Sfantul Luca al Crimeei este un sfant al veacului nostru, fiind mai intai medic al trupului (chirurg), iar mai apoi medic si al sufletelor (arhiepiscop). Intreaga lui viata se poate rezuma in cateva din cuvintele sale: “Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul.”

Numit adesea drept doctor “fara-de-arginti”, Sfantul Luca al Crimeei a fost un ierarh marturisitor ce a patimit mult pentru dragostea si credinta lui in Hristos in temnitele comuniste. Nascut intr-o familie princiara, sfantul a fost un bun chirurg si profesor universitar, iar in cele din urma, unul dintre marii predicatori ai secolului nostru. continuare »

Sfântul Luca al Crimeii: Predica la Duminica dinaintea Nasterii Domnului ( a Sfintilor parinti dupa trup ai Domnului)

“Duminica dinaintea Craciunului Sfanta Biserica o inchina pomenirii Sfintilor Parinti, iar in duminica precedenta s-a cinstit pomenirea Sfintilor Stramosi. Cine sunt stramosii si parintii nostri si de ce se savarseste atat de solemn pomenirea lor mai inainte de sarbatoarea Nasterii lui Hristos? Stramosii sunt dreptii Vechiului Testament si, intai de toate, Sfintii Proroci.
De ce este atat de importanta pentru noi pomenirea acestora? Fiecare infaptuire mare a omului, atunci cand isi propune scopuri mari, necesita o pregatire indelungata, profunda; la fel si cele mai mari evenimente din viata nea­mului omenesc se pregateau in decursul multor ani.
Daca la fel se intampla si cu faptele omenesti, si cu faptele personale, daca se intampla asa si in istoria omenirii, atunci cu mult mai mult ar trebui sa dureze lucrarea pregatirii marelui eveniment din istoria intregii omeniri – procesul de pregatire a venirii in lume a Domnului Iisus Hristos. continuare »

Sfântul Luca al Crimeii: Predica la Duminica dinaintea Nasterii Domnului ( a Sfintilor parinti dupa trup ai Domnului)

“Duminica dinaintea Craciunului Sfanta Biserica o inchina pomenirii Sfintilor Parinti, iar in duminica precedenta s-a cinstit pomenirea Sfintilor Stramosi. Cine sunt stramosii si parintii nostri si de ce se savarseste atat de solemn pomenirea lor mai inainte de sarbatoarea Nasterii lui Hristos? Stramosii sunt dreptii Vechiului Testament si, intai de toate, Sfintii Proroci.
De ce este atat de importanta pentru noi pomenirea acestora? Fiecare infaptuire mare a omului, atunci cand isi propune scopuri mari, necesita o pregatire indelungata, profunda; la fel si cele mai mari evenimente din viata nea­mului omenesc se pregateau in decursul multor ani.
Daca la fel se intampla si cu faptele omenesti, si cu faptele personale, daca se intampla asa si in istoria omenirii, atunci cu mult mai mult ar trebui sa dureze lucrarea pregatirii marelui eveniment din istoria intregii omeniri – procesul de pregatire a venirii in lume a Domnului Iisus Hristos. continuare »

Acum praznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viata pamanteasca a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sarbatoreasca in Ierusalim. In zilele acelea, cetatea era plina cu oameni veniti de pretutindeni la marea sarbatoare a Pastilor. Ea rasuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc si Facator de minuni din Nazaret, Ce tocmai savarsise cea mai mare dintre nenumaratele Sale minuni – invierea lui Lazar, care zacuse patru zile in mormant, si astepta sosirea Lui, si se pregatea sa il intampine sarbatoreste.

Hristos Se ferise intotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care ii scotea sa nu dea de stire ca El, este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecati sa nu povesteasca despre minunea vindecarii lor. Acum insa venise vremea, sa descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia, si intrarea in Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: sa vesteasca tuturor ca a venit Mesia.

Totusi, El n-a venit ca sa Se faca imparat pamantesc ori sa aseze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, desi tocmai aceasta era asteptarea iudeilor, imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si slava Lui nu putea sa aiba nimic in comun cu stralucirea de parada a imparatilor pamantesti.

El Se arata in Ierusalim cu o infatisare saracacioasa si smerita: fara cai si care marete, fara nici o stralucire exterioara. Dar orice slava pamanteasca este nimicnica si se risipeste ca fumul. Este, totusi, o alta slava, nemasurat mai inalta: slava vitejestii smerenii, a blandetii, a virtutii – fiindca aceste mari calitati duhovnicesti sunt nemasurat mai inalte decat toate atributele exterioare ale puterii si stapanirii. continuare »

II. Lumina lina a cunoasterii lui Dumnezeu in inimile cuvioase
Iata ca se apropie sfarsitul Sfintei Patruzecimi. Sa ne adunam gandurile si sa cercetam: oare a fost atins scopul sfantului post? Pentru ce a fost randuit Postul Mare, care este obligatoriu pentru toti crestinii? Pentru a ne putea pregati ca sa intampinam cu vrednicie cea mai mare zi din istoria omenirii, ziua mantuirii neamului omenesc – a preaslavitei Invieri a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos dupa moartea Lui pe Cruce.
Cu trei saptamani inainte de inceputul Postului Mare, Sfanta Biserica incepe cu grija sa ne pregateasca pentru aceasta intalnire, amintindu-ne pildele evanghelice si chemandu-ne sa patrundem in talcul lor, iar apoi, in duminicile Patruzecimii, amintindu-ne evenimente din istoria Bisericii, legate mai ales de numele unor mari sfinti.
In cea de-a cincea saptamana se inalta inaintea noastra uluitorul chip al unei femei care a inceput ca noian a tot pacatul si a toata necuratia, pentru a deveni in cele din urma inger in trup: chipul cuvioasei Maria Egipteanca, intoarsa fulgerator de Dumnezeu de pe calea cea pierzatoare a vietii desfranate, a vietii de curvie, ea a devenit pentru noi toti pilda a pocaintei.
Ea nu stia Sfanta Scriptura, nu a citit-o niciodata; a intrat in pustie fara carti, si totusi, cum povesteste batranul Zosima, l-a uimit prin adanca cunoastere a Scripturii. Dumnezeu insusi a invatat-o, fiindca ea auzea in inima sa cuvintele Sfintei Scripturi. Dumnezeu i-a dat stravedere, pe care nu o au oamenii obisnuiti: cunostea numele monahului Zosima, stia ca este preot. Ea ne-a aratat cea mai uluitoare dintre toate pildele de pocainta, chemandu-ne si pe noi pe aceasta cale: fiindca atunci cand auzim de ea, de viata ei chinuitoare din pustie, trebuie sa ne rusinam daca nu ne pocaim deloc, daca nu ne ingrijim de curatirea inimii noastre.
Sa ne amintim inca o pilda de mare pocainta, pe care a savarsit-o facatorul de minuni si marele postitor care a fost sihastrul Iacov. Dupa ce a savarsit doua pacate foarte grele, cumplite, el a cazut in deznadejde, vrand sa lase vietuirea sa si sa plece in lume – dar Domnul l-a repus pe calea pocaintei, incat a petrecut zece ani intr-o pestera plina de oase omenesti, plangand cu lacrimi de sange pacatul sau infricosator. Si a fost miluit de Dumnezeu, Care i-a inapoiat darul facerii de minuni. continuare »