De la inimă către Dumnezeu!

Trăiască Legiunea și Căpitanul, în veci! Amin!

În fotografie este Părintele Ilie Lăcătușu cu soția sa, nu cu mult timp de trecerea sa la Domnul. Aceasta arată îmbrățișarea până la capăt a doctrinei legionare a unui sfânt, proslăvit de Dumnezeu cu sfinte moaște întregi, făcător de minuni încă din timpul vieții. Același lucru l-au făcut și alți sfințiți părinți, precum Păritneel nostru, Sf. Justin Pârvu, ceea ce arată că doctrina legionară nu a avut nimic în dezacord cu învățăturile Bisericii. Dacă s-a întâmplat ucideri a fost în nume propriu (asumate personal de că tre făptași), unele fiind pentru apărarea ființei naționale de mafia iudaică. Același lucru l-au făcut și Sf. Domnitor Ștefan cel Mare, Sf. Mc. Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și l-ar fi făcut și în zilele noastre, mai ales cu trădătorii care acceptă construirea de moschei pe pământul sfânt al țării. Și spre informarea așa-zișilor “istorici”, salutul roman – adoptat și de Mișcarea Legionară, dar atribuindu-i altă semnificație –  a fost folosit înca din secolul 18 de românii din Transilvania, pentru a arăta ungurilor continuitatea românilor pe acele locuri, încă de pe vremea romanilor. Cât despre salutul nazist se vede cu ochiul liber că e total diferit, cu mâna paralelă cu pământul.

În această fotografie realizată în 1892 la Arad, un copil îmbrăcat în straie româneşti, cu opinci şi brâu tricolor, salută cu mâna întinsă spre cer. Gestul acestui copil ne indică faptul că în secolul al XIX-lea în rândul populaţiei româneşti din teritoriile ocupate se practica acest mod de a saluta. De fapt (şi) în acest fel românii din Transilvania îşi afirmau  românitatea în timpul regimului austro-ungar. Obiceiul acesta era larg răspândit şi dura de secole. Originea acestui salut vine de la legiunile romane, iar semnificaţia sa era „vom învinge” (după cum spune istoria antică). Este adevărat că mai târziu el a fost preluat şi de hitlerişti, însă cine afirmă astăzi că acest salut are origine hitleristă dovedeşte ignoranţă sau este o victimă a manipulării propagandistice. Aşadar, salutul cu braţul întins spre cer, ca parte integrantă a spiritualităţii şi identităţii noastre de neam multiseculare, poate fi considerat ca fiind un salut românesc.

Știm că sfinţia voastră aţi fost în temniţă cu Părintele Ilie Lăcătușu la Periprava. Ne-aţi mai povestit din minunile pe care Părintele Ilie le săvârșea printre deţinuţi, ce ne mai puteţi spune despre caracterul Părintelui? Ce anume credeţi că i-a conferit mai multă sfinţenie, pentru că nu toţi martirii au fost așa de proslăviţi de Dumnezeu care sunt sfintele sale moaște?

Părintele Ilie Lăcătușu a fost un model de desăvârșire creștină, de demnitate și bunătate; era un sprijin și reazem duhovnicesc, numai dacă îl vedeai. Nu a cedat niciodată în faţa anchetelor, a mărturisit cu curaj și nu a trădat pe nimeni. A fost un bărbat foarte demn, cu multă prestanţă și nu s-a compromis cu nimic. A fost ca un apostol care a îndrumat mulţime de oameni pe calea lui Hristos.

Era un mare trăitor, trăia rugăciunea și viaţa în Hristos. Era un model de lepădare de sine, toţi știau că părintele împărțea orice bun pe care îl avea. Și ori de câte ori primea vreun pacheţel de acasă, el imediat dădea haina sau ce altceva primea deţinutului care era mai bolnav, mai prăpădit. Iar el rămânea tot în zeghea lui ruptă. Îmi amintesc altădată că era un deţinut foarte bolnav care își arunca plămânii afară când tușea (a și murit de altfel după două luni) și Părintele Ilie își dădea porţia de mâncare acestui deţinut bolnav și cine știe pe câţi alţii nu a mai hrănit?

Această forţă imensă de dăruire către celălalt l-a sfinţit. De altfel era un om foarte bun și blând la suflet. Faptul că Părintele Ilie este proslăvit poate mai mult decât ceilalţi martiri arată cinstea cu care Dumnezeu i-a proslăvit pe acești mărturisitori din temniţele comuniste, și că nu doar cei care au fost muceniciţi acolo sunt sfinţi în faţa Domnului, ci și cei care, eliberaţi fiind, au continuat trăirea evanghelică în lume. El a ieșit din închisoare sfinţit, ca un odor de preţ al Bisericii lui Hristos și a luminat tuturor celor din jurul lui calea mântuirii.

Iar faptul că la noi nu sunt canonizaţi este lesne de înțeles. Dacă ar recunoaște sfinţenia lor, ar însemna să recunoască toată baza lor de minciuni, se prăbușesc cu totul. Ei supraviețuiesc numai prin minciuna aceasta permanentă. Dar prin martirii Bisericii trăiește Ortodoxia și va trăi. Cu cât sunt mai mult denigraţi și osândiți și după moarte, cu atât mai mult ei vor rămâne mai vii în faţa poporului nostru. Ei sunt oricum canonizaţi nu numai prin evlavia poporului român, ci și a altor popoare ortodoxe.

Creștinii adevăraţi nu se tulbură atunci când sunt osândiţi și calomniaţi, ci se bucură pentru că se aseamănă Mântuitorului Hristos așa cum zice foarte frumos și Sf. Serafim de Sarov: „O, dacă, ai știi de câtă bucurie, de câtă dulceaţă se împărtășesc sufletele drepţilor în cer, atunci ai fi gata ca în această viaţă trecătoare să pătimești orice necaz, persecuţie sau calomnie, cu mulţumire și recunoștință” (Ierom. Serafim Rose și S.A. Nilus, Sfântul Serafim de Sarov, Povăţuiri duhovnicești, Editura Axioma, 2012.)

extras din interviul cu Părintele Justin, din revista ATITUDINI,nr. 27

O ultimă şansă

Mergeam cu tatăl meu spre Salonic, cu autocarul, de unde aveam să mergem în Uranopoli şi de acolo în Muntele Athos. La vamă, la verificarea paşapoartelor, am fost întrebaţi de un act semnat de mamă şi eliberat de un birou notarial, de care noi nu ştiam, deci nu îl aveam. Am uitat să precizez că sunt minor, iar minorii nu pot ieşi din ţară prin vamă fără acel act, care permite trecerea. Am fost scoşi din autocar. Şoferul ne ruga să ne luăm bagajele, tata îl ruga să aştepte. Era ultimul autocar din ziua aceea, şi ar fi trebuit să mai aşteptăm alte două zile până să plecăm din nou, dar nu aveam timp, pentru că mai era o săptămână şi începea şcoala. Agentul vamal refuza să ne lase să trecem. Tata i-a spus că mergem în Muntele Athos, dar el a spus că nu crede pe nimeni, că nu ar avea încredere nici în el când e vorba de nerespectarea legii. Atunci am început să mă rog la Părintele Ilie în gând, pentru că înainte de a pleca la drum citisem câteva din minunile sale. Am fost cu vreme în urmă la cimitir, la moaştele lui. Tata mi-a spus apoi că el se ruga la Maica Domnului şi la Sfântul Nectarie. Cam după cinci minute, agentul vamal ne-a spus să vorbim cu şeful său. Şeful său nu ne-a lăsat nici el să trecem, spunându-ne că ar trebui să vină mama cu maşina la vamă. Mama era la nişte cursuri de perfecţionare şi nu putea răspunde la telefon. Dar, nici dacă ar fi răspuns, nu putea aştepta autocarul până venea ea la vamă. După alte zece minute, şeful a început să mă întrebe unde locuiesc, meseriile părinţilor, dacă mama locuieşte cu noi, şi alte lucruri asemănătoare. După ce am răspuns, într-un final ne-a lăsat să trecem, deşi conform legii era interzis. Ştiu că părintele Ilie Lăcătuşu ne-a ajutat.

(C. V.) continuare »

Criteriile canonizarii Sfintilor inchisorilor

E foarte im­por­tant pentru noi sa intelegem ca Dumnezeu vrea ca sfintii inchisorilor sa fie canonizati de catre Biserica Ortodoxa. Este foarte important pentru noi sa intelegem ca un sfant nu devine sfant din momentul canonizarii, ci e sfant din momentul in care a parasit aceasta lume.

Poate ca subiectul criteriilor de canonizare nu este un subiect care sa starneasca ravna noastra duhovni­ceasca, dar ar trebui sa fim cu luare-aminte si sa invatam si aceste lucruri, pentru ca prin ele vom reusi sa intelegem cat de firesc este ca sfintii inchisorilor sa fie canonizati.

Tema acestei expuneri se datoreaza uneia dintre din intalnirile pe care le-am avut cu P.F. Patriarh Teoctist. M-am dus la el impreuna cu parintele Constantin Galeriu si cu un reprezentant din partea fostilor detinuti politici, intrucat mai multe organizatii ortodoxe, printre care Fratia Ortodoxa Romana, Asociatia Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti, A.S.C.O.R., Asociatia „Christiana”, „Anastasia” si alte asociatii ortodoxe au cerut Sinodului Bisericii Ortodoxe Romane sa se cerceteze dosarul de canonizare al parintelui Ilie Lacatusu. Nu se cerea canonizarea parintelui, ci se cerea ca Sinodul sa ia in considerare aflarea sfintelor moaste. Memoriul a fost facut pe data de 13 iunie 1999, in Duminica Sfintilor Romani, si se cerea asa: „Temandu-ne sa nu cadem in inselare, desi dovezile despre sfintenia parintelui Lacatusu par concludente, va rugam sa binevoiti a deschide dosarul de canonizare si sa ne instiintati in mod oficial asupra demersurilor intreprinse.” continuare »