsim următoarea menţiune: “Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian“.

Romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explică rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenţă faţă de creştinismul Ortodox din România.

La realizarea acestui material, s-au folosit următoarele resurse (Bibliografie):

“Istoria Bisericească Universală”, Volumul II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993.

“Rugăciune şi Lumină Mistică”, Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, Editura Dacia, Cluj, 1998.

“Distrugerea Bisericii Romano-catolice”, în Revista “Francmasoneria”, paginile 49-51, nr. 1, 1999.

“Ortodoxie şi Ecumenism”, Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, 1997.

“Cine atacă Biserica Romano-catolică?” articol Internet, “Romanian Historical Studies”.

Revista “Studii Teologice”, nr. 5-6, 1955.

ÎMPOTRIVA EVOLUŢIONISMULUI TEIST

Împotriva evoluţionismului teist aducem următoarele învăţături:

 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „A nu crede în cele scrise în dumnezeiasca Scriptură, ci a introduce altele din mintea ta, socot că acest lucru aduce mare primejdie pe capul celor ce îndrăznesc să facă aceasta.” [1]

 

Sfântul Ignatie Briancianinov ne învaţă astfel: „Sfântul Duh, care a grăit prin prooroci şi apostoli cuvântul lui Dumnezeu, l-a tâlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atât cuvântul lui Dumnezeu, cât şi tâlcuirea lui sunt dar al Sfântului Duh. Numai această tâlcuire o primeşte Sfânta Biserică Ortodoxă! Numai această tâlcuire o primesc adevăraţii ei fii! Cel ce tâlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură, leapădă prin aceasta tâlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfântul Duh. Cel care leapădă tâlcuirea de către Sfântul Duh, leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfânta Scriptură.” [2]

 

Sfântul Vasile cel Mare nu acceptă interpretarea alegorică a evenimentelor din cele şase zile ale Facerii. „Trebuie să spunem un cuvânt şi despre învăţaţii noştri din Biserică; aceştia vorbesc despre despărţirea apelor; şi, sub pretextul unei învăţături duhovniceşti şi al unor gânduri mai înalte, au recurs la alegorie, zicând că prin ape se înţeleg, în chip figurat, puterile spirituale… Să respingem cuvintele acestea, ca pe nişte interpretări făcute în vis, şi ca pe nişte basme băbeşti! Să înţelegem prin apă, apa.[3] „Eu când aud că Scriptura zice: «iarbă», înţeleg iarbă; când aud «plantă», «peşte», «fiară», «dobitoc», pe toate le înţeleg aşa cum sunt spuse.”[4]

„Cei care folosesc interpretarea alegorică au încercat să dea credit Scripturii, punând pe seama ei propriile lor idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. Înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului, când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale.” [5]

Sfântul Efrem Sirul ne spune la fel în Tâlcuire la Cartea Facerii:

Nimenea să nu creadă că zidirea cea de Şase Zile este o alegorie; tot aşa, nu este îngăduit a zice, că ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă, şi, de asemenea, că unele nume înfăţişate în acea istorisire fie nu înseamnă nimic, fie înseamnă altceva. Dimpotrivă, trebuie să ştim că întocmai cum cerul şi pământul ce s-au zidit întru început sunt chiar cerul şi pământul, iar nu altceva ce s-ar înţelege sub numele de cer şi pământ, tot aşa, tot ce altceva se zice a fi fost zidit şi tocmit cu rânduială după zidirea cerului şi a pământului, nu sunt numiri goale, ci însăşi fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.”[6]

 

Despre crearea plantelor, Sfântul Vasile cel Mare spune:

„«Să răsară pământul!» Gândeşte-mi-te că aceste puţine cuvinte şi această poruncă scurtă au făcut ca pământul cel neroditor să odrăslească dintr-o dată şi să se pornească spre naşterea de roade.”[7] Şi într-o clipită de vreme, pământul, ca să păzească legile Creatorului, începând cu odrăslirea, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, şi le-a adus îndată la desăvârşire.”[8]

Iar despre păstrarea felului vieţuitoarelor, Sfântul Vasile spune: „Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează felul.” [9]

 

Despre zilele creaţiei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seara, iar sfârşitul nopţii dimineaţa; şi pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm, nici să socotim că seara este sfârşit zilei, ci să ştim bine că lungimea amândorura face o zi.” [10]

Iar cuviosul Ioan de la Valaam spune următoarele: Un misionar academician mi-a spus: «În istoria Facerii dumnezeieşti trebuie să înţelegem cuvântul ziuă ca milioane de zile.» Sărmanul misionar! El şi-L închipuie pe Făcătorul Atotputernic ca fiind foarte neputincios, ca unul care are nevoie de milioane de zile pentru a crea.” [11]

 

Despre faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om luând ţărână din pământ, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă astfel: „A făcut, – spune Scriptura – Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ. Ce spui? A făcut pe om luând ţărână din pământ? Da, ne răspunde dumnezeiasca Scriptură. Şi n-a spus simplu «pământ», ci «ţărână», ca şi cum a spus partea cea mai proastă şi mai de puţin preţ din pământ.

Mari şi ciudate ţi se par cele spuse! Dar dacă te gândeşti cine e Creatorul, n-ai să te mai îndoieşti de ce s-a făcut, ci ai să te minunezi şi ai să te închini puterii Creatorului. Iar dacă ai vrea să le cercetezi pe toate cu slăbiciunea gândurilor tale, e firesc să-ţi treacă prin minte şi aceea că din pământ nu se poate face niciodată trup omenesc, ci doar oale şi ulcele, trup ca acesta al nostru, niciodată! Vezi, că dacă nu avem în minte puterea Creatorului şi dacă nu potolim propriile noastre gânduri care dau la iveală marea noastră slăbiciune, nu putem primi înălţimea spuselor Scripturii?”[12]

Aşa ne învaţă şi Sfântul Ioan Damaschin: „Cuvântul Adam se tălmăceşte: făcut din pământ; şi este neîndoielnic că firea omului este făcută din pământ, pentru că a fost plăsmuit din pământ.” [13]

 

Iar despre nobleţea sufletului nostru, tâlcuind cuvintele „şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă”, sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Având, dar, în minte acestea toate şi gândindu-ne la nobleţea sufletului nostru, să nu facem nici o faptă nevrednică de el, să nu-l murdărim cu fapte urâte. Să nu-l coborâm, supunându-l trupului!” [14]

 

Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Omul, după învăţătura creştină, e adus la existenţă de la început ca spirit întrupat, sau ca unitate constituită din suflet şi trup, printr-un act creator special al lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuia să existe lumea ca natură, dar omul nu e opera naturii, deşi e legat de ea… Actul de creare a omului se deosebeşte de actul de creare a naturii chiar şi în componenta lui referitoare la trup. Dumnezeu a făcut trupul «luând ţărână din pământ», deci n-a poruncit simplu pământului să-l producă, dându-i putere în scopul acesta. Prin aceasta a deosebit trupul de restul naturii, mai mult decât se deosebesc trupurile diferitelor animale, de natură. A făcut trupul pentru suflet înrudit în mod special cu Dumnezeu.”[15]

Părintele Dumitru Stăniloae ne învaţă că „Dumnezeu, ca iubire, lucrează totdeauna cu iubire. Iar iubirea nu creează nici un rău. Robia lui Adam este urmarea naturală a înfrângerii lui, durerea lui este rezultatul fiziologic al traumatizării proprii prin deviere de la drumul lui şi moartea este rezultatul depărtării de Dumnezeu. A socoti pe Dumnezeu cauza durerii şi a morţii este o rătăcire esenţială, o adevărată injurie la adresa Lui. Pe plan soteriologic, ea este o adevărată erezie, căci privează Crucea lui Hristos de conţinutul ei real istoric şi antropologic, care e cel al victoriei asupra satanei, şi o preface în simplu instrument al durerii şi al îmblânzirii «mâniei lui Dumnezeu».” [16]

 

Concepţia scriptural-patristică socoteşte întrgul celor Şase Zile ale Facerii ca pe un şir de lucrări dumnezeieşti; concepţia ştiinţifică uniformistă socoteşte că la originea tuturor lucrurilor (atât cât cred savanţii că poate fi ea urmărită) nu se află nimic altceva decât procese naturale. Nu se pot găsi păreri mai diferite decât acestea, şi orice amestec al celor două nu poate fi decât un lucru arbitrar şi fantezist.[17]


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 152.

[2] Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. I, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 115.

[3] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, 1986, p. 107-108.

[4] Ibidem, p. 170.

[5] Ibidem, p. 171.

[6] Sfântul Efrem Sirul, Tâlcuire la Cartea Facerii, I, în The Works of Our Father among the Saints, Ephraim the Syrian, vol. 6, Moscova Theological Academy, Sergiev Posad, vol. 6, p. 282, citat de Ieromonahul Serafim Rose, în Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 58.

[7] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, 1986, p. 120.

[8] Ibidem, p. 124.

[9] Ibidem, p. 120.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 63.

[11] Cuviosul Ioan de la Valaam, Fericirile, Ed. Anastasia, 1997, p. 186.

[12] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 143.

[13] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 115.

[14] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 145.

[15] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 266.

[16] Ibidem, p. 333.

[17] Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi lumea începuturilor, trad. Constantin Făgeţan, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 109.

ROLUL EVOLUŢIONISMULUI TEIST ÎN NEW AGE

Cartea evoluţionistului romano-catolic John Haught, intitulată Ştiinţă şi religie, de la conflict la dialog, dă pe faţă intenţiile celor care susţin evoluţionismul teist: „Sprijinim întru totul încercările de construire a unei teologii evoluţioniste.”[1]

Se urmăreşte construirea unei noi teologii, compatibile cu evoluţionismul. Biologul evoluţionist Julian Huxley, secretar general fondator al UNESCO, afirma încă din 1959 că „viziunea evoluţionistă ne dă putinţa să întrezărim, chiar dacă nedeplin, direcţiile noii religii despre care putem fi siguri că se va ivi, spre a sluji nevoilor erei viitoare.”[2]

Gravitatea acestei tendinţe a fost sesizată de Părintele Serafim Rose. „Aşa cum noul globalism este pasul următor după comunismul ateu, tot aşa şi un nou evoluţionism «spiritualizat» este pasul următor după darwinismul vechii şcoli. În acest punct ştiinţa se va combina cu religia spre a forma o sinteză universală evoluţionistă. Anticreştinismul comunismului marxist şi evoluţionismul darwinist slujesc doar ca o pregătire pentru ceva mult mai rău: un creştinism anti-tradiţionalist care «să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi (Matei 24, 24).»” [3]


[1] John Haught, Ştiinţă şi religie, de la conflict la dialog, Ed. Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2002, p. 99.

[2] Citat de Ieromonahul Damaschin, în prefaţa cărţii Ieromonahului Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 6.

[3] Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 378.

EVOLUŢIONISMUL TEIST

Având impresia că evoluţia speciilor este un fenomen real, unii filosofi au încercat să împace ideea evoluţiei cu învăţătura Bisericii. Aşa a apărut evoluţionismul teist.

Evoluţionismul teist este erezia conform căreia evoluţia speciilor este un fenomen real, coordonat de Dumnezeu.

Evoluţionistul teist Kalomiros afirmă că „la porunca lui Dumnezeu, peştii au început să iasă din mare pe uscat, târându-se, mergând pe aripioarele lor şi cu cozile lor, acum în afara apelor şi apoi din nou în ele, devenind reptile amfibii, luând diferite forme şi diferite dimensiuni. […] Unele din aceste reptile şi-au dezvoltat la porunca lui Dumnezeu în genele şi cromozomii lor, abilitatea manifestată în capacităţi zburătoare, devenind primele păsări.”[1] Iar despre om, afirmă următoarele: „Ca indivizi, nu venim oare la existenţă prin evoluţie? ” [2]

„Nu trece oare embrionul nostru prin toate nivelele evoluţiei pe care le-au urcat animalele? Nu are embrionul uman branhiile ce au produs sistemul nostru respirator atunci când noi (adică strămoşii noştri biologici) eram încă peşti ce înotau în mare? ” [3]

„Harul lui Dumnezeu ne-a făcut să urcăm treptele care ne-au dus din ţărână spre organismele unicelulare din apă, apoi spre trilobiţi, după care Dumnezeu a luat de mână o creatură goală şi tremurătoare, ce căuta hrană şi încerca să scape de fiarele sălbatice, şi a binecuvântat-o insuflându-i Duhul Vieţii Sale şi a făcut-o suflet spiritual viu, aşezând-o într-o grădină sădită anume pentru el.” [4]

 

Principalele afirmaţii din erezia evoluţionismului teist sunt următoarele:

1. Evoluţia speciilor este un fapt real, dar ea nu s-a produs prin factori întâmplători, ci a fost condusă de Dumnezeu.

2. Adam este primul om, dar el a avut părinţi animali.

3. Lumea vie (inclusiv firea lui Adam) era de la început stricăcioasă şi muritoare. Animalele au murit, s-au descompus şi s-au sedimentat, în zeci de milioane de ani înainte de Adam.

4. Zilele creaţiei sunt ere geologice.

 

Din afirmaţiile eretice ale evoluţionismului teist rezultă alte consecinţe eretice.

1. Dacă vietăţile ar fi apărut prin evoluţie, ar înseamna că Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi prezintă în mod greşit crearea lumii.

2. Dacă Dumnezeu ar fi realizat evoluţia speciilor, atunci ar fi îngăduit amestecarea felurilor de vieţuitoare.

3. Dacă moartea şi stricăciunea ar fi existat în lume înainte de păcatul lui Adam, atunci nu păcatul ar fi cauza morţii, ci Dumnezeu.


[1] Alexandros Kalomiros, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi cosmosului, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 18. Comentariu: Kalomiros nu prezintă învăţătura Sfinţilor Părinţi, ci încearcă să argumenteze evoluţionismul teist prin interpretarea greşită a scrierilor Sfinţilor Părinţi.

[2] Ibidem, p. 30.

[3] Ibidem, p. 41. Comentariu: Kalomiros a luat în serios aberanta teorie a lui Haeckel.

[4] Ibidem, p. 40. Comentariu: După părerea lui Kalomiros, acea creatură tremurătoare (viitorul om), încerca să scape de fiarele sălbatice. De aici rezultă erezia conform căreia fiarele sălbatice (carnivore) existau înainte de căderea protopărinţilor (Adam şi Eva); adică Dumnezeu ar fi rânduit ca animalele să se omoare unele pe altele înainte de căderea omului în păcat.

EVOLUŢIONISMUL ŞI OCULTISMUL

La prima vedere, nu există nici o legătură între evoluţionism şi ocultism. În realitate, evoluţionismul este o condiţie necesară pentru existenţa ocultismului, pentru simplul motiv că evoluţia este obiectul de studiu al ocultismului.

Ocultistul şi antropozoful Rudolf Steiner a arătat că „ocultismul, în general, nu se ocupă de istoria unui singur secol sau a unei singure perioade, ci de istoria interioară a evoluţiei omeneşti în ansamblul ei. Se adânceşte în studiul primelor manifestări ale sistemului nostru planetar, se întoarce până la aspectul vegetal şi animal al omului.”[1]

Steiner spune că „în evoluţia umană, organele nu încetează să se transforme, să-şi schimbe natura şi obiectul. Astfel, omul primitiv mergea în patru labe şi nu avea la dispoziţie sunete articulate pentru a vorbi, nici urechi de auzit.”[2] Mai spune că branhiile s-au transformat în urechi, iar labele din faţă în mâini.

Transformarea speciilor este o amestecare a firilor.

Nu se poate face ocultism fără ideea de transformare. Alchimiştii căutau piatra filosofală care ar transforma plumbul în aur sau cuprul în aur. Tot ei încercau să obţină şobolani din făină şi cârpe.

Ideea de amestecare a firilor este indusă copiilor astăzi prin desene animate şi romane vrăjitoreşti. În celebrul roman Harry Potter care a vătămat deja multe suflete de copii – roman scris de o satanistă din Anglia şi tradus rapid în limba română, găsim scris: „mă interesează mai ales transfigurările, ştii tu, transformările din ceva în altceva.” [3] sau: „că ne puteam transforma toţi în animale, ni se deschideau în faţă infinite posibilităţi… Sirius şi James îşi aleseseră special nişte animale uriaşe în care să se transforme, ca să poată ţine în frâu un lup.” [4] sau: „părea să fi fost un bărbat rotofei, care slăbise extreme de mult… chipul lui păstra ceva din înfăţişarea unui şobolan, cu nasul ascuţit şi cu ochi mici şi apoşi. Se uita la ei respirând agitat.” [5]

În toate aceste exemple, se amestecă firea umană cu firea animală, în contradicţie evidentă cu învăţătura Bisericii Ortodoxe.


[1] Rudolf Steiner, Esoterismul creştin, ed. Univers Enciclopedic, p 127.

[2] Ibidem, p. 94.

[3] J. K. Rowling, Harry Potter şi piatra filozofală, Ed. Egmont, 2002, p. 92.

[4] J. K. Rowling, Harry Potter, prizonier la Azkaban, Ed. Egmont, 2002, p. 262.

[5] Ibidem, p. 274.

AFIRMAŢII ANTIEVOLUŢIONISTE ALE UNOR EVOLUŢIONIŞTI

„Considerăm că pentru înţelegerea lumii vii, ar trebui să înţelegem mai bine trecerea de la unicelular la pluricelular […] În toate aceste presupuneri de trecere de la uni- la pluricelulare, ne bazăm pe nişte similitudini morfologice actuale, ceea ce nu este mijlocul cel mai sigur pentru a înţelege acest «moment» filogenetic, căci fenomenele de convergenţă au putut duce la asemănări structurale, fără a avea legături cu filogeneza. ”

(Acad. Eugen Pora[1])

„Gruparea împreună a speciilor în genuri este un procedeu foarte subiectiv în care gradul de înrudire devine o judecată strict relativă. […] Este dificil de a păstra obiectivitatea. […]

Originea primatelor s-ar situa în cretacic, acum aproximativ 80 de milioane de ani. Din păcate, nu s-au găsit resturile lor şi nici leagănul lor. […]

Definiţia de Homo erectus ca specie paleoantropologică este pur arbitrară, pentru că ea este, ca orice specie de paleohominide, lipsită de realitate biologică şi fondată numai pe resturi de oase şi dentare. […]

Savanţii au imaginat scheme simplificate, pentru a organiza în mod deosebit timpul şi diversitatea vieţuitoarelor. […]

O diagramă exactă a evoluţiei umane este prematură. Cu toate acestea, diferite teorii speculative au fost abundente în ultimii ani.”

(Dan Georgescu, biolog[2])

„Extrem de rarele forme de tranziţie în raportul fosilic rămân ca o permanentă enigmă a paleontologiei. Arborele evoluţiei care apare în manualele noastre are date numai la vârf şi la nodurile ramurilor; restul se referă la concluzii, dar este clar că nu există dovezi din partea fosilelor. ”

(Stephen Jay Gould, biolog[3])


[1] Acad. Eugen Pora, Unitatea lumii vii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 46, 52. Comentariu: biologul evoluţionist Eugen Pora recunoaşte faptul că asemănările structurale dintre specii pot proveni din convergenţă (din adaptarea la acelaşi mediu), fără a fi necesară ipoteza evoluţiei. Recunoaşte, de asemenea, că trecerea de la unicelulare la pluricelulare este o simplă presupunere, bazată pe asemănări morfologice între speciile actuale.

[2] Dan Georgescu, Biologie umană, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1999, p. 24, 89, 76, 7, 73. Comentariu: Biologul Dan Georgescu recunoaşte că gradul de înrudire evolutivă este subiectiv, nu obiectiv; că se fac datări de specii fără a se găsi resturile lor; că orice specie de paleohominide este lipsită de realitate biologică, şi că schemele evolutive sunt rezultate ale imaginaţiei savanţilor.

[3] Citat de Ariel A. Roth în cartea Geneza. Legătura între ştiinţă şi Biblie, CSN, 2002, p. 163. Comentariu: Biologul evoluţionist Stephen Jay Gould recunoaşte că arborele evoluţiei (arborele filogenetic) a fost alcătuit fără să existe dovezi din partea fosilelor.

AFIRMAŢII ANTIEVOLUŢIONISTE ALE UNOR OAMENI DE ŞTIINŢĂ

„În chestiunea omului, am dat înapoi pe toată linia. Toate cercetările întreprinse în scopul de a găsi continuitatea în desfăşurarea progresivă, au rămas fără rezultat. Nu există proanthropos. Nu există om-maimuţă. Lanţul intermediar este o fantomă.”

(Rudolf Virchow, medic, profesor universitar la Würzburg şi Berlin, fondator al anatomiei patologice[1])

 

„Paleontologia – fără îndoială vrednică de cel mai viu interes şi emoţionantă în aspiraţia de a ţese o mare poveste şi de a o face veridică – a născocit o sumedenie de specii numai din cioburi, numai din ciuntite rămăşiţe păstrate între relicvele de muzeu, dar pe care nimeni nu le-a văzut trăind, adică nu le-a cunoscut felul de viaţă, obiceiurile, fecunditatea, etc. Corespondenţa între aceste specii ticluite la masa de lucru şi realităţile care vor fi fost e mai mult decât problematică. Ceea ce se ştie sigur e că nu există, în înţelesul strict al cuvântului, făpturi intermediare între viermi, echinoderme, moluşte sau artropode.”

(Alexandru Mironescu, doctor în Ştiinţe Fizice la Sorbona, profesor de Chimie Organică la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti[2])

 

„Avem datoria de a respinge doctrina transformării speciilor ca antiştiinţifică, fiindcă ea este în dezacord cu un mare număr de fapte bine stabilite. ”

(Nicolae Paulescu, medic, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti, descoperitorul insulinei[3])

 

„Prin uzul şi abuzul unur postulate ascunse, al unor îndrăzneţe şi adesea neîntemeiate extrapolări, s-a creat o pseudoştiinţă. Ea prinde rădăcini în chiar miezul Biologiei, făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi biologi.”

(Pierre Grassé, biolog, preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe[4])

 

„Eu cred că într-o zi mitul lui Darwin va fi tratat ca cea mai mare înşelătorie în domeniul ştiinţei.”

(Soren Lovtrup, embriolog suedez [5])

 

„Cu cât urcăm pe scara complexităţii animale, cu atât scad şansele ca o mutaţie să fie compatibilă cu existenţa purtătorului – sau, şi mai improbabil să fie utilă. La vertebrate, mutaţii utile nu au fost evidenţiate nicicum. Factorii mutageni aplicaţi animalelor superioare induc mutaţii neutre, dezavantajoase sau letale.”

(Oana Iftime, Alexandru Iftime, biologi [6])

În anul 1859, cercetătorul britanic Charles Darwin lansa o teorie care încerca să explice originea speciilor de plante şi animale altfel decât prin creaţie. Conform acestei teorii, speciile ar evolua în mod natural unele din altele, de la forme mai simple la forme mai complexe, şi astfel ar fi luat naştere toate vieţuitoarele existente astăzi, inclusiv omul, despre care se afirmă că ar proveni dintr-o specie de maimuţă.

Această teorie nu a fost demonstrată niciodată, dar unele partide politice, fiind interesate mai ales de aspectul moral al problemei (dacă omul se trage din maimuţă atunci suntem liberi să ne comportăm ca animalele), au preluat ideea şi au reuşit să o impună ca teorie oficială. Astfel s-a ajuns ca în toate şcolile din ţările guvernate de asemenea partide, să se înveţe că omul se trage din maimuţă. Multă vreme am crezut şi eu că aşa stau lucrurile, deoarece aşa învăţasem la şcoală, dar, atunci când am început să studiez mai serios problema, am descoperit numeroase probe care demonstrau netemeinicia teoriei evoluţioniste. În cele din urmă a trebuit să accept faptul că omul nu se poate trage din maimuţă, că există un Dumnezeu care a creat lumea şi deci că teoriile materialiste în care crezusem până atunci erau false. […]

Evoluţionismul este departe de a fi o teorie cu adevărat ştiinţifică, fiind de fapt o colecţie de falsuri şi ipoteze nedemonstrate. În plus, există numeroase aspecte asupra cărora nici măcar evoluţioniştii între ei nu se înţeleg, teoria unui autor fiind contrazisă de cea a altuia.

(Firmilian Gherasim, biofizician[7])


[1]Citat de Mitropolitul Irineu Mihălcescu, în cartea Teologia luptătoare, 1994, p. 74.

[2] Alexandru Mironescu, Limitele cunoaşterii ştiinţifice, Ed. Harisma, 1994, p. 148.

[3] N. C. Paulescu, Fiziologie Filosofică, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944.

[4] Pierre Grassé, L Evolution du vivant, 1973, citat de Ierom. Serafim Rose în Cartea Facerii, p. 16.

[5] Citat de Ariel A. Roth în cartea Geneza. Legătura între ştiinţă şi Biblie, CSN, 2002, p. 122.

[6] Oana Iftime, Alexandru Iftime, Biologie, manual pentru clasa a XI-a, Ed. Teora, 2002.

[7] Firmilian Gherasim, Ion Vlăducă, Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă, Ed. Scara, 2002.

ASPECTE ALE EVOLUŢIONISMULUI ÎN LICEU

CLASA A IX-A.

BIOLOGIE VEGETALĂ

 

În biologia ateistă se consideră că: “materia vie este rezultatul evoluţiei, în anumite condiţii, a materiei lipsite de viaţă.” ([17], p. 3). Aceasta nu este o concluzie ştiinţifică, ci o simplă ipoteză, deoarece nu a fost dovedită. Observăm şi faptul că “evoluţia” nu a fost definită. Manualul nu prezintă o definiţie a “evoluţiei”. În clasa a VIII-a, elevilor li s-a spus că: studii amănunţite, comparative privind structura şi funcţiile vieţuitoarelor au condus la ideea de evoluţie.” ([22], p. 156). Este vorba de “evoluţia vieţuitoarelor”, nu de “evoluţia materiei lipsite de viaţă”. Această ultimă noţiune nu s-a definit. Ateii s-au străduit să explice “evoluţia” vieţuitoarelor prin mutaţii genetice şi adaptare la mediu în lupta pentru existenţă. Dar materia nevie nu are evoluţie genetică (în sens biologic) şi nu luptă pentru existenţă.

În acest manual este prezentată ipoteza biochimistului sovietic A. I. Oparin. Această ipoteză, emisă în anul 1922, afirmă că viaţa a apărut pe planeta noastră în mediul acvatic, din materie nevie, pe calea aşa numitei “evoluţii chimice”, care ar consta din transformarea substanţelor anorganice în compuşi organici ([17], [34]). Prezentarea din manual referitoare la condiţiile fizico-chimice “de acum câteva miliarde de ani”, lasă impresia de mare siguranţă. Se vorbeşte de o temperatură de 100º C şi de acumularea de dioxid de carbon (CO2), metan (CH4), hidrogen sulfurat (H2S) ([17], p. 3). Elevii cred că se află în faţa unui adevăr dovedit. Această impresie falsă este favorizată de faptul că manualul prezintă o singură ipoteză ateistă. În realitate există o mare dezordine în sistemul ştiinţific ateist. Teoriile ateiste se contrazic reciproc. Unii biologi atei consideră că viaţa a apărut spontan în mediul acvatic, la temperaturi mari. S-au propus diverse temperaturi: 100º, 120º, 150º, 200º C ([15], [17], [34]). Alţi biologi atei consideră că nu în mediu lichid, ci pe substrat solid ar fi apărut viaţa; şi nu la temperaturi mari, ci la temperaturi mici, sub 25º C ([15], [34]). Manualul prezintă numai vechea ipoteză conform căreia atmosfera primitivă ar fi fost compusă în principal din metan (CH4) şi amoniac (NH3). Cercetările recente nu mai susţin această ipoteză. “Oamenii de ştiinţă trebuie să reconsidere unele dintre presupunerile lor. Chimiştilor le-a plăcut vechea atmosferă reducătoare, deoarece era favorabilă pentru experimenţele evoluţioniste.” ([42], p.72) Unii cercetători consideră că atmosfera primitivă conţinea destul de mult oxigen. Cercetările efectuate de NASA arată că: “efectele Soarelui asupra apei Pământului pot constitui principala noastră sursă de oxigen şi nu fotosinteza, aşa cum se crede în general”. ([15]) În trecut, biologii atei afirmau că oxigenul a apărut târziu după apariţia plantelor capabile de fotosinteză. Ei aveau nevoie de această ipoteză, deoarece oxigenul ar fi făcut imposibilă trecerea de la neviu la viu. Studii recente au arătat că, în prezenţa oxigenului, substanţele organice s-ar fi descompus destul de repede ([42], p.7). De aceea biologii atei au eliminat oxigenul în experienţele lor de laborator. Cercetătorii Shklovski şi Sagan au arătat că “de îndată ce condiţiile de laborator devin oxidante, sinteza organică este practic întreruptă.” ([42], p.73).

Oxigenul în stare normală este stabil, deci puţin reactiv, dar prin activare formează structuri puternic reactive: oxigen singlet, anion superoxid, radical hidroxil şi apă oxigenată. Toate formele reactive ale oxigenului reprezintă un pericol potenţial pentru integritatea celulară, fiind citotoxice. Celula este expusă continuu la acţiunea citotoxică a radicalilor liberi formaţi în decursul respiraţiei oxidative. ([28], p.17) Creatorul a înzestrat celulele cu mecanisme biochimice speciale de protecţie. Principiul general de protecţie a celulei constă în a transforma radicalii toxici în oxigen molecular sau în apă. Pentru aceasta, celula este dotată cu enzime speciale organizate într-o schemă cibernetică eficientă. De exemplu, enzima SOD (superoxiddismutaza) realizează transformarea superoxidului în apă oxigenată, iar catalaza transformă apa oxigenată în apă şi oxigen (compuşi netoxici). Acesta este un singur exemplu. Realitatea este mult mai complexă. Mecanismele cu care sunt înzestrate celulele depăşesc imaginaţia. “Nici o maşină cibernetică, oricât de perfecţionată, nu reuşeşte o performanţă atât de completă şi rapidă”. ([28], p. 33) Fără aceste mecanisme de protecţie, celulele nu ar putea supravieţui. Eventualele “celule primitive”, lipsite de aceste mecanisme complexe, ar fi fost repede distruse. Biologii atei şi-au concentrat atenţia doar spre formarea substanţelor organice din cele anorganice; au pierdut din vedere procesul de distrugere a substanţelor organice. Procesele de diluare din “oceanul primitiv” au redus foarte mult concentraţiile precursorilor chimici esenţiali, deci au micşorat probabilitatea sintezei unor compuşi organici complecşi ca cei existenţi în celule. Unii constituenţi au fost distruşi prin fotodisociere de către radiaţia ultravioletă ([15]). Compuşii organici din atmosferă se pot transforma în radicali liberi în urma reacţiei cu oxidanţii din aer (oxigen, ozon), în prezenţa radiaţiilor ultraviolete ([28], p. 211). Iar aceşti radicali liberi au acţiune toxică asupra celulelor.

 

Este prezentat aparatul lui Miller prin care s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe anorganice, în absenţa oxigenului. Manualul prezintă acest rezultat drept “dovada experimentală” în sprijinul ipotezei lui Oparin. Dar în aparatul lui Miller nu s-au obţinut vietăţi, ci doar substanţe organice (zaharuri, aminoacizi, alcooli). Elevii studiază chimia organică abia în clasa a X-a; în clasa a IX-a nu au o înţelegere clară a noţiunii de “substanţă organică”. Ei au impresia că substanţele organice reprezintă “materie vie”. Trebuie să spunem elevilor că substanţele organice şi cele anorganice sunt doar componente ale făpturilor vii. Ele nu au viaţă. În aparatul lui Miller nu s-a obţinut viaţă.

În manual mai găsim scris că “substanţele organice din apele oceanului primitiv au suferit un proces de polimerizare, în urma căruia au rezultat substanţe organice complexe, care s-au asociat între ele şi au dat naştere la formaţiuni numite coacervate. În cazul unui pH ridicat al mediului, în jurul coacervatelor s-a putut diferenţia o membrană proteică asemănătoare cu membrana celulară plasmatică.” ([17], p. 4). Aici este o eroare gravă, deoarece membrana celulară nu este de natură proteică, ci lipidică. În plus, membrana celulară este dotată cu structuri speciale (canale ionice, transportori de aminoacizi, pompe de ioni) care au o activitate reglabilă şi care funcţionează coordonat ([15], [38]). Membrana coacervatelor este foarte simplă, iar membrana celulelor vii este foarte complexă şi îndeplineşte funcţii speciale.

Manualul prezintă în continuare “creşterea coacervatelor”, dar aceasta este doar o creştere fizică prin simplă absorbţie; nu este un fenomen biologic. Despre coacervate se mai spune că: “înglobau substanţe din exterior şi, astfel, se măreau, creşteau până la anumite dimensiuni, după care se fragmentau în coacervate mai mici.” ([17], p. 4). Dar această simplă fragmentare (rupere), nu este o diviziune celulară. Elevii vor studia diviziunea celulară mai târziu, abia în paginile 16-23. Deocamdată, la prima lecţie, ei nu pot compara cele două procese pentru a constata deosebirile. Din această cauză, elevii acceptă ideea greşită că fragmentarea coacervatelor ar fi un fel de diviziune celulară. Ei sunt influenţaţi şi de concepţiile ateiste din clasele precedente, precum şi de emisiunile de biologie evoluţionistă de la televizor. Li se spune că: “viaţa este o etapă calitativ superioară în evoluţia formelor de mişcare a materiei.” ([17], p. 4). Dar simpla mişcare a materiei nu înseamnă viaţă. Electronii se mişcă în jurul nucleului, dar atomul nu are viaţă. Substanţele difuzează (trec) printr-o membrană, dar acesta nu e un sistem viu. Ateii nu pot explica deosebirile esenţiale între neviu şi viu. Ei nu pot defini “evoluţia formelor de mişcare a materiei”; de asemenea nu precizează în ce constă această evoluţie şi la ce nivel de organizare ar apărea viaţa din materie nevie. Academicianul Eugen Macovschi a arătat că biostructura este proprie numai celulelor vii. Substanţele organice integrate în biostructură au o altă comportare (faţă de substanţele organice din laborator, din exteriorul făpturilor vii). Când celula moare, biostructura se transformă în materie obişnuită, nevie ([15], [17]). Mai mult, viaţa este caracterizată de prezenţa unei matrici energo-informaţionale; această structură nesubstanţială a fost pusă în evidenţă prin aparate speciale (prin electronografie şi efect Kirlian). Obiectele nevii nu au o matrice energo-informaţională. Ateii nu pot explica originea informaţiei structurale care dă forma acestei matrice ([15]). Învăţătura Bisericii Ortodoxe aduce lumină şi în această problemă: “Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăuntele gol, poate de grâu, sau altceva din celelalte; Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său. Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este trupul dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor.” (I Corinteni 15, 37-39). Creatorul este izvorul informaţiei structurale. Dacă un inginer proiectează un aparat, informaţia referitoare la alcătuirea şi funcţionarea aparatului se află în mintea inginerului. Informaţia referitoare la formarea unei făpturi vii este dată de Dumnezeu şi este conţinută în suflet. “Sufletul se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere.” [1]

Savanţii care au studiat cu seriozitate făpturile vii au ajuns la concluzia existenţei sufletului. Iată, de exemplu, ce scria profesorul universitar Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei: “Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau suflet – unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară, sau Dumnezeu – unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare.” [2]

 

În manual, în cadrul primei lecţii, mai este scris: Din primele forme de materie vie, care au avut o alcătuire simplă, acelulară, s-a ajuns la structura celulară actuală.” ([17], p. 4) Nu se arată cum s-ar fi trecut de la structura acelulară la structura celulară actuală. În plus, manualul mai conţine o contradicţie: la pagina 4 este scris că primele forme de materie vie “au avut o alcătuire simplă, acelulară”, iar la pagina 105 găsim scris că “viaţa se manifestă numai în cadrul organismelor cu structură celulară”, adică nu există viaţă în structură acelulară. Elevii nu sesizează contradicţia deoarece la prima lecţie nu citesc pagina 105. Dacă cele două afirmaţii s-ar face în aceeaşi lecţie, contradicţia ar fi evidentă.

Pentru a consolida impresia falsă că ar exista dovezi experimentale ale originii vieţii, autorii manualului pun întrebarea: “Care sunt dovezile experimentale ale originii vieţii?” ([17], p. 6, întrebarea 4). Întrebarea este pusă ca şi cum ar exista dovezi experimentale ale originii vieţii. Mai mult, există aici o eroare de logică: o eventuală “dovadă experimentală” ar aparţine prezentului, nu trecutului geologic al Pământului, şi ar fi rodul activităţii unor savanţi, nicidecum o apariţie spontană. ([15]). De aceea, noţiunea de “dovadă experimentală a originii vieţii” nu are sens.

Manualul conţine multe afirmaţii fără justificare. De exemplu, găsim scris că “apariţia florii a însemnat un progres deosebit în evoluţia plantelor”. ([17], p. 80). În primul rând, “evoluţia” nu a fost dovedită ştiinţific. În al doilea rând, constatăm că există plante fără flori şi plante cu flori, dar de aici nu rezultă că plantele cu flori ar fi provenit din cele fără flori. Floarea nu este o simplă îngrămădire de petale. Ea conţine antere cu polen şi o structură în care se va dezvolta embrionul. Aceste elemente îndeplinesc un rol precis: polenizarea. În urma procesului de polenizare, granula de polen germinează şi formează tubul polinic în care pătrund doi gameţi; din unul se va dezvolta embrionul, iar din celălalt un ţesut nutritiv pentru hrănirea embrionului. Fiecare element are un rol bine precizat în cadrul întregului. Formarea florii, polenizarea şi transformarea florii în fruct se desfăşoară după o schemă precisă. Simpla întâmplare nu poate explica această complexitate structurală şi eficienţă funcţională.

 

Manualul nu dă o definiţie precisă a speciei. De aceea, elevii acceptă ideea greşită a “evoluţiei” (transformarea unei specii în altă specie). La pagina 104 găsim scris că “specia este taxonul de bază cu care se lucrează în clasificarea plantelor. În natură, specia este răspândită sub formă de indivizi”. ([17]) Abia în clasa a XII-a, elevii află că “specia este o comunitate de populaţii care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii aparţinând unor specii diferite nu se pot încrucişa sexuat, sau, dacă se încrucişează, hibrizii sunt sterili.” ([21], p.4) Această izolare reproductivă este un argument împotriva ideii de evoluţie (de transformare a speciilor). Chiar dacă se obţin hibrizi, aceştia sunt sterili, deci nu pot avea urmaşi, iar “noua specie” nu mai poate continua.

Multe specii considerate „primitive” se întâlnesc şi astăzi. Procariotele sunt organisme unicelulare lipsite de nucleu tipic. Astfel de organisme sunt bacteriile şi algele albastre-verzi. ([17], p. 107-109) Ca fosile, algele albastre-verzi sunt semnalate în Precambrian ([17], p. 109). Totuşi, ele sunt şi astăzi foarte răspândite în natură ([17], p. 108). Chiar şi autorii manualului recunosc faptul că „ele sunt considerate ca un grup de evoluţie închis deoarece din ele nu s-au diferenţiat în decursul timpului alte organisme.” ([17], p. 109) Deci nu au evoluat. Întâlnim astăzi şi alte plante considerate „primitive”: flagelate, alge verzi, alge brune, alge roşii, ciuperci inferioare. ([17], p. 118-119) Deşi manualul nu menţionează, există multe “fosile-vii”, adică specii considerate primitive (care ar fi dispărut prin transformare în alte specii, după ipoteza evoluţionistă), dar care trăiesc şi astăzi. Alga colonială Botryococcus brauni, din paleozoicul inferior, trăieşte

şi în zilele noastre, fără ca în morfologia ei să se constate schimbări importante. ([35], p. 92) Psilotum este o ferigă „primitivă”, cu tulpină verde cilindrică, cu frunze mici şi puţine. Ea trăieşte şi astăzi, deşi face parte din ordinul Psilotalelor, foarte apropiat cu cel al Psilofitalelor, care au dispărut de aproximativ 150 de milioane de ani, după estimarea unor evoluţionişti. S-au păstrat, de asemenea, şi plante din ordinul Cycadeelor, ordin apărut în urmă cu 140 de milioane de ani, conform părerii unor evoluţionişti. În Africa, Asia şi Australia trăiesc în zilele noastre 100 de specii din acest ordin „primitiv”. Părea un lucru bine stabilit în ştiinţa ateistă că Metasequoia fossilis, considerat strămoşul arborelui-mamut, a dispărut în urmă cu 20 de milioane de ani. Dar iată că, în anul 1962, un student chinez, T. Wang, l-a descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală ([35], p. 93). Se mai află în viaţă şi un alt arbore, Gingko biloba, din jurasic. Este întâlnit în formă spontană, în sud-vestul Asiei, dar e cultivat în multe parcuri şi grădini botanice din lume. ([35], p. 94). În ţara noastră, în pârâul cald Peţea, de lângă Băile 1 Mai Oradea, vieţuiesc dreţele (Nymphaea lotus, var.thermalis). Ele se menţin şi astăzi în stare spontană, după 200.000 de ani (conform unor estimări făcute chiar de evoluţionişti) ([35], p. 95). Mult timp s-a crezut că anumite specii nu mai există. Ateii s-au grăbit să afirme că acele specii s-au transformat în alte specii. Dar iată că există multe „fosile-vii”. Ele nu au evoluat, nu s-au transformat în alte specii. Până în prezent nu există nici un exemplu de transformare de acest fel. Ipoteza evoluţiei este o simplă presupunere neverificată. Uneori, chiar şi autorii manualului recunosc lipsa transformării: „muşchii nu au dat naştere, de-a lungul erelor, la nici o altă grupă de plante, şi de aceea ei sunt consideraţi o ramură închisă”. ([17], p. 126). Iar atunci când biologii atei afirmă trecerea de la o specie la alta, ei au păreri diferite: „algele roşii sunt considerate de unii ca fiind un grup închis, iar de alţii ca fiind strămoşii cormofitelor” ([17], p. 117). „În privinţa originii ciupercilor, majoritatea oamenilor de ştiinţă (atei, n.n.) susţin că acestea au provenit din anumite alge verzi care şi-au pierdut clorofila. Există şi puncte de vedere după care ciupercile au provenit din anumite flagelate sau din diferite alge roşii, brune sau verzi.” ([17], p. 123). Din cauza condiţiilor de mediu nefavorabile, unele specii au dispărut . Aceasta nu înseamnă că s-au transformat în alte specii. Există şi astăzi specii cu număr foarte mic de indivizi; e posibil ca ele să dispară din cauza condiţiilor nefavorabile (modificări climatice, poluare). Chiar şi biologii evoluţionişti le numesc „specii pe cale de dispariţie”, nu „specii pe cale de transformare”.

 

Ipoteza evoluţionistă se bazează şi pe următoarea eroare de logică: se consideră asemănarea speciilor drept dovadă a descendenţei lor. De exemplu, „protalul pluricelular se aseamănă cu talul algelor verzi, de unde şi ipoteza că ferigile îşi au originea în algele verzi.” ([17], p. 127). Sporii ferigilor produc prin germinare lame verzi numite protale. Dar protalul este doar un stadiu în dezvoltarea ferigii, nu reprezintă planta adultă, pe când talul algelor verzi reprezintă chiar planta adultă. Comparaţia nu este relevantă, deoarece se compară un stadiu intermediar al unei specii cu stadiul adult al altei specii. Chiar dacă se compară stadiile adulte a două specii, eroarea de bază persistă: din asemănare se încearcă dovedirea descendenţei. În manual găsim scris că: „după structura florilor, leguminoasele sunt foarte asemănătoare cu rozaceele, din care se presupune că au derivat, în urma reducerii staminelor şi carpelelor.” ([17], p. 139). Trebuie să le spunem elevilor că din trandafiri apar tot trandafiri, nu fasole şi nici mazăre. De fapt, o cercetare mai atentă arată că florile din cele două familii nu sunt chiar atât de asemănătoare cum afirmă evoluţioniştii.

 

Rozacee Leguminoase

 

floarea de măceş

floarea de mazăre

 

5 petale egale

5 petale diferite: una

superioară mai mare,

două laterale, două

inferioare

 

numeroase stamine

(peste 20)

 

10 stamine, dintre care

una liberă

 

 

 

Menţionăm aici un aspect interesant al manualului. La pagina 139 scrie că “după structura florilor, leguminoasele sunt foarte asemănătoare cu rozaceele”, iar la pagina 140 găsim scris: “Reţineţi că în organizarea florii de leguminoase au avut loc modificări importante faţă de rozacee.” Deci chiar şi autorii manualului recunosc faptul că există diferenţe importante. Asemănările sunt puţine şi superficiale. Dar nici acolo unde există asemănări mai importante nu rezultă descendenţa. Profesorul Nicolae Paulescu sublinia faptul că descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică descendenţa. ([13], [15]) Cunoaştem aceasta şi din geometrie: teorema poate fi adevărată şi reciproca falsă. Dacă un triunghi este echilateral, atunci este isoscel. Reciproca e falsă. Din faptul că este isoscel, nu rezultă că este echilateral. Aşa şi aici: descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică descendenţa. Faptul că asemănarea nu implică descendenţa se vede clar şi din exemplul algelor brune, la care „talul prezintă unele analogii morfologice cu corpul plantelor superioare” ([17], p. 115). Cu toate acestea, nici evoluţioniştii nu au afirmat că plantele superioare provin din algele brune.

 

Concluzii

 

1. Ipoteza că viaţa a apărut din materia nevie prin „evoluţie chimică” este o simplă presupunere, lipsită de argumente. Trecerea de la substanţe anorganice la substanţe organice nu înseamnă trecere de la neviu la viu.

2. Există mai multe ipoteze ateiste care se contrazic reciproc.

3. În experienţele de laborator s-a eliminate oxigenul. De îndată ce condiţiile de laborator devin oxidante, sinteza organică este întreruptă.

4. Făpturile vii sunt înzestrate cu mecanisme biochimice speciale de protecţie faţă de formele reactive ale oxigenului. Fără aceste mecanisme, celulele nu ar putea supravieţui. Eventualele „celule primitive”, lipsite de aceste mecanisme complexe, ar fi fost repede distruse.

5. În aparatul lui Miller s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe anorganice, în absenţa oxigenului. Manualul prezintă acest rezultat drept „dovadă experimentală” a originii vieţii. Dar în aparatul lui Miller nu s-au obţinut vietăţi, ci doar substanţe organice simple.

6. Manualul afirmă apariţia spontană a unor coacervate cu „membrană proteică asemănătoare membranei celulare”. Dar membrana celulară este de natură lipidică, nu proteică. În plus, membrana celulară este dotată cu structuri speciale.

7. Creşterea coacervatelor este o creştere fizică, prin simplă absorbţie. Nu este un fenomen biologic, aşa cum este la celulele vii. Fragmentarea coacervatelor este o simplă rupere, nu o diviziune celulară.

8. Viaţa nu se reduce la simple aspecte fizice şi chimice. Substanţele integrate în biostructură au o altă comportare. Când celula moare, biostructura se transformă în materie obişnuită nevie. Există ceva nesubstanţial (nematerial) care întreţine viaţa. A fost pusă în evidenţă o matrice energo-informaţională, care conţine informaţia referitoare la forma organismului. Ea persistă şi acolo unde materialul lipseşte. De exemplu, la o frunză ruptă se păstrează conturul energetic al frunzei întregi. Biologia ateistă nu poate explica originea informaţiei.

9. Nu s-a observat până în prezent trecerea de la o specie la alta. Asemănările morfologice (geometrice) între două specii nu implică descendenţa lor.

10. Au fost descoperite fosile – organisme conservate în diverse structuri geologice, datând din timpuri vechi. Pentru că nu au mai fost găsite exemplare în viaţă, evoluţioniştii s-au grăbit să afirme că acele specii s-au transformat în alte specii (au evoluat). Dar recent au fost găsite şi exemplare în viaţă; de aceea au fost numite „fosile-vii”. După estimarea unor biologi evoluţionişti ele au rămas nemodificate după sute de milioane de ani, deci nu au evoluat.

11. Condiţiile nefavorabile de mediu au dus la dispariţia unor specii, nu la apariţia lor.

 

 

 

CLASA A X-A.

BIOLOGIE ANIMALĂ

Filogenia regnului animal” este titlul părţii a III-a a manualului [20]. Chiar din titlu rămânem cu impresia falsă de certitudine. Un titlu mai potrivit ar fi fost „Ipoteze despre originea speciilor animale”.

Prima afirmaţie pe care o punem în discuţie este următoarea: „Speciile de animale existente pe suprafaţa Pământului sunt rezultatul unui lung proces de evoluţie” ([20], p.104). Elevii rămân cu aceeaşi impresie de certitudine. Urmează un titlu cu aspect la fel de sigur: “Filogenia nevertebratelor”, ca şi cum evoluţia ar fi un fapt dovedit, nu doar o simplă ipoteză. „Din lecţia despre originea vieţii, studiată în clasa a IX-a, vă amintiţi că primele etape ale evoluţiei vieţii s-au derulat lent, uriaşul salt de la materia anorganică la cea vie fiind pregătit de-a lungul a sute de milioane de ani” ([20], p. 104). Autorii manualului „scapă” rapid de problema apariţiei vieţii prin trimitere la lecţia din clasa a IX-a. Dar ştim că lecţia respectivă nu a dovedit apariţia spontană a vieţii din materie nevie. În aparatul lui Miller s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe anorganice. Nu s-au obţinut vietăţi. În acest fel se evită răspunsul la problema apariţiei vieţii.

 

Este prezentat „arborele filogenetic al protozoarelor” ([20], p. 104), dar acesta este un simplu desen schematic realizat de evoluţionişti. Constataţi eroarea de logică: argumentarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţiei se realizează un desen care se aduce apoi drept „dovadă” pentru ipoteza evoluţiei. În plus, dacă studiem cu atenţie acest desen, observăm că lipsesc elementele în punctele cele mai importante. Aceeaşi deficienţă se constată şi la ceilalţi arbori filogenetici. Eventuala completare a acestor puncte, în viitor, nu este nici o dovadă că desenul ar fi în concordanţă cu realitatea. De fapt, arborii filogenetici imaginaţi până în prezent au multe diferenţe, deoarece biologii au păreri diferite. Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri vechi, este un argument împotriva ipotezei evoluţiei. Se pot prezenta aici exemplele menţionate pentru clasa a IX-a şi clasa a XII-a.

 

În manual se mai afirmă că: „originea amfibienilor din peşti este demonstrată de unele caractere ale mormolocilor. La început corpul acestora este pisciform, prevăzut cu linie laterală, şi terminat printr-o coadă turtită lateral. Mormolocul respiră prin trei perechi de branhii externe… Inima este bicamerală, ca la peşti.” ([20], p. 110) Dar acestea nu sunt dovezi ale transformării peştilor în amfibieni. Să ne aducem aminte că broasca depune ouăle în apă. Mormolocii ies din ou şi trăiesc în mediul acvatic. Ei sunt dotaţi cu tot ce este necesar pentru a trăi în acest mediu: au corpul pisciform, din considerente hidrodinamice (pentru o deplasare uşoară în apă), au linie laterală cu funcţie senzitivă în mediul acvatic, au coadă turtită lateral pentru stabilirea direcţiei de deplasare, au branhii pentru obţinerea oxigenului din apă şi au inimă bicamerală în corelaţie cu branhiile. Fiecare făptură vie a fost dotată de Creator cu tot ce este necesar pentru a trăi într-un anumit mediu. Nu este necesară ipoteza evoluţiei. S-a rânduit ca în prima parte a vieţii, amfibienii să trăiască în mediul acvatic, dar apoi să poată ieşi din apă. De aceea, la scurt timp, apar membrele posterioare şi anterioare, din faringe apare o dilatare, din care, prin vascularizare, se formează plămânii (pentru a permite respiraţia în aer), inima devine tricamerală (pentru a include plămânii în circulaţie), iar intestinul se scurtează (pentru ca animalul să poată trece de la hrana vegetariană la cea pe care o va găsi pe uscat: insecte, păianjeni, melci; menţionăm că broaştele sunt folositoare pentru om, deoarece se hrănesc cu multe insecte dăunătoare agriculturii).

 

CLASA A XII-A. BIOLOGIE.

GENETICĂ ŞI EVOLUŢIONISM

 

Manualul prezintă drept realitate vechea ipoteză conform căreia acizii nucleici (ADN şi ARN) au capacitatea de a înregistra sub o formă codificată biochimic informaţia genetică ce determină toate caracterele şi însuşirile organismelor vii ([21], p. 39). În biomatematică s-a demonstrat însă că modul de codificare nu permite acizilor nucleici să conţină toată informaţia genetică a organismului. Informaţia referitoare la forma organismului (şi la modificarea formei în procesul creşterii) este de tip continuu, iar cea codificată în acizii nucleici este de tip discret (finit). De aceea, acizii nucleici nu pot conţine toată informaţia referitoare la forma organismului. Acest fapt a fost subliniat de un cunoscut specialist în acest domeniu. Este vorba de profesorul Marcel-Paul Schutzenberger, specialist în teoria informaţiei. ([15], [38]) Studii recente de genetică au confirmat acest rezultat matematic: „ADN-ul nu deţine toate secretele formelor vii” ([31]) „Este inutil să căutăm “gene ale degetelor”: ele nu există” ([30]). Chiar autorii manualului recunosc faptul că „gena conţine informaţia genetică necesară sintezei unei catene polipeptidice”. ([21], p. 52) Informaţia conţinută în genă (scrisă în codul genetic) nu determină forma organismului, ci succesiunea de aminoacizi din proteine. Este adevărat că au fost descoperite „gene arhitecturale care intervin în diferenţierea morfologică a embrionului. Dar ele nu descriu decât principii foarte generale, care se aplică nu numai ansamblului vertebratelor, ci şi insectelor.” Deci nu explică forma concretă a indivizilor dintr-o anumită specie. ([24], p. 51) Unele gene codifică proteine care constituie morfogeni, adică substanţe care intervin în dezvoltarea formei ([25]), fără a conţine informaţia referitoare la formă. În ce constă această intervenţie? Morfogenii sunt produşi de anumite celule şi trec de la o celulă la alta, formând un gradient. Adică într-o parte a embrionului sunt mai concentraţi, iar în altă parte mai diluaţi. Se produce astfel o polarizare a embrionului, zone diferite urmând să formeze structuri diferite. ([25]) Absenţa unui morfogen face imposibiă apariţia unei structuri cu formă normală. Însă nu rezultă de aici că morfogenul conţine toată informaţia despre formă. El este necesar, dar nu suficient. „Nimeni nu va spune că un tranzistor produce singur imaginea unui televizor, pentru că imaginea dispare dacă se suprimă acest tranzistor.” ([32], p. 115) Acel tranzistor este necesar, dar nu suficient.

În cercetările unor geneticieni evoluţionişti apare următoarea eroare de logică: din faptul că modificarea unei gene produce modificarea formei se obţine concluzia că forma este produsă de acea genă. În realitate, gena respectivă codifică sinteza unui morfogen. Modificarea genei duce la modificarea morfogenului şi în continuare la modificarea formei sau chiar la absenţa unei structuri anatomice (aşa cum defectarea unui tranzistor duce la modificarea imaginii televizorului sau chiar la dispariţia ei). Studiile realizate prin efect Kirlian şi electronografie au pus în evidenţă o matrice energoinforma ţională care păstrează forma organismului chiar în lipsa substanţei. Deci această structură nesubstanţială conţine informaţie referitoare la formă. Biologii atei nu pot explica originea informaţiiei. [15]) Autorii manualului afirmă că „viaţa a apărut pe Pământ o dată cu sinteza abiogenă a primelor gene şi a constituirii unor programe genetice.” ([21], p. 75) Dar viaţa nu se reduce la existenţa genelor într-o moleculă de ARN. Molecula de ARN nu este vie. Atunci, de ce autorii manualului afirmă că „viaţa a apărut pe Pământ odată cu sinteza abiogenă a primelor gene şi a constituirii unor programe genetice”?

Să analizăm cu atenţie afirmaţia din manual! Ea se referă la sinteza abiogenă a primelor gene. Dar ce este gena? Elevii află din manual că „gena este alcătuită dintr-o secvenţă de codoni care codifică succesiunea aminoacizilor într-o catenă polipeptidică”. ([21], p. 52) Deci nu este un singur segment molecular, ci conţine o informaţie destinată unui receptor informaţional. Codificarea nu ar avea sens în lipsa unui receptor care să decodifice informaţia codificată. Scenariul ateist-evoluţionist al apariţiei vieţii este lipsit de sens. Însăşi noţiunea de „primă genă” este lipsită de rigurozitate ştiinţifică, din două motive. Primul motiv: nu este permisă folosirea noţiunii de „primă genă” fără dovedirea clară a existenţei procesului evolutiv abiogen de formare a genelor, susţinut de evoluţionişti. „Prima genă” ar fi primul produs al acestui proces. Dacă procesul nu există, atunci nu există nici acest prim produs. Al doilea motiv: Când spunem „genă”, spunem implicit „informaţie”. Dar această informaţie nu are sens în absenţa unui receptor informaţional. Iar receptorul informaţional nu exista în acel moment, deoarece nu exista gena pentru sinteza lui (nu poate exista o genă înainte de prima genă).

În celula vie, ribozomii au rol receptor; aici se realizează sinteza proteică. Manualul prezintă o imagine foarte simplificată. Chiar şi la cele mai simple vietăţi, la procariote, există un segment structural şi un segment reglator. Segmentul structural al unei gene începe totdeauna cu un codon start (ATG), şi se termină cu un codon stop (UGA, UAA sau UAG) ([25], p.143). Eliberarea lanţului polipeptidic sintetizat nu se poate face în lipsa codonului stop şi a unui factor de eliberare (o proteină specifică). ([26], p. 178). O mică modificare poate duce la pierderea sensului. Codonii cu sens se pot schimba prin mutaţie în codoni nonsens, care duc la formarea unor proteine anormale, lipsite de activitate biologică ([26], p. 178), şi deci inutile. Prin simpla înlocuire a unui aminoacid cu altul se poate modifica funcţia biologică a proteinei ([15]). Informaţia genetică nu reprezintă o variantă întâmplătoare; ea este informaţia pentru sinteza unei proteine necesare vieţii celulei. Chiar şi în manual găsim scris că „celula vie este comparată cu un uriaş combinat chimic care, deşi are dimensiuni infime, lucrează cu o mare eficienţă, sintetizând numeroase produse şi exact în cantităţi necesare.” ([21], p. 69). Simpla întâmplare nu poate explica această activitate complexă şi coordonată. Biologii atei încearcă să înţeleagă existenţa unui program fără Programator. Din învăţătura Bisericii Ortodoxe cunoaştem că Dumnezeu a creat universul şi îi poartă de grijă. Informaţia înscrisă în structura genetică a fiinţelor vii provine de la Creatorul lor.

Autorii manualului, referindu-se la apariţia vieţii, consideră că „este vorba de un proces care a durat multe milioane de ani” ([21], p. 76), la început existând o „evoluţie chimică” prin care s-au format aminoacizi şi proteine. Dar acest proces ipotetic nu este analizat matematic. Elevii ar trebui să ştie că din cei 200 de aminoacizi cunoscuţi, doar 20 intră în componenţa proteinelor din celulele vii. Aceasta este o problemă de seleţionare. Aminoacizii selecţionaţi urmează să formeze proteine. Pentru un şir de n =100 de aminoacizi grupaţi uniform

în cele 20 de tipuri, obţinem 100/20 = 5 aminoacizi de

fiecare tip. Notând n1 = n2 = … = n20 = 5, utilizăm

formula:

C1 = n!/ n1! n2!…n20!

Pentru calculul combinaţiilor posibile:

 

C1 = 100!/ 5! 5!…5! = 100!/(5!)20 Având în vedere izomeria optică, pentru fiecare aminoacid există două variante (L şi D). Pentru cei 100 de aminoacizii există:

2100 variante. Numărul combinaţiilor este:

 

C > 1070 x 2100

Probabilitatea obţinerii întâmplătoare a proteinei

este deci:

 

P = 1/C < 1/(1070 x 2100)

 

Această valoare este foarte mică. Dar formarea unei proteine nu înseamnă încă apariţia vieţii. Aşa cum afirmă biochimistul Harold Klein de la Universitatea Santa Clara din California, chiar şi cea mai neînsemnată bacterie are o structură atât de complicată încât pare de-a dreptul imposibil de înţeles cum s-a format ea ([15]).

În manual mai găsim scris că „experimental s-a demonstrat că mioglobina din celulele musculare şi hemoglobina din sânge, care îndeplinesc în organism funcţii diferite, au origine comună” ([21], p. 82). Aici există o eroare de logică. Eventuala origine comună a două proteine nu poate fi dovedită experimental, pentru simplul motiv că experienţa se realizează în prezent, în laborator, de către cercetători (fiinţe raţionale), iar originea comună ar fi fost, după estimarea unor biologi atei, în urmă cu 600 milioane de ani, prin procese naturale, fără intervenţia unor fiinţe raţionale. Activitatea coordonată a unor cercetători nu poate fi dovada originii naturale a unei structuri. Autorii manualului încearcă să aducă în sprijinul ipotezei evoluţioniste faptul că la om există mai multe tipuri de hemoglobină ([21], p. 82). Dar aceasta nu dovedeşte o evoluţie. Fiecare tip de hemoglobină are, la om, un rol bine precizat. Hemoglobina fetală (HbF) are o afinitate mai mare pentru oxigen decât hemoglobina HbA din sângele matern, pentru ca oxigenul să treacă de la mamă la făt. La făt şi la nou născut, hemoglobina HbF este de tip alfa2gamma2. Lanţurile gamma se deosebesc de cele beta prin existenţa pe locul 143 a serinei în locul histidinei. La adult, hemoglobina este de tip alfa2beta2. Lanţurile alfa, beta, gamma alcătuiesc hemoglobine cu funcţii speciale în viaţa fătului şi a adultului; ele nu sunt simple „rămăşiţe evolutive”. Asemănarea lor structurală nu este o dovadă a descendenţei. În plus, mioglobina şi hemoglobina nu au roluri atât de diferite cum s-ar înţelege din manual. Ambele au rolul de a transporta oxigen. Mioglobina din muşchi transportă oxigenul de la capilarele sanguine la mitocondrii, iar hemoglobina transportă oxigenul de la plămâni la ţesuturi. Din studiul curbelor de oxigenare se constată că fiecare transportor de oxigen are proprietăţi optime pentru îndeplinirea funcţiei specifice. Totul apare coordonat în cele mai mici amănunte, ca într-un proiect realizat de o Fiinţă Raţională. Ipoteza evoluţiei nu este necesară. Mai mult, ipoteza evoluţiei întâmplătoare nici nu poate explica această complexitate şi coordonare globală. Pentru îndeplinirea unei funcţii, succesiunea de aminoacizi trebuie aleasă cu precizie. Cercetările au arătat că „orice abatere de la structura normală a globinei determină formarea unor hemoglobine anormale”. De exemplu, din „înlocuirea acidului glutamic, aminoacidul din poziţia a-6-a a catenei beta, cu aminoacidul valina, rezultă transformarea hemoglobinei normale (HbA) într-o hemoglobină anormală (HbS). Prezenţa acestei hemoglobine determină apariţia unei maladii metabolice numită anemia falciformă”, aşa cum arată şi manualul. ([21], p. 103) Nu numai în cazul hemoglobinei succesiunea de aminoacizi trebuie să fie foarte precisă, ci pentru orice proteină structurală sau enzimă. „Chiar şi mutaţii extrem de mici, cum sunt cele punctiforme, care afectează un singur codon şi, respectiv, un singur aminoacid, pot avea efecte fenotipice majore”, aşa cum recunosc şi autorii manualului. ([21], p. 104)

În sens strict, evoluţia înseamnă transformarea naturală (fără intervenţia omului) a unei specii în altă specie, mai bine adaptată la mediu. Pentru aceasta este necesar (dar nu suficient), ca dintr-un individ I1 dintr-o specie S1 să apară un individ I2 care nu mai aparţine speciei S1. Să ne amintim definiţia speciei: „specia este o comunitate de populaţii care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii aparţinând unei specii diferite nu se pot încrucişa sexuat, sau, dacă se încrucişează, hibrizii sunt sterili” ([21], p. 4), adică nu pot avea urmaşi. Izolarea reproductivă este un argument împotriva evoluţiei. Eventualul individ I2, sau nu are urmaşi (prin încrucişare în S1), sau urmaşii lui sunt sterili. În manual, paginile 141-208 sunt dedicate evoluţionismului. Sunt prezentate aşa-zisele „dovezi ale evoluţiei”. În realitate, nu există nici un exemplu concret de evoluţie.

 

Manualul precizează că „elevii care au o oră pe săptămână vor studia numai textele barate”. ([21], p. 3) Iată ce studiază aceşti elevi: „Dovezi ale biogeografiei. Răspândirea plantelor şi animalelor este consecinţa anumitor legităţi naturale. Fiecare specie ocupă un anumit areal. Analiza acestuia dezvăluie realitatea şi acţiunea evoluţiei”([21], p.141). Aceşti elevi studiază doar textul prezentat. Citind cu atenţie, nu găsim nici o dovadă a evoluţiei. Se afirmă doar că analiza arealului dezvăluie realitatea şi acţiunea evoluţiei. Elevii sunt nevoiţi să memoreze şi să accepte fără dovadă. Pentru ceilalţi elevi se prezintă două exemple, dar ele nu sunt dovezi ale evoluţiei. În primul exemplu se spune că „pădurile de stejar au fost nimicite de vitregia climei dintre munţii Ural şi fluvial Amur”. ([21], p. 142) Se prezintă deci dispariţia unei specii (dintr-un areal), nu apariţia ei. În al doilea exemplu se spune că, în prezent, „în emisfera sudică se găsesc reprezentanţi ai unor grupe străvechi de animale, cum sunt peştii dipnoi” ([21], p. 142) care pot respira în anumite intervale de secetă. Se consideră că ei sunt descendenţii dipnoilor de la sfârşitul erei paleozoice. Specia s-a păstrat. Atunci unde este evoluţia?

 

Sunt prezentate apoi aşa-zisele „dovezi ale sistematicii” Se spune că “grupele de plante sau de animale pot fi dispuse sub forma unui arbore genealogic.” Dar acest “arbore” este un simplu desen realizat de unii biologi, pornind tocmai de la ipoteza evoluţionistă. Se constată eroarea de logică: justificarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţioniste se construieşte un desen care se aduce ca “dovadă” în sprijinul ipotezei evoluţioniste. Mai departe se afirmă că “asemănarea este rezultatul unei descendenţe comune dintr-un strămoş stins” ([21], p. 144).

Aici este o altă eroare de logică. Descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică descendenţa. Reciproca unei teoreme nu este neapărat adevărată. Pentru a accepta şi reciproca, ea ar trebui demonstrată.

Urmează aşa-zisele “dovezi ale anatomiei comparate”. După definiţia organelor omoloage (organe cu funcţii diferite dar cu acelaşi plan de organizare), găsim scris că “este logic să presupunem că identitatea planului unic de structură denotă originea comună” ([21], p. 145).

Este aici aceeaşi eroare de logică: se consideră că asemănarea implică descendenţa sau originea comună. Această concepţie greşită a fost criticată de profesorul Nicolae Paulescu, în lecţia de deschidere a cursului de Fiziologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti: „Numai observaţia directă a transformării dintr-o specie actuală în alta poate constitui o probă ştiinţifică în favoarea derivaţiei. Dacă e adevărat că derivaţia implică omologia organelor, inversul poate fi fals şi este evident că omologia organelor nu implică deloc derivaţia. Defectul de logică fiind flagrant, nici această concluzie nu are nici o valoare.” [3]

Manualul prezintă apoi organele analoge, organe care au funcţii similare la două specii, dar structură generală diferită ([21], p.145). Existenţa funcţiei similare nu este convenabil explicată de ipoteza evoluţionistă, deoarece în acest caz se consideră că nu există legătură evolutivă. Este normal să gândim că funcţia similară a fost prevăzută de acelaşi Creator şi a fost realizată prin metode diferite. Atât peştii cât şi delfinii au fost înzestraţi cu capacitatea de a se deplasa în apă. Deplasarea se realizează prin organe analoge, diferite ca structură, dar îndeplinind funcţia de înot. Atât albinele cât şi păsările au fost înzestrate cu capacitatea de a zbura. Ele au fost dotate cu aripi acţionate de muşchi, dar structura aripilor diferă. Nu ne aşteptăm să găsim la albine aripi cu oase şi pene ca la păsări. Funcţia este importantă: deşi lipsite de oase şi pene, aripile albinelor funcţionează foarte bine.

 

Urmează aşa-zisele „dovezi ale embriologiei”. „Comparându-se embrionii, la diferite clase de vertebrate, s-a observat cş în prima fază toţi embrionii, indiferent de clasa de care aparţin, se aseamănă puternic între ei… În faza următoare apar la embrioni caracterele diferenţiale de clasă.” ([21], p. 147). Este normal să existe asemănări între embrioni, până la apariţia unor caractere de deosebire. De exemplu, înainte de apariţia plămânilor, un embrion de mamifer se aseamănă – tocmai prin lipsa plămânilor – cu un embrion de peşte. De asemenea, înainte de apariţia membrelor. Dar plămânii apar la mamifer la un anumit moment al dezvoltării, pe când la peşte nu apar. La embrionul de mamifer se dezvoltă şi membrele, dar nu şi la embrionul de peşte. Neînţelegând normalitatea asemănării primelor stadii embrionare, biologul Ernst Haeckel a formulat în anul 1866 aşa numita „lege biogenetică fundamentală”, conform căreia „şirul de forme pe care-l parcurge un organism individual în timpul dezvoltării sale de la celula-ou până la starea în care este pe deplin format, este o scurtă şi concentrată recapitulare a îndelungatului şir de forme, pe care l-au parcurs strămoşii animali ai acelui organism” ([21], p. 148). Există şi o formulare concentrată: „ontogeneza este o recapitulare sumară a filogenezei.” ([21], p. 148) Cu timpul, cercetătorii au înţeles eroarea de logică şi au renunţat la această ipoteză. „Astăzi, analizând mai fin procesele la nivel molecular şi genetic, embriologii se îndepărtează de această idee.” ([37]) „Nu se mai spune că ontogeneza rezumă filogeneza, ci se insistă pe diversitatea ce porneşte de la un plan comun.” (prof. Marion Wassel; [37]). Este normal să gândim că acest plan comun aparţine unui Proiectant. Manualul prezintă în continuare aşa-zisele „dovezi ale paleontologiei”, dar aceste exemple pot fi utilizate mai mult împotriva ipotezei evoluţioniste decât în sprijinul ei. Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri vechi, este un argument împotriva ideii de evoluţie. Alga colonială Botryococcus brauni, din paleozoicul inferior, trăieşte şi în zilele noastre, fără ca în morfologia ei să se constate schimbări importante ([35], p. 92). După estimarea unor evoluţionişti, ordinal Psilofitalelor ar fi dispărut de aproximativ 150 de milioane de ani. Dar iată că Psilotum – o ferigă „primitivă” – trăieşte şi astăzi ([35], p.92). Există şi plante din ordinul Cycadeelor, ordin apărut în urmă cu 140 de milioane de ani, conform părerii unor evoluţionişti. În Africa, Asia şi Australia trăiesc în zilele noastre 100 de specii din acest ordin „primitiv” ([35], p.93). Părea un lucru bine stabilit în ştiinţa ateist-evoluţionistă că Metasequoia fossilis, considerat strămoşul arborelui mamut, a dispărut în urmă cu 20 de milioane de ani. Dar iată că, în anul 1962, un student chinez, T. Wang, l-a descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală ([35], p. 93). Se mai află în viaţă şi un alt arbore, Gingko biloba, din jurasic. Este întâlnit în formă spontană în sud-vestul Asiei şi e cultivat în multe parcuri şi grădini botanice din lume. Şi în regnul animal există multe „fosile vii”. Trăiesc astăzi 5 specii de xifosure, considerate „rude foarte bune ale trilobiţilor ce stăpâneau oceanele paleozoice” ([35], p. 98). În 1952 s-au descoperit în viaţă câteva moluşte, Neopilina galathaea, numite astfel pentru asemănarea cu cele din genul Pilina, cunoscute ca fosile din rocile siluriene ([35], p. 55). Au fost descoperiţi şi un fel de melci fără casă, Peripatus juliformis, „vechi de peste 500 de milioane de ani”, ([35], p. 99), conform unor estimări realizate chiar de evoluţionişti. Trăiesc astăzi şi păsări de uscat, nezburătoare, din ordinul Ratitelor, având remarcabile „caractere de vechime”: craniu asemănător cu cel al reptilelor şi pene cu structură primitivă ([35], p. 100). Ele nu s-au transformat în „păsări evoluate”. Se mai găsesc şi şopârle Hatteria, mai vechi cu peste 200 de milioane de ani decât brontozaurii, după cum afirmă chiar evoluţioniştii. Ele nu au evoluat. O altă “fosilă vie” este okapia, „o girafă primitivă, foarte asemănătoare cu cele mai vechi girafe, care s-au păstrat în stare fosilă” ([35], p. 100). Monotremele sunt animale în care se împletesc caractere de mamifer (corp acoperit cu blană sau cu ţepi, pui hrăniţi cu lapte), de reptilă (variaţii termice ale corpului) şi de pasăre (pui proveniţi din ouă, cioc ca de raţă). Ornitorincul şi ariciul furnicar din Australia sunt astfel de animale. ([36], p. 61). Pentru că mult timp unele specii nu au fost găsite în viaţă ci numai în stare fosilă, unii biologi evoluţionişti s-au grăbit să afirme că ele „au evoluat”, transformându-se în alte specii. Dar recent au fost găsite şi exemplare în viaţă. De aceea au fost numite „fosile vii”.

 

În manual găsim şi aşa-zise „dovezi directe ale evoluţiei”. Primul exemplu se referă la adaptarea la mediu a unor specii de coada şoricelului, transportate de om din regiunile înalte ale munţilor pe malul oceanului. Se confundă adaptarea la mediu cu evoluţia. Al doilea exemplu se referă la lepidopterul Biston betularia din Anglia. La începutul secolului al XIX-lea, populaţiile erau alcătuite din exemplare albe şi exemplare negre. „În cursul secolului al XIX-lea, numărul exemplarelor negre a crescut masiv”. ([21], p. 151). Dar aceasta nu este o evoluţie, ci doar o modificare a numărului de indivizi. Exemplarele negre au devenit mai numeroase, dar nu au “evoluat” din cele albe, fiindcă existau şi mai înainte împreună cu cele albe. Nu asistăm la apariţia unei specii noi. Al treilea exemplu prezentat în manual: „în experienţe de laborator cu populaţii de microoroganisme şi de drosofile s-au obţinut transformări ireversibile ale fondului genetic al speciilor prin acţiunea unor substanţe chimice mutagene şi a radiaţiilor (raze X, raze ultraviolete etc.)” ([21], p. 151) Dar acestea nu sunt mutaţii spontane, ci mutaţii induse, adică provocate artificial prin intermediul agenţilor mutageni. Ca factori (agenţi) mutageni chimici s-au folosit analogii bazelor azotate, acidul azotos, agenţii alchilanţi etc. Ca factori mutageni fizici s-au folosit razele ultraviolete, X, gamma ([25]). Prin mutaţii genetice sau obţinut embrioni fără cap şi torace, insecte cu aripi curbate sau prea mici, animale fără ochi, sau bolnave de cancer. ([25], [26]). Aceste aspecte nu ameliorează specia; nu pot fi considerate exemple de evoluţie. Selecţia naturală elimină rapid din competiţie indivizii care prezintă aceste aspecte patologice. Radiaţiile ionizante (X, gamma) inhibă diviziunea celulară, sinteza acizilor nucleici şi a proteinelor, rup cromozomii, declanşează creşteri anormale inclusiv apariţia de tumori ([26]): Aceste rezultate nu conduc la îmbunătăţirea speciei. Mutaţiile realizate de biologi asupra plantelor sunt, în cea mai mare parte, negative. „Conform cu constatările lui Gustafsson, numai o proporţie de aproape 0,1 la 0,2% din toate mutantele (de orz) studiate au fost competitive sau chiar superioare faţă de materialul de control respectiv.” ([43], p.252). În cazul mazărei, numai 1% din mutante pot avea interes pentru ameliorare. „Toate celelalte mutante sunt letale, sterile, sau fertilitatea lor este aşa de scăzută, încât ele nu pot fi propagate.” ([43], p. 252). Dar nici în cazurile pozitive nu s-au obţinut „specii superioare”, ci doar aspecte îmbunătăţite ale aceleiaşi specii. De exemplu, o producţie mai mare de seminţe. „Însă producţia mare de seminţe nu este în mod inevitabil echivalentă cu utilitatea agronomică. Unele din aceste genotipuri sunt foarte înalte şi astfel ele nu sunt potrivite pentru cultura în câmp; altele sunt foarte tardive.” ([43], p. 252) În plus, apare efectul foarte limitant al pleiotropiei: două caractere controlate de aceeaşi genă. „Dacă un caracter specific al unei culture este de interes pentru scopuri de ameliorare, acesta este însoţit, în cele mai multe cazuri, de una sau mai multe caracteristici negative” ([43], p. 256) care reduce valoarea mutantului. Un exemplu foarte clar al acestei situaţii este o genă de la mazăre, care duce la un număr crescut de seminţe pe păstaie. „Acestui caracter pozitiv nu îi corespunde totuşi creşterea aşteptată de seminţe, deoarece numărul de păstăi pe plantă este de regulă scăzut sub influenţa aceleiaşi gene. Astfel, mutanta nu este utilizată în ameliorarea mazărei, în ciuda caracterului dorit pe care îl prezintă.” ([43], p. 256). Se vede de aici că ameliorarea unei specii nu se obţine prea uşor. „Proporţia mutantelor de interes agronomic în mutageneza experimentală este foarte scăzută. Este necesară o considerabilă cheltuială de timp, spaţiu şi bani, dacă se intenţionează să se realizeze un grup de mutaţii sau chiar o singură mutaţie dorită.” ([43]). S-au obţinut însă (în puţine cazuri) mutante cu aspect pozitiv: înflorire timpurie, productivitate mare, rezistenţă la frig sau la unele boli. ([43]). Aceasta nu e de mirare, dacă ne aducem aminte că natura a suferit o cădere. În Vechiul Testament găsim scris: „…blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului.” (Facerea 3, 17-18) Iar Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă astfel: „Înainte de călcarea poruncii, toate erau supuse omului, căci Dumnezeu l-a pus stăpân peste toate cele de pe pământ şi din ape… Pământul producea roade în chip automat spre trebuinţa vieţuitoarelor supuse omului…Dar după călcarea poruncii…atunci, zidirea supusă lui s-a revoltat contra stăpânului pus de Creator, iar lui i s-a poruncit să lucreze în sudoare pământul din care a fost luat.”[4] Natura căzută poate fi îmbunătăţită, într-o anumită măsură, şi prin aceste procedee tehnice de ameliorare.

 

Manualul prezintă aşa-zise „dovezi ale unităţii lumii vii” în sprijinul ipotezei evoluţiei. Se afirmă că: „toate fiinţele vii sunt alcătuite, în principal, din proteine şi acizi nucleici.” ([21], p. 152) Este adevărat că trupurile fiinţelor vii conţin aceste substanţe, dar aceasta nu arată că speciile s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi tip de suport şi cu aceleaşi vopsele, nu vom spune că tablourile provin unul din altul. Compoziţia chimică de bază a trupurilor făpturilor vii este aceeaşi, pentru că ele au fost create din aceeaşi materie. Nici diversitatea lumii vii nu este o dovadă a evoluţiei. Ea poate fi explicată prin existenţa şi lucrarea Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu dovedeşte că s-ar transforma un tablou în altul. Prin combinaţii genetice naturale se obţine diversitatea în cadrul speciei (variabilitatea). Nu s-a observat până în prezent transformarea naturală a unei specii în alta. Diversitatea lumii vii se explică cel mai bine prin lucrarea Creatorului. De aceea, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Gândeşte-te şi la varietatea şi belşugul roadelor, mai ales la faptul că cele mai necesare sunt şi cele mai frumoase. Gândeşte-te şi la puterea rădăcinilor, a sucurilor şi a florilor lor, nu numai plăcute ci şi binefăcătoare pentru sănătate, la graţia şi calitatea culorilor, dar şi la strălucirea pietrelor preţioase. Căci toate au fost puse înaintea ta, ca un ospăţ de obşte, câte sunt necesare şi plăcute din fire. Aceasta ca, dacă nu cunoşti din altceva pe Dumnezeu, să-L cunoşti din binefacerile Lui şi nevoia ta de ele să te facă mai înţelegător.”[5] Iar Sfântul Ioan Damaschin arată că „dintre plante şi ierburi, pământul produce unele cu rod, altele pentru mâncare, altele mirositoare; florile sunt dăruite spre desfătarea noastră, spre exemplu: trandafirul şi cele asemenea; altele pentru vindecarea bolilor.”[6] „La porunca Creatorului, pământul a produs tot felul de neamuri de animale, de târâtoare, de fiare şi de vite. Toate sunt pentru întrebuinţarea potrivită a omului.”[7] „Nu este fără de folos trebuinţa fiarelor sălbatice, căci omul, temându-se de ele, îl fac să-şi aducă aminte şi să cheme în ajutor pe Dumnezeul Care le-a făcut.” [8]

 

Se afirmă în manual că „evoluţia se produce pe baza selecţiei variaţiilor mici.” ([21], p.158). Dar selecţia elimină din „competiţie” indivizii cu performanţe slabe într-un mediu dat; nu produce specii noi. Ea explică dispariţia unor indivizi sau dispariţia unor specii, nu apariţia lor. Mutaţiile sunt fenomene întâmplătoare şi este puţin probabil să fie atât de bine corelate încât să producă structuri noi, performante. Chiar autorii manualului recunosc faptul că „cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare speciei”, iar „apariţia unei mutaţii utile … nu reprezintă în sine un fenomen evolutiv.” ([21], p. 167)

Există un proces coordonat care se opune transmiterii genetice a mutaţiilor. Este vorba de repararea ADN. Acest proces se opune şi evoluţiei, deoarece mutaţia este un element necesar evoluţiei. Locurile modificate din ADN sunt recunoscute de enzime speciale şi sunt interpretate ca defecte. Alte enzime elimină defectele şi restabilesc secvenţa normală. Referitor la repararea ADN, este interesant de observat faptul că ADN conţine informaţia necesară sintezei unor enzime pentru propria sa reparare. Complexitatea sistemului de reparare şi buna corelare a activităţilor sunt imposibil de explicat prin simpla întâmplare.

 

Între paginile 198-209 manualul prezintă concepţia evoluţionistă despre om. Se afirmă că „din dovezile geneticii rezultă faptul că materialul genetic uman (cromozomii şi genele) este înrudit cu cel al primatelor evoluate.” ([21], p. 198). Este şi aici o eroare de logică. Din compararea a două structuri genetice nu se poate constata înrudirea lor, ci numai gradul de asemănare. Concluzia înrudirii are ca premisă ascunsă tocmai ideea evoluţiei. Este adevărat că omul şi maimuţa au structuri genetice asemănătoare, în sensul că există multe gene comune. De aceea, compoziţia proteică este asemănătoare. Dar din asemănarea compoziţiei chimice nu rezultă înrudirea (descendenţa). Pentru a digera hrana existentă în acelaşi mediu, trupul omului şi trupurile unor animale au fost înzestrate cu enzime digestive asemănătoare sau identice. Dar sinteza enzimelor este condusă genetic; de aici şi necesitatea unor gene asemănătoare sau identice. Atât trupul omului cât şi cel al maimuţei au fost dotate cu oase, muşchi, piele şi deci cu gene asemănătoare sau identice pentru sinteza proteinelor din aceste structuri anatomice. Asemănarea genetică este normală şi uşor de explicat astfel, prin lucrarea Creatorului. Un inginer poate realiza două aparate diferite utilizând materiale de acelaşi tip şi componente asemănătoare. Subliniem faptul că asemănările sunt doar de natură materială, fizică. Trăirea duhovnicească de care este capabil omul nu se întâlneşte nici la maimuţe, nici la alte animale. Având o trăire duhovnicească foarte slabă (aproape inexistentă), ateii constată doar asemănările trupeşti dintre om şi animale. Depărtându-se de Ortodoxie, ei nu pot avea un comportament normal. De aceea au ajuns să scrie în manualul de Biologie pentru clasa a VI-a că „maimuţele au un comportament comparabil cu al omului.” ([18], p. 160). Asemănările trupeşti dintre oameni şi maimuţe nu sunt dovezi în sprijinul evoluţionismului. De exemplu, Pongidele au aceleaşi circumvoluţiuni cerebrale ca şi omul, au aceleaşi grupe sanguine, se deplasează în poziţie bipedă şi nu au coadă. Dar şi autorii manualului recunosc faptul că „deşi apropiate de om prin structura lor anatomică, pongidele nu pot fi strămoşii omului.” ([21], p. 201); Există şi deosebiri importante ale craniului şi scheletului feţei. Aşa-zisele „organe rudimentare” nu dovedesc evoluţia. Unii cercetători atei le consideră organe fără funcţie. Mult timp s-a crezut că apendicele vermiform este un astfel de organ. Astăzi cunoaştem însă că el este un organ limfoid cu funcţie imunitară. La fel şi timusul, are rol endocrin şi hematopoietic în prima parte a vieţii. Din faptul că un om nu cunoaşte funcţia unei structuri anatomice nu rezultă că acea structură este lipsită de funcţii. Biologii atei au încercat să explice „evoluţia” prin modificări climatice. În manual e scris că „specia hominidelor a pierdut haina de blană.” ([21], p. 206). Dar dacă se afirmă răcirea climei, de ce s-a pierdut haina de blană tocmai atunci când a venit frigul? Iar dacă se afirmă încălzirea climei, de ce nu şi-au pierdut haina de blană şi celelalte mamifere? Din ultimele două pagini ale manualului vedem în ce confuzie se află autorii acestuia. Ei confundă „evoluţia speciilor” cu întărirea sănătăţii: „probabil că evoluţia biologică a omului se va desfăşura pe planul ameliorării sale fiziologice… Omul viitorului va fi mai sănătos, mai capabil de muncă fizică şi intelectuală decât omul actual.” ([21], p. 208-209).

 

Concluzii

 

Manualul prezintă drept realitate vechea ipoteză conform căreia acizii nucleici (AND şi ARN) au capacitatea de a înregistra sub formă codificată întreaga informaţie pentru construcţia organismului. În biomatematică s-a demonstrat însă că informaţia referitoare la morfogeneză nu poate fi codificată în acizii nucleici. Studii recente de genetică au confirmat acest rezultat matematic. ADN-ul nu deţine toate secretele formelor vii. Prin efect Kirlian şi electronografie s-a pus în evidenţă o matrice energo-informaţională care păstrează forma organismului, chiar în lipsa unei părţi a substanţei; deci conţine informaţie referitoare la formă. Biologii atei nu pot explica originea informaţiei.

În cercetările unor biologi atei apare următoarea eroare de logică: din faptul că modificarea unei gene produce modificarea formei sau dispariţia unei structuri anatomice se obţine concluzia că forma ar fi produsă de acea genă. În realitate, gena este necesară dar nu suficientă. Nimeni nu va spune că un tranzistor produce singur imaginea unui televizor pentru că imaginea dispare dacă se defectează tranzistorul. Genele conţin informaţia referitoare la succesiunea aminoacizilor din proteine. Prin înlocuirea unui aminoacid cu altul se poate modifica funcţia biologică a proteinei; deci succesiunea nu este întâmplătoare. Fiecare proteină are un rol bine precizat. Chiar şi vietăţile considerate “primitive” au o mare complexitate biochimică: bacteria Escherichia coli are un sistem enzimatic cu peste 600 de enzime diferite; ea codifică peste 2000 de lanţuri polipeptidice diferite cu funcţii speciale. Toate reacţiile sunt bine corelate: se produce numai ce este util, în cantităţile necesare, la momentul oportun şi ca răspuns la cerinţe precise. Simpla întâmplare nu poate explica această complexitate şi coordonare. Biologii atei încearcă să înţeleagă existenţa unui program genetic fără Programator.

Izolarea reproductivă a speciilor este un argument împotriva ipotezei evoluţiei.

În manual se afirmă că s-a demonstrat experimental originea comună a unor proteine. Afirmaţia conţine o eroare de logică. Originea unor substanţe aparţine trecutului şi nu poate fi dovedită experimental. Asemănarea structurală a unor tipuri de hemoglobină nu este o dovadă a descendenţei. Lanţurile alfa, beta, gamma alcătuiesc hemoglobine cu funcţii speciale în viaţa fătului şi a adultului; ele nu sunt simple „rămăşiţe evolutive”.

Nu există „dovezi ale biogeografiei”. Se prezintă dispariţia unei specii (dintr-un areal), nu apariţia ei.

Nu există „dovezi ale sistematicii”. „Arborele genealogic” este un simplu desen realizat de unii biologi atei, pornind tocmai de la ipoteza evoluţionistă. Se constată eroarea de logică: justificarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţioniste se construieşte un desen care se aduce apoi ca „dovadă” în sprijinul ipotezei evoluţioniste.

Nu există „dovezi ale anatomiei comparate” în sprijinul evoluţiei. Descendenţa implică omologia organelor, dar omologia nu implică descendenţa. În plus, evoluţionismul nu poate răspunde la întrebarea: de ce există organe cu aceeaşi funcţie la specii între care nu există legătura filogenetică? Aici este normal să gândim că funcţia a fost prevăzută de acelaşi Creator şi a fost realizată prin metode diferite.

Nu există „dovezi ale embriologiei” în favoarea evoluţionismului. Asemănarea superficială şi trecătoare a unor embrioni nu implică descendenţa lor. Este normal să existe unele asemănări între embrioni, în stadiile iniţiale, până la apariţia unor caractere de deosebire. Aşa numita „lege biogenetică fundamentală” formulată de Haeckel în 1866 este astăzi abandonată chiar şi de evoluţionişti.

Nu există „dovezi directe ale evoluţiei”. Exemplul lepidopterului Biston betularia arată o modificare a procentajului de indivizi, nu o evoluţie. La început se întâlneau exemplare albe şi negre; apoi exemplarele negre au devenit mai numeroase, dar nu au evoluat din cele albe, fiindcă existau şi mai înainte, împreună cu cele albe.

Nu se poate susţine evoluţionismul prin „dovezi ale paleontologiei”. Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri vechi, este mai curând un argument împotriva ideii de evoluţie, decât în favoarea ei. De asemenea se confundă adaptarea la mediu cuevoluţia”. Adaptarea există, dar nu depăşeşte cadrul speciei. Manualul prezintă un exemplu de adaptare, nu de evoluţie. Până în prezent nu se cunoaşte un caz concret de evoluţie naturală.

Unitatea lumii vii nu implică evoluţia. Faptul că fiinţele vii sunt alcătuite din proteine şi acizi nucleici nu arată că s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi tip de suport şi cu aceleaşi vopsele, nu vom spune că tablourile provin unul din altul.

Nici diversitatea lumii vii nu este o dovadă a evoluţiei. Ea poate fi explicată prin existenţa Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu arată că s-ar transforma un tablou în altul. O sursă a diversităţii vieţuitoarelor este şi variabilitatea, dar ea nu depăşeşte limitele speciei. Nu s-a observat transformarea unei specii în alta.

Aşa zisele „organe rudimentare” nu dovedesc evoluţia. Unii atei le consideră organe fără funcţie. Mult timp s-a crezut că apendicele vermiform este un astfel de organ. Astăzi cunoaştem însă că el este un organ limfoid cu funcţie imunitară. Din faptul că un om nu cunoaşte funcţia unei structuri anatomice nu rezultă că acea structură este lipsită de funcţii.

Se afirmă în manual că „evoluţia se produce pe baza selecţiei variaţiilor mici”. Dar selecţia elimină din „competiţie” indivizii cu performanţe slabe într-un mediu dat; nu produce specii noi. Ea explică dispariţia unor indivizi sau dispariţia unor specii, nu apariţia lor. Aşa cum scrie în manual, „au şanse de supravieţuire variaţiile utile şi cele indiferente”. Dar cercetările arată că cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare, unele chiar incompatibile cu viaţa; urmează mutaţiile indiferente, dar ele nu aduc un progres, o evoluţie. Chiar autorii manualului recunosc faptul că „cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare speciei”, iar „apariţia unei mutaţii utile… nu reprezintă în sine un fenomen evolutiv”. Selecţia artificială nu este o dovadă a evoluţiei, deoarece se realizează prin intervenţia omului.

Mai demult, biologii atei spuneau că „funcţia creează organul”. Este aici o eroare de logică, deoarece funcţia nu poate exista înaintea organului. Astăzi, chiar evoluţioniştii au renunţat la această ipoteză. Asemănările dintre oameni şi maimuţe nu sunt dovezi în sprijinul evoluţiei. De exemplu, Pongidele au aceleaşi circumvoluţiuni cerebrale ca şi la om, au aceleaşi grupe sanguine, se deplasează în poziţie bipedă şi nu au coadă. Dar şi autorii manualului sunt nevoiţi să recunoască faptul că, „deşi apropiate de om prin structura lor anatomică, pongidele nu pot fi strămoşii omului”, deoarece există şi multe deosebiri ale craniului şi ale scheletului feţei. Biologii atei încearcă să explice “evoluţia” prin modificări climatice. În manual e scris că „specia hominidelor a pierdut haina de blană”. Dar dacă se afirmă răcirea climei, de ce s-a pierdut haina de blană tocmai atunci când a venit frigul? Iar dacă se afirmă încălzirea climei, de ce nu şi-au pierdut haina de blană maimuţele şi celelalte mamifere? Din ultimele douţ pagini (208, 209) ne dăm seama în ce confuzie se află autorii manualului, care confundă evoluţia speciilor cu întărirea sănătăţii.


[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

[2] N. C. Paulescu, Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale, în Fiziologie filosofică, I, p. 134.

[3] N. C. Paulescu, Fiziologie filozofică, vol.I., Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944, p. 188.

[4]Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 66.

[5] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, 1993, p. 43.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 66.

[7] Ibidem, p. 65.

[8] Ibidem, p. 66.

DIN ISTORIA EVOLUŢIONISMULUI

Ideea de apariţie spontană a vieţii (prin factori întâmplători) şi ideea de evoluţie a speciilor provin din filosofia păgână.

Anaximandru (610-546 î. Hr.) credea că animalele au apărut din mare datorită căldurii solare; că la început erau acoperite cu o scoarţă de spini pe care apoi au pierdut-o.

După Empedocle (483-423 î. Hr.) viaţa s-a născut din mâlul încălzit din care au ieşit segmente de fiinţe vii, membre izolate, ochi fără cap etc. El credea că fiinţele vii apăreau prin asocierile întâmplătoare ale acestor segmente.

Democrit (460-370 î. Hr.) considera că omul s-a plămădit ca un viermişor, din mâl.

Aristotel (384-322 î. Hr.) considera că s-a trecut spontan de la neviu la viu prin nişte elemente intermediare. Mai credea că plantele sunt verigi intermediare între obiectele neînsufleţite şi animale.

Teofrast din Eresos (370-287 î. Hr.) considera că plantele se pot metamorfoza spontan.

Lucreţiu (98-55 î. Hr.) afirma că speciile au apărut prin combinarea întâmplătoare a unor elemente.

Geber (720-813) pe numele său arab Abu Musa Djaber ibn Hayyan, continuator al filosofiei lui Empedocle, avea o viziune evoluţionistă extinsă la întreaga materie. Bazându-se pe asemănările exterioare, credea că prin reacţii chimice se poate transforma cuprul în aur.

Albertus Magnus (1193-1280) era convins că plantele pot trece dintr-o specie în alta sub influenţa solului, a nutriţiei sau a altoirii. Credea că orzul se poate transforma în grâu, iar stejarul în viţă de vie.

Pierre Charron (1541-1603), scriitor şi moralist francez, a afirmat înrudirea omului cu animalele şi a încercat desprinderea moralei de religie.

Georges Louis Leclerc conte de Buffon (1707-1788), naturalist şi scriitor francez, considera că din putregai se pot naşte tenii, omizi, gândaci şi păduchi.

Julien de la Mettrie (1709-1751), filosof materialist şi medic francez, accepta perfecţionarea progresivă a speciilor şi considera că omul este o maşină în activitatea căreia nu este nevoie de suflet.

Denis Diderot (1713-1784), filosof materialist şi scriitor francez, unul din cei mai cunoscuţi iluminişti şi redactor principal al Enciclopediei, credea că vietăţile apar spontan prin combinaţii chimice întâmplătoare.

Jean-Pierre Antoine de Monet, cavaler de Lamark (1744-1829), naturalist francez, considera că vietăţile au apărut spontan şi apoi au evoluat de la simplu la complex.

Pierre Jean Cabanis (1757- 1808), filosof materialist, scriitor şi medic francez, considera că materia în mişcare produce forme de viaţă.

Erasmus Darwin (1731-1802), bunicul lui Charles Darwin, gândea şi el că viaţa a apărut spontan. Mai credea că vietăţile au evoluat datorită dorinţelor lor şi eforturilor de voinţă.

În acea epocă circula ideea că animalele cu dinţi au apărut din cele fără dinţi, din dorinţa lor de a mesteca hrana.

În acest context s-a format gândirea lui Charles Darwin (1809-1882), considerat părintele evoluţionismului. El credea că omul descinde dintr-un mamifer păros, cu coadă şi urechi ascuţite, care trăia în copaci. Darwin a preluat ideile filosofice evoluţioniste şi le-a dat un aspect exterior ştiinţific. Principalele sale cărţi sunt: Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă (1859, trad. rom. 1957) şi Descendenţa omului (1871, trad. rom. 1967)

Thomas Henry Huxley (1825-1895), biolog englez, a fost unul dintre cei mai activi propagatori ai ideilor lui Darwin. Nepotul său, biologul Julian Huxley a fost iniţiatorul unei religii naturaliste numite umanism evoluţionist şi a devenit secretarul general fondator al UNESCO (Organizaţia Culturală, Ştiinţifică şi Educativă a Naţiunilor Unite). În 1959, la universitatea din Chicago, s-a desfăşurat Centenarul Darwin – 100 de ani de la publicarea Originii speciilor. Cu această ocazie, Julian Huxley a spus, printre altele: „Întreaga realitate este un unic proces de evoluţie. […] În modelul evoluţionist de gândire nu mai este nevoie şi nici loc pentru supranatural. Pământul nu a fost creat, ci a evoluat. Tot aşa s-a întâmplat şi cu animalele şi plantele care îl locuiesc, inclusiv cu noi, oamenii.” [1]

Friedrich Engels (1820-1895), fondator, alături de Marx al comunismului zis ştiinţific şi al materialismului dialectic şi istoric, a trecut de tânăr la ateism, influenţat de gruparea „Tânăra Germanie”. În 1842 a plecat în Anglia, stabilindu-se la Manchester. Acolo a avut loc trecerea sa la comunism. În august 1844, în drum spre Germania, se întâlneşte la Paris cu Marx, cu care leagă o strânsă prietenie. În 1850 revine la Manchester. În această perioadă, Engels studiază ştiinţele naturii, inclusiv lucrările lui Darwin, care au avut asupra lui o influenţă puternică. A scris un număr mare de cărţi cu conţinut materialist şi a întreţinut o bogată corespondenţă cu partidele socialiste din întreaga lume, răspândind ideile materialist-evoluţioniste.

Karl Marx (1818- 1883), filosof materialist şi economist german, colaborator al lui Engels, a redactat împreună cu acesta Manifestul Partidului Comunist, apărut în 1848. În corespondenţa sa cu Engels, face referire la teoria lui Darwin, în care vede o bază ştiinţifică pentru doctrina lor materialistă. Din operele lui Marx şi Engels au fost traduse în limba română, în perioada comunistă, 76 de titluri.

Vladimir Ilici Lenin (1870-1924), continuator al operei lui Marx şi Engels, a întemeiat Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. În 1895 a înfiinţat la Petersburg Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare. În 1907 a plecat în Elveţia şi apoi în Franţa, unde a studiat ştiinţele naturii din perspectiva materialismului dialectic. În 1917, Lenin conduce direct insurecţia armată din Rusia, prin care, la 7 noiembrie (25 octombrie) se instaurează puterea comunistă. După revoluţie, conduce şi revoluţia culturală, stabilind un plan educaţional materialist-evoluţionist. În opera lui Lenin există numeroase referiri la România, care scot în evidenţă interesul cu care el urmărea evenimentele sociale, economice şi politice din ţara noastră. Din 1950, au fost traduse în limba română Operele lui Lenin în 40 de volume. La Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, s-a apreciat că „programul Partidului Comunist Român constituie expresia marxism-leninismului creator în România.”

Când comuniştii au preluat conducerea în România, au eliminat învăţătura creştină ortodoxă din şcoli, au desfiinţat catedrele de Apologetică de la Facultăţile de Teologie Ortodoxă, aruncând în temniţă pe profesori, şi au realizat manuale şcolare cu un pronunţat caracter ateist-evoluţionist. Se urmărea mai ales propaganda evoluţionistă şi discreditarea Sfintei Scripturi. Într-o carte din 1968, găsim scris că „strămoşul omului semăna cu o maimuţă. Capul său, cu fruntea îngustă şi înclinată, cu maxilarul inferior masiv ieşit în afară şi cu canini mari şi ascuţiţi, era aşezat pe un trup voluminos şi păros, cu abdomenul mare şi spinarea lată. […] El mergea în patru picioare. […] Adoptând poziţia verticală, strămoşul nostru a păşit mai repede pe calea umanizării. A dispărut necesitatea de a recurge în timpul încăierării la maxilare şi canini. Era mai comod să te aperi şi să ataci cu ajutorul mâinilor, al unei bâte solide, al unui bolovan.”[2]

După revoluţia din decembrie 1989 s-a continuat editarea manualelor evoluţioniste. În clasa a V-a, elevii sunt învăţaţi că „evoluţia plantelor s-a realizat de la plante unicelulare la plante pluricelulare, de la plante inferioare la plante superioare.” În clasa a VI-a, elevii sunt învăţaţi că „modificările condiţiilor de mediu de pe pământ au dus la apariţia vieţii şi apoi la evoluţia ei” şi că „maimuţele şi omul au avut un strămoş comun.” Iar în clasa a XII-a, elevilor li se spune că „specia hominidelor a pierdut haina de blană naturală a maimuţelor, devenind o maimuţă nudă.”

Evoluţionismul se predă în continuare şi în învăţământul universitar.

Mulţi oameni sunt atât de obişnuiţi cu ideea de evoluţie a speciilor, încât au impresia că aceasta este un fapt ştiinţific, nu o simplă concepţie filosofică.


[1] Citat de Ieromonahul Damaschin, în prefaţa cărţii Ieromonahului Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 6.

[2] V. V. Lunkevici, Biologia distractivă, traducere din limba rusă, Ed. Ştiinţifică, 1968.

ASPECTE ALE EVOLUŢIONISMULUI ÎN GIMNAZIU

CLASA A V-A.

BIOLOGIE VEGETALĂ

 

Capitolul 6 al manualului [19] este intitulat „Evoluţia plantelor”. Se afirmă că „plantele şi animalele care au trăit în trecutul îndepărtat pot fi cunoscute, deoarece in scoarţa Pământului se păstrează rămăşiţe ale vieţuitoarelor dispărute. Acestea se numesc fosile.”([19], p. 161) Dar dispariţia unor vieţuitoare nu dovedeşte transformarea evolutivă a lor. Există şi astăzi aşa-zise „fosile vii”. Mult timp s-a crezut că ele au dispărut, transformându-se în alte specii. Recent s-au descoperit în viaţă exemplare din speciile presupuse dispărute. Trăiesc astăzi alge care aparţin unor tipuri străvechi; în forma lor nu se constată schimbări importante. Există în viaţă o specie de ferigă „primitivă” cu frunze mici şi puţine. S-au păstrat şi cycadee – un fel de ferigi despre care unii biologi cred că au apărut în urmă cu 140 de milioane de ani. Se credea că „strămoşul” arborelui mamut a dispărut de 20 de milioane de ani. Dar iată că, în 1962, un student chinez, T. Wang, l-a descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală. Mai trăieşte astăzi o specie de conifere „primitive”, despre care unii oameni de ştiinţă evoluţionişti spun că se menţine de 250 de milioane de ani. În ţara noastră mai găsim dreţe, specie despre care se spune că există de 200 000 de ani. Menţionăm că toate aceste datări aparţin evoluţioniştilor. Şi dintre animale există multe „fosile vii”. Ele nu au evoluat.

 

În continuare se afirmă că „oamenii pot determina vârsta fosilelor” ([19], p. 161), dar procedeele de datare folosite nu sunt riguroase ([15]). În plus, dacă am găsit o fosilă şi am determinat vechimea ei, specia poate fi mult mai veche (alte exemplare nefiind păstrate sau nefiind găsite). Specia poate fi şi mult mai nouă, din cauza erorilor de datare.

 

Manualul prezintă apoi „principalele etape ale evoluţiei plantelor” ([19], p. 163). Elevii pot vedea aici un „arbore genealogic”. La rădăcina arborelui s-au desenat vieţuitoarele simple, apoi din ce în ce mai complexe. În acest fel se formează impresia că vietăţile simple s-au transformat în vietăţi complexe. În realitate, evoluţia nu s-a observat. „Arborele genealogic” este un simplu desen din imaginaţia unor oameni. Nu este o dovadă a evoluţiei. Fiecare botanist are o părere proprie. Chiar şi autorii manualului recunosc că „algele roşii au o poziţie incertă, părerile botaniştilor fiind diferite”.([19], p. 164)

 

La sfârşitul lecţiei găsim scris: „Reţineţi! Evoluţia plantelor s-a realizat pornind de la plante din mediul acvatic la plante de uscat, de la plante unicelulare la plante pluricelulare, de la plante inferioare la plante superioare.”([19], p. 164). Aceasta este doar în imaginaţia unor biologi atei. În realitate, evoluţia nu s-a observat. Pentru că nu au credinţă în Dumnezeu, aceşti oameni încearcă explice existenţa actuală a plantelor prin transformarea unora în altele, dar nu arată cum s-ar fi obţinut această “transformare”, nici nu explică apariţia primelor plante.

 

Plantele „sunt sursa principală de oxigen necesar respiraţiei noastre. Tot ele reprezintă sursa inepuizabilă de hrană pentru om şi animalele pe care acesta le creşte” ([19], p. 166). Unele rădăcini depozitează substanţe hrănitoare. De exemplu, rădăcinile îngroşate de morcov ([19], p.32)… Pentru conţinutul lor bogat în vitamine şi substanţe hrănitoare, multe fructe sunt nelipsite din alimentaţia omului ([19], p. 62)… De la multe plante cu flori (salcâm, tei, floarea soarelui, etc.), datorită albinelor, oamenii obţin mierea ([19], p. 169)… Cele mai întrebuinţate plante medicinale sunt: muşeţelul, teiul, izma, măceşul, pătlagina, socul ([19], p. 171)… Plantele ornamentale înfrumuseţează parcurile, grădinile, balcoanele şi ferestrele locuinţelor noastre ([19], p. 174). Toate aceste plante au fost create pentru folosul omului. Iar alte plante au fost create pentru hrana animalelor. Simpla întâmplare nu poate explica proprietăţile hrănitoare, vindecătoare şi ornamentale ale acestor plante.

 

CLASA A VI-A.

BIOLOGIE ANIMALĂ

 

În manualul [18] se afirmă că: „prin caracterele de asemănare a maimuţelor cu omul, s-a tras concluzia că maimuţele şi omul au avut un strămoş comun” (p.126). Dar asemănarea nu implică existenţa unui strămoş comun. Dacă două tablouri ale unui pictor sunt asemănătoare, nu vom spune că au un strămoş comun. Există animale care se aseamănă cu frunzele, dar nu vom spune că animalele şi frunzele au avut un strămoş comun. Un astfel de animal – fillium – este prezentat în manual la pag. 147. Alte animale de acest fel vor fi studiate în clasa a XII-a. Se mai afirmă că „maimuţele au un comportament comparabil cu al omului” ([18], p. 160). Dar ceea ce deosebeşte foarte mult pe om de maimuţe este viaţa duhovnicească. Maimuţele nu se roagă lui Dumnezeu, nu ţin post, nu pictează icoane.

 

„Evoluţia animalelor” este titlul capitolului 4. Aici se afirmă că „modificările condiţiilor de mediu de pe Pământ au dus la apariţia vieţii şi apoi la evoluţia ei” ([18], p. 164).

Cum poate să apară viaţa prin modificările condiţiilor de mediu? Oare simpla încălzire a aerului poate face să apară vietăţi într-un loc unde nu existau? Când punem apa la fiert încep să apară vietăţi în ea? Nicidecum. Este adevărat că încălzirea aerului este urmată de ieşirea animalelor din vizuina lor. Dar aceste animale existau acolo şi mai înainte. Nu s-au format

prin încălzirea aerului. Cu ajutorul microscopului vedem în apă felurite vieţuitoare (euglena verde, amiba, parameciul – care au fost studiate la lecţia despre nevertebratele unicelulare, p. 32-34). Ele se înmulţesc mai repede când apa este caldă. Dar existau acolo şi mai înainte. Nu au fost produse de încălzirea apei. Modificările condiţiilor de mediu nu pot explica apariţia vieţii.

 

La pagina 165 găsim un „arbore genealogic” al animalelor nevertebrate, iar la pagina 168, un „arbore genealogic” al vertebratelor. Dar acestea sunt simple desene provenite din imaginaţia unor biologi. Nu sunt dovezi ale evoluţiei. Unii biologi, necunoscând sau neacceptând faptul că Dumnezeu a creat animalele, şi-au imaginat că ele s-au transformat unele în altele.

 

Se afirmă că „Cele mai simple vertebrate care au trăit în trecutul cel mai îndepărtat au fost peştii”([18], p. 166). Dar peştii trăiesc şi astăzi. Ei nu s-au transformat în broaşte, cum ar vrea să ne convingă autorii manualului. Se afirmă că „peştii primitivi au fost nevoiţi să rămână pe uscat mai mult timp. Cu înotătoarele, care erau mai dezvoltate, s-au putut târî pe fundul apelor şi au putut respira oxigen atmosferic. Astfel au apărut primii amfibieni (tetrapode)” ([18], p. 166). Dar ştim ce se întâmplă cu peştii care rămân pe uscat mai mult timp. Nici unul din ei nu s-a transformat în broască! Înotătoarele nu pot folosi la mers, iar aer nu pot respira deoarece peştii nu au plămâni.

Se mai afirmă că „mormolocii de broască demonstrează originea amfibienilor în peşti” ([18], p. 166). Este adevărat că „mormolocii au corpul lung, fără picioare şi o coadă lungă” .([18], p. 83) şi au branhii. Dar aceasta este ceva normal, deoarece pentru mormoloci s-a rânduit mediul acvatic. Fiecare vietate a fost dotată de Creator cu tot ce este necesar pentru a trăi într-un anumit mediu. Să ne aducem aminte că „broaş tele se înmulţesc prin ouă care sunt depuse de femele în apă” ([18], p. 83). Mormolocii care ies din ouă au tot ce trebuie ca să poată trăi în apă. Dar, după o săptămână, branhiile

externe dispar şi „apar branhiile interne. Apoi acestea dispar şi se formează plămânii. Apar membrele posterioare, apoi cele anterioare, dispare coada, iar mormolocul devine adult” ([18], p. 83). La om, nou-născutul nu are nici solzi de peşte, nici piele de broască, nici coadă de şopârlă, nici aripi de găină şi nici picioare de porc. El arată ca un om, nu ca un animal. Subliniem faptul că, din primul stadiu, celula-ou umană rezultată în urma fecundaţiei, are structura genetică specifică omului, aşa cum arată studiile de genetică moleculară.

 

 

CLASA A VIII-A. BIOLOGIE.

GENETICĂ, ECOLOGIE, EVOLUŢIONISM

 

 

Capitolul 4 al manualului [22] prezintă „Noţiuni generale despre evoluţionism. Unitatea lumii vii. Materia vie este unitară prin structura sa moleculară şi celulară.”

În compoziţia chimică a materiei vii intră şase elemente chimice fundamentale: C, H, O, N, S, P; alte elemente chimice sunt în proporţie mai redusă. Prin combinarea acestora rezultă substanţe chimice anorganice şi organice. ([22], p. 153) Unitatea lumii vii nu dovedeşte evoluţia. Faptul că trupurile făpturilor vii conţin aceleaşi elemente chimice nu arată că s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi suport şi cu aceleaşi vopsele nu vom spune că tablourile provin unul din altul, prin transformare. Unitatea materială (chimică) a trupurilor făpturilor vii se explică prin faptul că au fost create din aceeaşi materie, de către acelaşi Creator.

 

„Toate vieţuitoarele au corpul alcătuit din celule. Procesele fiziologice care asigură existenţa plantelor, animalelor şi omului sunt aceleaşi: hrănirea, respiraţia, sensibilitatea, mişcarea, reproducerea, etc.” ([22], p. 153) Se constată un plan unitar în alcătuirea şi funcţionarea vieţuitoarelor. Este normal să gândim că acest plan a fost realizat de un Proiectant. Cum ar putea să existe un plan fără proiectant? În manual este scris că „prin combinarea elementelor chimice rezultă substanţe anorganice şi organice”[22], p. 153). Subliniem două aspecte importante:

a) Substanţele organice nu au viaţă. Exemple de substanţe organice: proteinele, grăsimile, glucidele (zaharurile). Ele intră în componenţa făpturilor vii alături de substanţele anorganice (apa, sărurile minerale), dar nu au viaţă. O făptură vie nu este o simplă grămadă de substanţe. Există ceva care o ţine în viaţă şi o face să crească.

b) În făpturile vii, substanţele organice nu sunt obţinute din întâmplare. Să ne aducem aminte de primele lecţii de genetică. În nucleul celulei se află ADN-ul care păstrează ca într-o „bancă de date” Informaţia necesară construirii proteinelor. ARN-ul face o copie după ADN pentru ca informaţia să nu se piardă. „Originalul” rămâne în nucleu. ARN-ul transportă apoi informaţia la ribozomi – constructorii de proteine. Folosind informaţia primită, ribozomii leagă aminoacizii unii de alţii şi construiesc proteine. Vedem că nimic nu se face la întâmplare. Informaţia din ADN este foarte precisă şi fiecare componentă celulară respectă un program de activitate. Aşa cum orice carte are un autor, trebuie să existe un Creator care să fi pus informaţia în ADN. Cu litere scoase la întâmplare dintr-o cutie, nu se poate scrie o carte cu înţeles.

 

„Diversitatea lumii vii. Deşi lumea vie este unitară, ea se caracterizează printr-o mare diversitate.” ([22], p 153) Dumnezeu a creat plante alimentare şi medicinale, plante aromate şi ornamentale spre folosul oamenilor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă că „nimic nu s-a făcut în zadar, nimic nu s-a făcut fără rost. După cum copacii nu sunt toţi roditori, ci mulţi sunt neroditori şi cu toate acestea…ne sunt de o minunată trebuinţă, fie că ne slujesc la odihna noastră, fie la facerea caselor, fie că facem din ei multe alte lucruri pentru înlesnirea noastră. După cum cu copacii, tot aşa şi cu animalele: unele sunt bune de mâncare, altele ne slujesc…Doctorii folosesc multe fiare şi târâtoare pentru facerea de doctorii care pot contribui la sănătatea trupurilor noastre”[1] . „Căci Dumnezeu, cunoscând pe toate înainte de facerea lor, a ştiut că omul, prin voia sa liberă, are să calce porunca şi are să fie supus stricăciunii; pentru acest motiv a creat toate spre trebuinţa lor potrivită”, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin. [2]

În manual se afirmă că „mecanismele genetice şi adaptarea vieţuitoarelor la diferite condiţii de mediu creează această mare diversitate”. ([22], p. 154) Dar adaptarea nu înseamnă evoluţie. Până în prezent nu s-a observat transformarea naturală a unei specii într-o specie cu calităţi mai înalte sau cu organe noi, performante. Nu se cunoaşte nici un exemplu concret de evoluţie. Biologia ateistă nu poate explica transformarea unui animal fără ochi într-un animal cu ochi. Diversitatea se explică cel mai bine prin existenţa şi lucrarea Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu arată că s-ar transforma un tablou în altul. Pictorul este liber să aleagă numărul şi compoziţia tablourilor sale. În manual se încearcă explicarea diversităţii prin „adaptarea la diferite condiţii de mediu”. ([22], p. 154) Dar chiar şi autorii manualului recunosc faptul că „diversitatea există şi în cadrul aceluiaşi mediu de viaţă, în care trăiesc numeroase specii (de exemplu într-un lac, într-o mare etc.)”. ([22], p. 154)

 

În manual mai găsim scris că “mult timp oamenii au crezut că speciile de plante şi animale sunt stabile, adică au rămas neschimbate din momentul apariţiei lor”. ([22], p. 156) Dar stabilitatea nu înseamnă lipsa schimbării. Au loc mici modificări de adaptare la mediu, dar nu se trece de la o specie la alta (mai complexă).

Se mai afirmă că „descoperirea fosilelor unor vieţuitoare constituie argumente în favoarea acceptării ideii de evoluţie”. ([22], p. 156) Dar dispariţia unor specii nu arată ca ele s-au transformat. Există şi astăzi specii de plante şi de animale pe cale de dispariţie. Nu spunem că sunt „pe cale de transformare”, ci „pe cale de dispariţie”. Mai mult, faptul că există „fosile vii” nemodificate, din timpuri vechi, este mai curând un argument împotriva ideii de evoluţie, decât în favoarea ei. La pagina 162 sunt date două exemple de „fosile vii”: hatteria şi latimeria. Ele nu au evoluat. În loc să explice apariţia speciilor, evoluţionismul se ocupă de dispariţia lor.

 

Manualul prezintă aşa-zise „dovezi directe” în sprijinul ideii de evoluţie. „Dovezile directe au avut la bază observaţiile omului din practica lui de cultivator şi crescător de vite”. ([22], p. 159) Dar aceste rezultate au fost obţinute de cercetători sau de oameni preocupaţi de această problemă; în orice caz au intervenit fiinţe raţionale. Activitatea conştientă a oamenilor nu poate fi o dovadă a transformării naturale a speciilor. „Dovezile indirecte sunt oferite de cercetările din domeniile geneticii, citologiei, anatomiei, embriologiei, biogeografiei şi paleontologiei”. ([22], p. 159) În realitate, aceste dovezi nu există. Iată de ce. Se afirmă că „efectul mutaţiilor este în cea mai mare parte dăunător” ([22], p. 16), deci nu conduce la evoluţie. Dacă descendenţa speciilor implică asemănarea organelor, asemănarea nu implică descendenţa. Atunci când un pictor realizează două tablouri asemănătoare, nu spunem că tablourile s-au transformat unul în altul. Din paleontologie constatăm existenţa şi dispariţia unor specii. Evoluţionismul nu explică însă apariţia speciilor. În plus, „fosilele vii” sunt exemple de vietăţi care au rămas nemodificate. Ele nu au evoluat. Fosilele din paleozoic sunt complexe şi diverse. Trilobiţii aveau ochi compuşi, deci ochii nu au apărut târziu prin „evoluţie”.

 

„Primele stadii de dezvoltare a embrionului mamiferelor, precum şi a celui uman, se aseamănă cu cele de la peşti, amfibieni, reptile şi păsări” ([22], p. 165), dar această asemănare, superficială este normală. Înainte de formarea picioarelor, embrionul uman se aseamănă, tocmai prin lipsa picioarelor, cu embrionul de peşte. După formarea picioarelor această asemănare dispare. La om, nou născutul nu are nici solzi de peşte, nici piele de broască, nici coadă de şopârlă, nici aripi de găină, şi nici picioare de porc. El arată ca un om, nu ca un animal. În plus celula-ou umană, rezultată în urma fecundaţiei, are structura genetică specifică omului.

 

Sunt prezente în manual şi aşa-zisele „dovezi ale evoluţiei vieţuitoarelor din biogeografie”. ([22], p. 165) Biogeografia studiază răspândirea plantelor şi a animalelor pe suprafaţa Pământului. Absenţa unor specii din unele continente nu este o dovadă a evoluţiei. Fiecare continent a fost rânduit pentru anumite vieţuitoare. Explicaţia nu necesită ipoteza evoluţiei. În manual se afirmă că „specia devine din ce în ce mai adaptată la condiţiile de mediu şi astfel ea se transformă treptat, adică evoluează.” ([22], p. 169) Aici se confundă adaptarea la mediu (care există) cu „evoluţia” care nu s-a observat până în prezent. Confuzia se observă uşor din exemplul prezentat în manual „unele căprioare au blana mai deasă decât altele. Dacă întâmplător survin la rând câteva ierni aspre, multe dintre căprioarele cu blană rară dispar. Cele care supravieţuiesc constituie populaţii mult mai rezistente la ger.” ([22], p. 169) Dar cele care supravieţuiesc sunt tot căprioare. Nu a apărut o nouă specie, deci nu a avut loc evoluţia. Selecţia artificială (prezentată în pagina 169) nu este o dovadă a transformării naturale a speciilor, deoarece s-a realizat prin intervenţia omului.

 

În paginile 171-173 este prezentată pe scurt concepţia ateistă despre originea şi evoluţia omului. După enumerarea unor asemănări între om şi maimuţele „antropoide” (lipsa părului de pe faţă, de pe palme şi talpă, asemănări fiziologice, etc.), autorii recunosc faptul că „prin alte trăsături (poziţia verticală a corpului, mersul biped, neopozabilitatea degetului mare la membrele inferioare, dezvoltarea impresionantă a encefalului, apariţia limbajului articulat etc.) omul se deosebeşte foarte mult de aceste maimuţe”. ([22], p. 171) Între asemănările fiziologice autorii manualului menţionează şi „paraziţii asemănători”. Aceasta nu este o asemănare importantă. Faptul că unii paraziţi pot intra atât în trupul omului, cât şi în trupul maimuţei, nu arată că maimuţa s-ar fi transformat în om. Există într-adevăr şi asemănări fiziologice. De exemplu o digestie asemănătoare, pentru ca şi oamenii şi maimuţele să se poată hrăni cu proteine, grăsimi şi zaharuri din regnul vegetal; o respiraţie asemănătoare, pentru a folosi oxigenul din aer. Creatorul a înzestrat organismele cu tot ce este necesar pentru viaţa într-un anumit mediu şi a folosit structuri asemănătoare cu funcţii asemănătoare.

Ceea ce deosebeşte foarte mult pe om de animale este viaţa duhovnicească. Maimuţele nu se roagă lui Dumnezeu cu priveghere de toată noaptea, nu ţin post, nu pictează icoane, nu sfinţesc apa şi nu au sfinte moaşte. Acei oameni care se îndepărtează de viaţa duhovnicească, ajung să aibă un comportament asemănător maimuţelor. „Omul în cinste fiind nu a priceput; alăturatu- s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Psalm 48, 21) „Omul care a fost cinstit cu raţiune, vrea să spună profetul, şi învrednicit cu atâta înţelepciune, a ajuns asemenea animalelor necuvântătoare, ba poate şi mai rău. Acelea, pentru că sunt lipsite de judecată, nici nu sunt osândite; pe când omul, cinstit cu raţiune, care s-a coborât la lipsa de raţiune a acelora va fi, pe bună dreptate, pedepsit mult, pentru că s-a arătat nerecunoscător faţă de atâta binefacere.” [3]


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 94.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 66.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 95.

ERORI DE LOGICĂ ÎN RAŢIONAMENTELE EVOLUŢIONISTE

Evoluţionismul se bazează pe următoarele erori de logică:

Confuzia între evoluţie şi selecţie. Evoluţioniştii folosesc dovezi ale selecţiei naturale sau artificiale, încercând să demonstreze evoluţia speciilor.

Confuzia între evoluţie şi adaptare la mediu. Exemple de adaptare sunt prezentate drept exemple de evoluţie.

Falsa implicaţie „asemănare morfologică implică descendenţă”. Asemănarea morfologică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice (se afirmă că o specie provine din alta sau că cele două specii au un strămoş comun).

Falsa implicaţie „asemănare genetică implică descendenţă”. Asemănarea genetică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicaţie „asemănare biochimică implică descendenţă”. Asemănarea biochimică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicaţie „asemănare embrionară implică descendenţă”. Asemănarea embrionară dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicaţie „varietate implică evoluţie”. Marea varietate a lumii vii este considerată o dovadă a evoluţiei.

Generalizarea nejustificată. Se folosesc noţiunile generale de „floare” şi „frunză”, pentru a se evita demonstrarea transformării frunzei în floare la fiecare specie de plantă cu flori.

Condiţii necesare luate drept condiţii suficiente. Se spune că viaţa a apărut odată cu apariţia primelor gene. În realitate, genele sunt elemente necesare, nu suficiente.

Afirmaţii contradictorii. Se afirmă că primele vietăţi au avut o alcătuire simplă, acelulară. Iar apoi se spune că nu există viaţă decât în formă celulară.

Argumentarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţiei se trasează un arbore filogenetic. Acest arbore este adus apoi ca dovadă a evoluţiei.

Ajungem astfel la concluzia profesorului Nicolae Paulescu:

„Generalizări nejustificate, raţionamente defectuoase – iată firul cu care este cusută doctrina transformării speciilor.”[1]


[1] N. C. Paulescu, Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale, în Fiziologie filosofică, I, p. 189.

NOŢIUNI EVOLUŢIONISTE LIPSITE DE SENS

Noţiunea de dovadă experimentală a originii vieţii este lipsită de sens. Activitatea coordonată a unor cercetători (fiinţe raţionale) nu poate fi o dovadă a apariţiei spontane a vieţii, prin fenomene întâmplătoare (fără intervenţia unei fiinţe raţionale).

În evoluţionism, virusurile sunt denumite “forme de viaţă acelulare”, pentru a se crea impresia că a avut loc o evoluţie de la forma acelulară la forma celulară. Această denumire este greşită, deoarece virusurile nu au metabolism propriu şi nu se autoreproduc, deci nu sunt forme de viaţă. Chiar şi unii evoluţionişti recunosc faptul că „viaţa se manifestă numai în cadrul organismelor cu structură celulară” [1], adică nu există viaţă în formă acelulară.

Evoluţioniştii consideră că prima genă a apărut prin combinaţii chimice întâmplătoare. Noţiunea de „primă genă” este lipsită de rigurozitate ştiinţifică, din două motive. Primul motiv: nu este permisă folosirea noţiunii de „primă genă” fără dovedirea clară a existenţei procesului evolutiv abiogen de formare a genelor, susţinut de evoluţionişti. „Prima genă” ar fi primul produs al acestui proces. Dacă procesul nu există, atunci nu există nici acest prim produs. Al doilea motiv: Când spunem „genă”, spunem implicit „informaţie”. Dar, în sistemul ateist-evoluţionist, această informaţie nu are sens în absenţa unui receptor informaţional. Iar receptorul informaţional nu exista în acel moment, deoarece nu exista gena pentru sinteza lui (nu poate exista o genă înainte de prima genă).

Noţiunea de „dovadă experimentală a originii comune a două proteine” este lipsită de sens. Eventuala origine comună a două proteine nu poate fi dovedită experimental, pentru simplul motiv că experienţa se realizează în prezent, în laborator, de către cercetători (fiinţe raţionale), iar originea comună ar fi fost, după estimarea unor biologi evoluţionişti, în urmă cu sute de milioane de ani, prin procese naturale, fără intervenţia unor fiinţe raţionale. Activitatea coordonată a unor cercetători nu poate fi dovada originii naturale a unei structuri.


[1] Marin Andrei, Ion Popescu, Florica Mărăscu, Maria Şoigan, Biologie manual pentru clasa IX, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1996, p. 105.

 

CE ÎNSEAMNĂ FAPT ŞTIINŢIFIC ŞI TEORIE ŞTIINŢIFICĂ ?

Faptele ştiinţifice sunt realităţi dovedite prin observaţii sau experienţe ştiinţifice. Exemple de fapte ştiinţifice: îngheţarea apei, transportul aminoacizilor prin membrana celulară, faptul că grâul conţine proteine cu toţi aminoacizii esenţiali necesari omului, existenţa reflexelor condiţionate.

Evoluţia speciilor nu este un fapt ştiinţific. „Dovezile directe ale evoluţiei”, prezentate de evoluţionişti, nu dovedesc evoluţia, ci adaptarea la mediu şi selecţia. Referindu-se la derivaţie, adică la transformarea speciilor, profesorul universitar Nicolae Paulescu – descoperitorul insulinei – arăta foarte clar că „numai observaţia directă a transformării dintr-o specie actuală în alta poate constitui o probă ştiinţifică în favoarea derivaţiei.”[1]

 

O teorie ştiinţifică este un model explicativ sau un sistem de modele explicative pentru un fenomen real sau pentru o clasă de fenomene reale. Subliniem că fenomenul studiat trebuie să fie real, trebuie să existe. De exemplu, există fenomenul de transport prin membrana celulară şi există diverse mecanisme explicative.

Deşi evoluţia speciilor nu a fost dovedită, evoluţioniştii au imaginat mai multe mecanisme explicative. Este o eroare gravă să se construiască modele explicative pentru un fenomen care nu există. Având în vedere acest aspect, afirmăm că evoluţionismul nu este o teorie ştiinţifică.

Evoluţionismul este o concepţie filosofică bazată pe noţiuni lipsite de sens şi pe raţionamente greşite.


[1] N. C. Paulescu, Fiziologie Filosofică, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944

BIBLIOGRAFIE

Cărţi de Teologie Ortodoxă

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod,

1992.

2. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, 1993.

3. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. I, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000.

4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

6. Protosinghel Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă. Puterea sfinţitoare a Ortodoxiei, Ed. Amacona.

7. Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, ed. Sophia, Bucureşti, 2001.

8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

9. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te apropii de ea, Ed. Anastasia, 1997.

10. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Ed. IBMBOR, 1986.

 

Cărţi de Apologetică Ortodoxă

11. Arhim. Cleopa Ilie, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, 1996.

12. Firmilian Gherasim, Ion Vlăducă, Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă, Ed. Scara, 2002.

13. N. C. Paulescu, Fiziologie filozofică, vol.I., Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944.

14. I. Gh. Savin, Apărarea credinţei, 1996.

15. Ion Vlăducă, Elemente de Apologetică Ortodoxă, Ed. Bizantină, 1998.

16. Ion Vlăducă, Mic dicţionar de Apologetică Ortodoxă, Ed. Bizantină, 2002.

 

Manuale şcolare

17. Marin Andrei, Ion Popescu, Florica Mărăscu, Maria Şoigan, Biologie IX, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1996.

18. Maria Brânduşoiu, Constanţa Androne, Biologie VI, Ed. Didactică

şi Pedagogică, 1998.

19. Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean, Aurora Mihail, Biologie V, Ed.

ALL 1997.

20. Gh. Năstăsescu, Zoe Partin, Biologie X, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.

21. Petre Raicu, Nicolae Coman, Bogdan Stugren, Doina Duma, Florica Mărăscu, Biologie. Genetică şi evoluţionism, XII, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.

22. I. Teodorescu, L. Gavrilă, M. Matei, V. Braghină, F. Ţibea, I. Bădără, Biologie. Genetică, ecologie, evoluţionism, VIII, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.

 

Alte lucrări ştiinţifice

23. Mircea Alexan, Ovidiu Bojor, Fructele şi legumele – factori de terapie naturală, 1983.

24. N. H. van Blyenburgh, Tous différents. Pourquoi?, Science&Vie, hors serie 200, sept 1997, pg. 50-52.

25. Marius Cârlan, Elemente de genetică animală normală, 1996.

26. T. Crăciun, I. Tomozei, N Coleş, Galia Butnaru, Genetica vegetală, 1991.

27. P. Darlu, A quelle distance sommes-nous de nos voisins singes?, Science&Vie, 200, sept. 1997.

28. Constantin Dumitrescu, Brad Segal, Rodica Segal, Citoprotecţia şi alimentaţia, 1991.

29. Dan Georgescu, Biologie umană, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1999.

30. Y. Hérault, D. Duboule Comment se construisent les doigts, La Recherche 305, janvier 1998.

31. J.J. Kupiec, P. Sonigo Eloge du hasard et de la sélection. L’A.D.N. ne detient pas tous les secrets des formes vivantes, La Recherche 305, janvier 1998.

32. Langaney, Pourquoi nos “genes de comportement“ sont-ils des fictions?, Science&Vie, 200, sept. 1997.

33. L.Meşter, Zoologia vertebratelor. Amphibia, 1987.

34. Gh. Mohan, P. Neacşu, Teorii, legi, ipoteze şi concepţii in biologie, 1992.

35. Tudor Opriş, Mica enciclopedie pentru tineret, cartea 2, varietatea lumii vii, 1994.

36. Tudor Opriş, Zoologia, 1997.

37. Ariel A. Roth, Geneza. Legătura dintre ştiinţă şi Biblie, Centrul de studii ale naturii (CSN), 2002.

38. Valeriu Rusu, Traian Baran, Dimitrie D. Brănişteanu, Biomembrane şi patologie, 1991.

39. L. Schalchli, Comment notre cerveau s’est-il forme?, Science&Vie 200, sept. 1997.

40. M.P. Schutzenberger, Lacunele darwinismului, în Scara, Treapta a treia.

41. Petru M. Şuster, Tachinidele şi problema selecţiei naturale, Revista V. Adamachi, vol. XIV, nr. 2, aprilie, 1928.

42. C. B. Thaxton, W. L. Bradley, R. L. Olson, Misterul originii vieţii. Reevaluarea teoriilor actuale, Philosophical Library. Inc., New York,

1984.

43. Elemente de radiobiologie vegetală, coordonator Corneanu Gabriel, 1989.

Codificări cabbalice în pictura Vaticanului

Capela sistină - Vatican

Capela sistină - Vatican

Un rabin, Benjamin Blech, din New York şi un iscusit critic de artă, Roy Doliner profesor la Muzeele Vaticane, au scos o carte „serioasă”, numită „Secretele Capelei Sixtine”, în care, pe multe sute de pagini, demonstrează „codul lui Michelangelo”, găselniţă rabinică ce ar consta în compunerea celebrei opere după simbolurile Kabbalei. Scenele pictate de Michelangelo reprezintă, după cei doi autori, şi nu este exclus să aibă dreptate, mesaje din mistica ebraică, urmând îndeaproape învăţăturile Kabbalei, dar codificate în mare secret, de teama Inchiziţiei. Astfel Dumnezeu Creatorul este „ascuns” într-o mantie transparentă sub formă de creier în secţiune şi Adam la fel, ceea ce ar însemna că omul este rodul cunoaşterii. (Oare, n-am auzit noi că omul, din maimuţă, prin muncă şi cunoaştere, a devenit ceea ce este? Oare de ce se aseamănă atât de izbitor reprezentarea lui Michelangelo cu ideea lui Darwin şi cu viziunile gnosticilor?) Apoi, decodificatorii aceştia moderni au găsit că membrele diferitelor personaje pictate pe bolta sixtină dau formă unor litere ebraice şi cifre, toate cu un mesaj cabbalistic foarte clar. Nu intrăm în amănunte, nu suntem iniţiaţi în misterele cabbalei, noi avem Sfintele Taine ale lui Hristos. Problema e, de ce au amestecat catolicii Tainele creştinismului cu misterele cabbalistice? De ce doi evrei cu pălării ţuguiate sunt pictaţi, în fresca sixtină, deasupra lui Hristos, în scena Judecăţii de Apoi? De ce, chiar în sediul Inchiziţiei, cabbala evreiască, lucru ştiut, hulitoare a lui Hristos, se desfăşoară majestuoasă sub pana celebrului Michelangelo şi e admirată, secole la rând, de lumea „civilizată”? Nu e acesta semnul apostaziei, practicate în secret, de către conducătorii Vaticanului? Iată că acum evreii scot la iveală secretele şi demonstrează oricui vrea să audă şi să ştie că, de fapt, ei şi ideile lor au dominat de la bun început biserica romano-catolică, fără ca masele mari de credincioşi să fie în cunoştinţă de cauză. Dar acum e vremea antihristică, acum se rostesc vechile taine de pe acoperişuri, acum mândria dominaţiei mondiale a rabinilor e rostită deschis, pentru ca să-i demoralizeze pe drept credincioşi: „Mă, creştinilor, nimic nu este al vostru, până şi învăţătura, şi icoanele voastre, şi cultul vostru sunt croite de noi şi decurg după voinţa noastră”. O fi la catolici, la protestanţi, la alte secte, dar la ortodocşi nu, de aceea Ortodoxia e singulară, izolată şi e lovită simultan din toate punctele cardinale. Toţi împotriva noastră şi Dumnezeu cu noi! Ei ne demonstrează cât de neputincioşi şi neînsemnaţi suntem, lucru îngăduit de Dumnezeu pentru smerenia noastră, dar şi pentru a ne defini mai bine poziţiile şi opţiunile. E vremea alegerii, lucrare grea, cu focuri aprinse pe toate căile, numai să prindem înţelesurile şi să părăsim autostrăzile supernetezite ale pierzării pentru poteca înspinată a mântuirii. Staţi tari, că Hristos a biruit lumea, degeaba aleargă toţi acum după un Mesia străin. Nu e al nostru, e Antihristul lor! Păziţi-vă de „aluatul” catolicilor care, se vede, este azimă până şi la nivelul învăţăturii, că icoanele sixtine au în ele „teologie” rabinică. Şi tocmai pe aceasta Hristos a combătut-o cu toată tăria. Să ne împotrivim şi să-L chemăm pe El în orice împrejurare!

O părere ortodoxă despre clonare

Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev (Inst. Teologic Sf. Tihon, Moscova)

În discuţiile despre clonare, un aspect a trezit nedumerirea ortodocşilor: oameni absolut necredincioşi, necreştini declaraţi, se pronunţă împotriva clonării. Noi am observat cu nedumerire că acele grupe cu care noi, de obicei, ne contrazicem, de data aceasta s-au dovedit a fi pe aceeaşi linie cu noi. Cine din ortodocşi ar fi putut să vadă un aliat în congresul american sau în preşedintele Clinton? Dar uite că şi ei s-au pronunţat împo-triva clonării oamenilor. Desigur, aceasta este o mirare îmbucurătoare. Dar mirarea este o reacţie emoţională. Însă, în ortodoxie, se obişnuieşte a gândi asupra reacţiilor proprii, asupra motivelor acţiunilor şi sentimentelor personale. Dacă noi, în această problemă, ne-am dovedit a fi împreună cu necreştinii, ce înseamnă asta?

Reflexele partinice se revoltă: de vreme ce tu te-ai dovedit a fi solidar cu duşmanul tău, înseamnă că ai greşit ceva. Însă aici, de acum, e treaba raţiunii şi a conştiinţei să spui acestor reflexe: “taci!” Nu merită să te cerţi cu tabla înmulţirii, chiar dacă cu ea e de acord cel mai înrăit duşman al tău. Lumea oamenilor e foarte complicată. Şi în această lume, noi nu avem duşmani absoluţi. Nu există oameni cu care noi să ne contrazicem absolut în toate. Contrazicându-ne în ceva, noi avem păreri înrudite în altceva. Cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur: “Noi nu avem nimic comun doar cu diavolul, însă cu toţi oamenii, noi avem multe în comun”.

Înseamnă că nu pe tine trebuie să te condamni pentru neatenţia în urma căreia, dintr-o dată, te-ai dovedit solidar cu oponenţii tăi tradiţionali, ci să te bucuri pentru aceea că ceva general uman s-a dovedit a fi mai puternic decât ceea ce le desparte. Şi aici apare întrebarea: motivele pentru care creştinii ortodocşi se feresc de experimentele clonării sunt strict bisericeşti sau nu? Noi ne pronunţăm împotriva clonării deoarece această activitate contrazice ceea ce scrie în catehismele noastre, sau din alte motive? Ceea ce e specific doar creştinismului ortodox, ceea ce deosebeşte concepţia noastră de concepţia celorlalţi oameni ne obligă să fim împotriva clonării sau poate că argumentele noastre, dacă e să ne gândim mai serios, se vor dovedi a fi aceleaşi pe care le înaintează oamenii altor credinţe şi convingeri?

Eu cred că merită să ne gândim la asta anume pentru succesul luptei noastre împotriva clonării. Se ştie că atât în Rusia, cât şi în alte ţări, cea mai mare prăpastie între Biserică şi “societatea civilă” se iveşte anume în sfera problemelor despre reproducere. Problemele moralei sexuale, a contraceptivelor, a avorturilor etc., Biserica le tratează evident (şi spre mâhnirea lumii laice) altfel decât o fac stereotipurile conştiinţei de masă. În conştiinţa de masă, e foarte adânc înrădăcinat stereotipul potrivit căruia “Biserica întotdeauna e împotriva a ceea ce aduce bucurie oamenilor”. Hai să nu ne amăgim, autoritatea Bisericii în societate nu e chiar atât de mare ca în conştiinţa oamenilor nebisericeşti, opinia susţinută de Biserică să devină de la asta mai autoritară şi mai acceptabilă. Dimpotrivă, în conştiinţa multor oameni, problemele legate de viaţa sexuală se rezolvă mai degrabă printr-o reacţie inversă celei bisericeşti: “Ei, dacă până şi călugării ăştia care nu înţeleg nimic în dragoste şi plăcere ne spun să ne ferim de asta, cu atât mai mult merită să încerci!” Înseamnă că noi trebuie să înaintăm argumente care să fie înţelese nu numai pentru oamenii care acceptă întru totul sistemul de valori bisericesc, ci argumente înţelese pentru “cei din afară”. Eu cred că e de folos a specifica oamenilor că noi avem aceleaşi motive împotriva clonării ca şi voi, majoritatea oamenilor… În primul rând, noi ne ferim să pătrundem într-o sferă despre care cunoaştem foarte puţin. Câştigând în ceva, oare nu vom pierde noi altceva mult mai important, deocamdată neobservat pentru noi? O dată noi “am făcut-o”. Nouă “ne-a mers” în acea joacă pe care au pornit-o fizicienii în anii patruzeci. După martiriile personale ale autorilor bombei atomice americane, ei nu ştiau dacă reacţia atomică provocată de ei va avea un efect local limitat sau, o dată începută descompunerea atomică, va înghiţi materia la nesfârşit, şi până la urmă va nimici toată substanţa vie din jur, va nimici Pământul, tot Universul… Atunci nouă ne-a mers. Sub lopata noastră îndrăzneaţă, nu s-a dovedit a fi nici o mină. Dar oare există garanţia că în locul unde sapă astăzi biologii nu este o astfel de mină? Analogia cu atomicienii ne ajută să exprimăm şi a doua teamă a noastră. Unde e garanţia că din clonare nu se poate face o “bombă biologică”? Unde e garanţia că stăpânitorii lumii acesteia nu vor utiliza această practică pentru producerea unei noi rase umane care să corespundă mai bine închipuirilor lor despre alegătorul ideal? Oare nu vor creşte laboratoarele pentru clonare nişte “elţinoizi” şi ziuganoizi” docili?

în al treilea rând, cum vor arăta relaţiile între oamenii acestor rase diferite? Oare toţi vor recunoaşte clonele drept oameni? Ce vor fi ei în propria lor receptare? Cum vom arăta noi în ochii lor? Mai în scurt, aici noi ajungem la întrebarea pe care Biserica de mult le propune medicilor şi juriştilor să o rezolve: “ce este omul”? când începe şi când se termină viaţa omenească? (problema avorturilor şi a eutanasiilor); ce îl face pe om să fie om? (problema oamenilor cu psihicul afectat).

În al patrulea rând, se va declanşa oare instinctul matern la femeie, dacă ea nu va trece prin purtarea sarcinii şi naşterea copilului? Oare va fi iubit un astfel de copil? În general, aceste argumente se pronunţă în jurul problemei drepturilor omului: ce drepturi are omul şi cine anume deţine aceste drepturi? Dar are oare Biserica unele argumente proprii împotriva clonării, care să fie specific creştine? Deocamdată eu nu am întâlnit astfel de argumente. Strigătele emoţionale de felul că crearea omului de către om este uzurparea drepturilor Creatorului Divin, şi de aceea e satanism curat, mie nu mi se par convingătoare. La urma urmei, la început şi lumina a apărut după voia dumnezeiescului “să fie!” Acum însă, crearea luminii e accesibilă şi oamenilor, şi noi nu vedem nimic blasfemitor în lucrul electricianului sau a operatorului staţiei electrice.

Graba unui astfel de argument se vede din pilda extraordinară povestită de Antuan de Saint-Exupery în romanul “Citadela”: “Trăia pe lume un alchimist, el voia să descopere taina vieţii. Şi s-a întâmplat aşa încât cu ajutorul resorturilor, el a reuşit să obţină un bot de aluat viu. Au alergat logicienii. Ei au repetat experienţa, au amestecat prafurile şi aliajele, au aprins focul sub resort şi au obţinut încă un bot viu. Ei au plecat strigând tare că taina vieţii nu mai este taină, că viaţa este o urmare firească a cauzelor şi efectelor, influenţele pe care le suportă prin încălzire elementele lipsite de viaţă. Logicienii, ca întotdeauna, au înţeles totul de minune. Ei n-au înţeles că natura creatului şi natura creării nu seamănă între ele, puterea creativă, epuizându-se, nu lasă urme. Nu în zadar creatorul întotdeauna abandonează creaţia sa şi creaţia intră sub stăpânirea logicii. Şi eu m-am îndreptat smerit spre prietenul meu geometrician. “Unde ai văzut tu ceva nou?- a întrebat el – viaţa a dat naştere vieţii. Noua viaţă a apărut datorită alchimistului, iar alchimistul, din câte ştiu eu, este viu. Despre el au uitat, cum se şi cădea, creatorul dispare şi ne lasă nouă creaţia”.

Dacă savantul cu raţiunea sa creează viaţa, asta nicidecum nu înseamnă că pentru crearea vieţii nu e nevoie de minte. Dacă omul poate crea viaţa, înseamnă că el, într-adevăr, poartă în sine chipul propriului său Creator. Eu sunt convins că orice performanţe ale ştiinţei nu fac decât să-L proslăvească pe Creatorul raţiunii noastre, dar nicidecum nu-L hulesc. Eu am avut ocazia să aud şi următorul argument specific “teologic” împotriva clonării: aceasta va fi o naştere fără dureri, şi prin aceasta se va anula porunca Domnului, care a trimis suferinţe în timpul naşterii pentru păcatul originar. Dar pedeapsa pentru păcat a fost triplă: nerodirea pământului, care va rodi doar “spini şi pălămidă”; greutatea muncii (“în sudoarea frunţii tale”) şi chinurile naşterii. La drept vorbind, cu toate aceste urmări ale păcatului originar, munca omenească luptă de mult şi cu destulă eficienţă, iar Biserica nu l-a condamnat niciodată pentru asta. Dacă ar fi să înţelegem prea ad literam aceste cuvinte din Vechiul Testament, va trebui să condamnăm munca amelioratorilor (cum de îndrăznesc să îmbunătăţească pământul blestemat de Domnul!). Va trebui să condamnam orice progres tehnico-ştiinţific, orice invenţii care uşurează munca omului (începând de la folosirea animalelor domestice, inventarea roţii, a morii şi a plugului). Va trebui să-i dăm anatemei pe anesteziologi, care uşurează suferinţele femeii din timpul naşterii.

Rezultatul principal al păcatului originar nu stă deloc în durerea venirii omului pe lume, ci în durerea plecării lui din ea. După cuvintele cuviosului Marcu Ascetul, de la protopărintele nostru, “noi am moştenit nu păcatul lui Adam, ci moartea provenită din el… Pentru că nu se putea ca noi, care am provenit din morţi, să fim vii”.

Dacă rodul păcatului primordial ar fi constat anume în suferinţa naşterii, atunci noi ar fi trebuit să acceptăm dogma catolică despre imaculata concepţie a Fecioarei Maria. Căci doar nu numai catolicii, ci şi ortodocşii consideră că naşterea lui Iisus din Maria a fost fără dureri. Dar catolicii văd în aceasta dovada faptului că Maria era de acum sustrasă acţiunii păcatului originar. Ortodocşii însă nu văd necesitatea de a trage o astfel de concluzie, care, în esenţă, anulează necesitatea venirii lui Dumnezeu în lume şi unicitatea Jertfei Lui mântuitoare, anume pentru faptul că noi nu confundăm urmările particulare pământeşti ale păcatului originar cu acea catastrofă principală pe care el a provocat-o în relaţiile noastre cu Viaţa, adică cu Dumnezeu.

În general, în reacţia lumii catolice împotriva clonării se conţine cu mult mai mult elementul specific confesional decât în ortodoxie. Pentru catolici, clonarea ridică o gravă problemă teologică: oare vor moşteni păcatul originar oamenii apăruţi pe lume fără actul sexual, iar dacă se va moşteni, în ce chip se va transmite acesta? Chestiunea constă în faptul că din timpul lui Augustin, catolicii consideră că păcatul originar se transmite prin actul zămislirii, deoarece de actul zămislirii se leagă o oarecare “plăcere necuvenită”. Nunta e permisă, şi zămislirea la fel. Dar, după cuvintele scriitorului creştin latin din primele veacuri, Tertulian, “Nunta este o desfrânare acceptată”. În desfătarea erotică, soţii îşi pierd controlul asupra lor, îndulcindu-se unul de altul, îl uită pe Dumnezeu, şi prin această fisură, în plodul zămislit de ei, pătrunde un fel de “stricăciune”…

Dar unde e plăcerea originilor acelei vieţi care a fost obţinută printr-o operaţie asupra unei celule somatice obişnuite? Apariţia acestei celule primare e legată mai degrabă de neplăceri. Cum dar se va transmite aici “păcatul originar”? Omul zămislit fără plăcere şi fără împreunare, după logica augustinismului, se dovedeşte a fi în afara puterii păcatului originar.

Ortodoxia însă nu vede aici o problemă. Biologia mai degrabă întăreşte vechea noastră convingere: omul a fost creat pentru nemurire. Celulele noastre sunt într-adevăr nemuritoare. Ele în sine sunt capabile să se separe la nesfârşit şi să nu moară, în cazul în care în mediul exterior nu există piedici pentru aceasta. Înseamnă că viaţa noastră e limitată nu de natura noastră, ci de condiţiile în care trăim (în care noi ne-am aruncat prin căderea în păcat). Dar, deoarece celula luată pentru clonare şi fiinţa crescută din ea oricum vor vieţui în lumea noastră cazută, suflarea mortalităţii “originare”, vai, oricum o va cuprinde. Şi nu biologii, ci doar Cel Care El singur deţine Nemurirea poate apăra viaţa noastră de moarte sau să ne întoarcă în ea… Aşa că clonarea nu contrazice nicidecum interpretarea ortodoxă a păcatului originar. Mai degrabă e invers, discuţiile despre clonare sunt importante pentru polemica cu catolicismul şi augustinismul.

în parte, e posibilă o analiză a întrebării prin ce anume se transmite “păcatul originar”: se petrece asta “din iniţiativa” părinţilor, care, zămislind copilul, îi transmit împătimirea lor sau asta nu depinde de felul în care copilul este zămislit, ci pur şi simplu pentru că el păşeşte în lumea noastră bolnavă? În orice caz, enunţul Sinodului din Cartagina din 252 (“Să nu se interzică botezul copilului care, abia născut, nu a păcătuit cu nimic, în afară de faptul că, provenind din trupul lui Adam, a preluat molima morţii vechi prin însăşi naşterea sa”) admite o interpretare dublă.

Încă o întrebare o constituie şi aceasta: va fi oare om fiinţa clonată? În scrierile bisericeşti, uneori e exprimată părerea cum că sufletul copilului se conţine în sămânţa tatălui (teoria traduţionistă). Potrivit ei, încă în sămânţa lui Adam existau sufletele noastre ale tuturor. Noi toţi am fost în Adam atunci când el a greşit, şi de aceea şi noi suntem părtaşi la acel păcat… Prin urmare, copilul care îşi are originea nu în sămânţa tatălui, ci de la celula somatică a acestuia, nu va avea suflet.

Dar şi acest punct de vedere e preluat mai mult de catolicism decât de ortodoxie. În concepţia ortodoxă, sufletul omului, personalitatea lui se creează de către Dumnezeu. Părinţii îi dau doar trupul. De aceea, pentru teolog, problema constă aici numai în aceasta: va ajuta oare Domnul să unească cu embrionul, obţinut în rezultatul clonării, sufletul omenesc. Pentru că aceasta e o problemă de voinţă a lui Dumnezeu, nu putem avea un răspuns anticipat. Şi extrem de îndrăzneaţă este fapta unui oarecare preot, care a refuzat să boteze un copil despre care părinţii au spus că el a fost “zămislit în “eprubetă” (preotul Anatolii Berestov a povestit despre aceasta, exprimându-şi nedumerirea, la “Rojdestvenskie citenia” 1998, din Moscova). Cred că şi în cazul clonilor, Biserica va insista pentru a-i recunoaşte ca oameni (pentru a nu admite experimentele asupra lor sau dezasamblarea lor în “piese de schimb”) şi îi va boteza şi îi va împărtăşi pe aceşti micuţi.

Această problemă, cât n-ar părea de straniu, de acum e rezolvată de tradiţia bisericească. În “Trebnicul” Sf. Petru Movilă, există rânduiala “Despre botezul celor asemenea cu animalele şi a altor ciudăţenii născute”. În el găsim prescris: “Dacă vreun monstru sau o oarecare ciudăţenie se va întâmpla să se nască din femeie, dar nu va avea chip de om, să nu se boteze. Dar dacă faptul se va pune la îndoială, să se boteze cu o condiţie: Dacă acesta este om, se botează robul lui Dumnezeu cutare în numele Tatălui ş.a.m.d.”. în genere, pentru Biserica e caracteristic să se insiste asupra faptului că graniţele clasei fiinţelor numite om să se lărgească. Pentru concepţia laică, dimpotrivă, e caracteristică tendinţa spre îngustarea limitelor existenţei umane (copiii în pântecele mamei nu sunt oameni, bolnavii de comatoză nu sunt oameni, copiii născuţi fără creier nu sunt oameni, copiii afectaţi de boala lui Daun la fel…). Aşa că şi în cazul clonării, nu merită să mergem împotriva tradiţiei bisericeşti şi să rezolvăm negativ întrebarea dacă sunt sau nu oameni aceste “ciudăţenii”.

Mai există în scrierile bisericeşti precauţii împotriva activismului care depăşeşte limitele lumii create de Dumnezeu. Nu arareori, ele sunt folosite ca argument care explică ostilitatea ortodoxiei în faţa clonării. Dar dacă ar fi să folosim cu sinceritate acest argument, atunci ar trebui să interzicem să se mai ardă în biserici lumânări de parafină (această substanţă nu a existat în “lumea creată de Dumnezeu” până la apariţia chimiei omeneşti), să se toarne vazilină în candele, să se poarte haine sintetice, să se coacă anafure (ele doar nu cresc în curtea bisericii) şi, în genere, să interzicem traiul în lumea culturii. Lumea “noosferei” (nu în sensul oculto-cabalistic, ci în sensul pur culturologic: noosfera ca lume de care s-a atins activitatea omenească) este mediul nostru de viaţă inevitabil. Şi aici e foarte greu de hotărât: ce putem atinge noi cu „dreapta noastră reformatoare” şi ce nu. În orice caz, interdicţia de a schimba lumea şi chiar omul nu se susţine (numai dacă noi nu vrem să anulăm medicina ca atare). Pot fi puse în discuţie doar scopul şi urmările intervenţiei noastre. În încheiere, vreau să atrag atenţia că goana nesăbuită după argumente teologice împotriva clonării poate da rezultate neaşteptate. Cât n-ar părea de straniu, clonarea este înfăptuirea unei scheme prezente în literatura ascetică. În orice caz, în şcoala lui Origen (în particular la Sf. Grigore de Nyssa), exista presupunerea că omul, până la cădere, era capabil de o înmulţire în afara sexualităţii, de o astfel de înmulţire a neamului său care să nu fie legată de plăcerea trupească.

Altă problemă este că adepţii clonării susţin această idee, desigur, nu din simpatie pentru extremităţile ascetice. Visul lor nu este înmulţirea fără excitarea sexuală, ci jocurile erotice lipsite de complicaţiile gravidităţii şi ale naşterii. Dar aceasta iarăşi este o problemă de o posibilă utilizare socială a clonării, şi nu o problemă de atitudine faţă de clonare ca atare.

Aşadar, după părerea mea, clonarea în sine nu este păcat. Nu este încălcarea vreunui aspect al învăţăturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii clonării în scopul păcatului, şi de aceea ar fi mai înţeleaptă şi mai morală abţinerea de la astfel de experimente ciudate.

Prin acest text, eu am vrut doar să-i ajut pe oamenii bisericeşti să poarte discuţii referitoare la clonare, să-i ajut în alegerea acelor argumente care să nu fie trase de păr, care să nu fie criptocatolice şi care să fie înţelese de oamenii neîmbisericiţi. Iarăşi repet: noi suntem împotriva clonării. Dar noi suntem împotriva ei nu pentru că ne apărăm catehismul nostru ortodox, ci pentru faptul că suntem pur şi simplu oameni, iar motivele pentru care noi ne împotrivim clonării sunt aceleaşi ca şi la oamenii din afara Bisericii. Unele argumente se vor dovedi a fi aceleaşi cu ale oamenilor necredincioşi. Unele se vor dovedi că circulă nu numai la noi, ci şi în mediul altor tradiţii religioase. Dar argumente serioase, care să fie specific creştine, eu încă nu am reuşit să găsesc. Nu trebuie să ne ruşinăm de asta. Dimpotrivă, faptul merită evidenţiat: căci şi aşa se depun nu puţine eforturi de către oponenţii noştri pentru a ne conferi în ochii opiniei publice chipul unor “ludiţi”, reacţionari, duşmani dintotdeauna ai ştiinţei. De aceea e cazul să subliniem: lupta noastră nu este împotriva ştiinţei. Noi pur şi simplu vrem ca folosirea performanţelor ştiinţei să fie omenească sau deloc.

Traducere din ruseşte de ierodiacon Savatie

Romano-catolicii în spatele propriilor declaraţii

 ASPECTE CARE DEMONSTREAZĂ CINE SUNT EI CU ADEVĂRAT

ROMANO-CATOLICII. FAPTE TRECUTE ŞI ACTUALE ALE NESINCERITĂŢII LOR

Orice analist avizat şi sincer dar mai ales aparţinând Bisericii celei dreptmăritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfăşoară Vaticanul şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor “biserici-surori” este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii dreptmăritoare dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi nu au vorbit niciodată nici de “teoria ramificaţiilor”(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la ortodoxie. Iată opinia reputatului canonist român, părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

“Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme(…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice;7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi.”

“De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea el nu poate să existe la eretici, căci prezenţa lui la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă.” Recomandăm cu căldură acest articol al Pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi sinoadelor locale, arată fără putinţă de tăgadă că: “Trebuie să se conceadă că Biserica ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să stabilească intercomuniune in sacris cu ea, sau să fie primiţi în Ortodoxie.” (articolul se numeşte “Succesiunea apostolică” şi a apărut în revista “Studii Teologice” nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările romano-catolicilor, că ei promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor “Liturghie” dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă( ca în bulele papale “Tertio Milenio Adveniente”şi “Orientale Lumen”),trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii noştri studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat- tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Liturghia lor. Ei trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al-XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele “creştine” folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească – in această cruciadă, a-IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat “să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare”(1). Se găsesc deasemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: “Institutum Pontificium Orientale” ( din1917), “Institutul Biblic Pontifical”( pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit “Russicum”, şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul “Congres Internaţional pentru Orientul Creştin”(1).

AGGIORNAMENTO ÎN TEOLOGIA ROMANO-CATOLICĂ

În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în ” The Washington Post”, vineri, 25 Octombrie, 1996, pag.A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al -II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din “The Washington Post” :

 “Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză…Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii.” David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: “Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni.”

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică “soră” şi să ne numim cu mândrie “fraţi în credinţă” cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa “Humani Generis”-scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. (2) În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de actualul papă Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franţa şi a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.(2) O personalitate de marcă a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice “antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, el a fost primit în audienţă de papa IoanVI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, “Judaism and Vatican” ).Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea(pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J.Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acel versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând:” cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid.” – în “Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme” (3)

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: “Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor.”- în “Catholic Family News” (3). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea -adoptată de Conciliul Vatican II – a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască “The Jewish Sentinel” ( Chicago,26 noiembrie 1964). Revista “Look”, în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi deasemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. (3) După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele “Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

  1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.2) Iudeii au astăzi “o misiune universală în lumea întreagă” 3) Şi Biserica creştină trebuie să urmeze “acelaşi plan universal al mântuirii”. 4) Atenţia comună atât iudeilor cât şi creştinilor este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică. (4) Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: “aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii”. (4) Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca “o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui.”(4)

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire. Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu-Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer , când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: ” O, adunătură vicleană şi desfrânată(adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ca te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?”(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II -lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: “Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine.” Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

 Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II.

A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii săi au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii înşişi au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unul al Sfintei, Soborniceştii şi Apostolicii Biserici( Biserica Ortodoxă).

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această “adaptare culturală” a vieţii Bisericii? În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare “cărţile noastre sfinte corespunzătoare.” Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste “cărţi sfinte”-în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: “Sunt 11 lucruri spurcate- urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea.”(Articolul1) Şi încă: “Cine crede în treime este spurcat precum urina şi fecalele.”(Articolul2) (5).În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a “adapta ” religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă in Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura ( vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist.) În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: “omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi..” Şi mai mult:” Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile.”(5) Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost “consacraţi” 10 francezi drept “lama” şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept “lama” tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, “Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?(5)

Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în Biserica Romano-catolică:” totul se va schimba : cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi.” Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair , papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta “gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost , de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă “Masai”, de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie “Masai” roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.(5)

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua- Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 deaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: “Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism.”(5) De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, nemaiascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.(5)

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago(1893) şi Paris(1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova “o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile.”, aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al-II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica Sfântului Francisc ,în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul “Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M.Marsaudon scria: “Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii.”(5)

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea ei( “Subminarea Bisericii Catolice”), că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase (“The Wonderer”) sau la alte reviste(ca “The National Review”). Mary Ball afirmă că papaIoan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan XXIII şi de asemenea paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca( care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În “CDL Report” din mai 1995, găsim următoarea menţiune:” Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian .”

CONCLUZII

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime ( prin refuzul lor de a accepta energiile necreate),explică rolul major acordat omului(papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenţă faţă de creştinismul Ortodox răsăritean.
1.”Istorie Bisericească Universală”, vol.II, Edit. IBMBOR, Bucureşti,1993.

 2.”Rugăciune şi Lumină Mistică”, Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Edit. Dacia, Cluj, 1998

3″.Distrugerea Bisericii Romano-catolice”, in Rev. “Francmasoneria”, pg.49-51, nr1, 1999.

4.”Ortodoxie şi Ecumenism”, Arhim.Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, Mănăstirea Slătioara, 1997.

5.”Cine atacă Biserica Romano-catolică?” artic. Internet, “Romanian Historical Studies”

6.”Studii Teologice”, nr.5-6, 1955.