15 iunie 1889 – 15 iunie 2014

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie”. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche… Totodată, unul dintre cei mai incomozi ziarişti ai vremii sale. Un patriot febril, care visa la proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politică românească, marile puteri vecine şi, mai ales, serviciile secrete. Eminescu devine ziarist în 1876 şi aceasta este meseria pe care o va avea până la sfârşitul vieţii.

Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator.

“Sunt un om urât şi temut”

În 1880 devine redactor-şef şi ia o atitudine dură vizavi de mişcările politice care aveau loc în România, prin articole acide la adresa corupţiei şi trădării intereselor naţionale de către clasa “grecoteilor” şi “bulgăroilor cu ceafa groasă”. În trei ani, până în 1883, anul “oficial” al alienării sale, Eminescu îşi făcuse deja duşmani interni şi internaţionali. Eminescu s-a arătat foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal), dar şi chestiunea spinoasă a invaziei evreieşti în Moldova. Iată de ce poetul nepereche devenise o problemă internaţională.

În momentul în care va începe să atace şi conducerea partidului său, inclusiv pe Titu Maiorescu, deveniseră foarte clare zvonurile că se va face ceva pentru a i se astupa gura “slobodului Eminescu”. Din cauza spiritului justiţiar şi critic cu care îşi susţinea ideile, Eminescu se ceartă cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi mulţi alţii. Titu Maiorescu nota în Jurnalul său, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. În 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: “Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, “Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la întruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară. continuare »

Cine citeste critica si istorie literara eminesciana ramane surprins de cel putin doua tendinte, explicabile, la urma urmei, fiecare in felul ei, ori prin neintelegerea locului special pe care il are preocuparea pentru cele ale credintei in opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte in dauna altora. Este totusi o distanta prea mare intre a-l crede pe Eminescu ateu si a-l propune pentru… trecerea in randul sfintilor (este si o asemenea opinie, sa nu-i zicem altcumva).
Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafarul), ponderat sau poate doar prudent (in epoca  se inregistreaza o carte care il contrazice categoric), afirma: „Poate ca daca elanul catre Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiintei sale, o ultima caldura binefacatoare ar fi transformat pesimismul sau in speranta si gandul catre imobilitatea lumii in nazuinta catre perfectiunea ei”, insa, asa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilitatii sale, uneori vulcanice, alteori molcome si dulci, simtim adancul unei mari raceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartita a lumii”, vizibila in Luceafarul (om, stea, Dumnezeu), dar, in loc sa adanceasca ideea pe linia unei apropieri de viziunea crestina asupra existentei, ramane la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubiland ceea ce ar fi izvor crestin la Eminescu, Vianu creioneaza un portret interior al poetului din care elimina tocmai substanta care deschide orizonturile metafizice.

Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai putin, „poet pagan” (V. Conferinta la Radio Bucuresti Eminescu – poet pagan, din 14 oct. 1945, reluata apoi in diferite volume), dar „un poet al pamantului nostru, legat de matca traditiei prin atatea fire”; nu este un poet crestin, ortodox, „totusi este al nostru, este cel mai cuprinzator geniu individual de geniu colectiv, fara sa fie mistic crestin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi crestin, ci pagan, fiindca nu cunoaste nici un pacat, care este o frana in scrutarea Existentei” (!) continuare »