Interviu cu parintele Athanasios Henein, fost preot copt monofisit convertit la Ortodoxie. Parintele Athanasie a fost seful Comunitatii Monofisite Copte din Atena si din toata Grecia, apropiat al Patriarhului Copt Senuda al III-lea. In prezent, parintele Athanasie este Protoprezbiter in Mitropolia Ortodoxa a Pireului.

Doctrinele eretice ale cultului copt nu sunt limitate la papa Shenouda. Ele datează de la Dioscor, Sever şi adepţii lor de la acea vreme. O sursă bună în această privinţă este cartea Εἶναι οἱ Ἀντιχαλκηδόνιοι ὀρθόδοξοι (Sunt anticalcedonienii ortodocşi?) publicată de Sf. Mănăstire athonită Grigoriu în 1995, şi conţinând diverse texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor părinţi athoniţi despre anticalcedonieni, doctrinal lor şi poziţia ortodoxă privindu-i pe aceştia şi „dialogul” ecumenist. Această carte, scrisă şi publicată original în greacă, a fost tradusă în română în 2007 şi publicată la editura Evanghelismos, ediţia pe care o folosesc; nu am cunoştinţă să fi fost tradusă în alte limbi. Cartea listează numeroase erori dogmatice ale lui Sever de Antiohia, d. ex. în capitolul „O contribuţie la dialogul inter-ortodox asupra „ortodoxiei” anticalcedonienilor”, punctul C: Diferenţe dogmatice, pp. 69-100. Între multe alte erezii prezente în doctrina miafizită (ocupă 31 pagini…), Sever (citat după Kahali Alemu, The Christology of Ethiopian anaphorals compared to the Chalcedon dogma, Thessaloniki, 1977, p. 105) spune: „Atunci când anatematizăm pe cei care învaţă despre două firi ale lui Emanuel după unire, precum şi despre lucrările lor şi însuşirile lor, nu-i condamnăm pe unii ca aceştia pentru că vorbesc despre firi sau lucrări sau însuşiri, ci pentru că zic două firi după unire şi atribuie lucrările şi însuşirile fiecăreia dintre ele, împărţindu-le între cele două firi”. În mod clar, aici Sever învaţă o perspectivă ne-ortodoxă, ce nu acceptă „două firi după unire” (adică nu acceptă dogma ortodoxă aşa cum e susţinută de Chalcedon), şi învaţă de asemenea monotelismul şi monoenergismul (ambele condamnate de al VIlea Sinod Ecumenicl). De asemenea, după cum observă Sfinţii Anastasie Sinaitul şi Ioan Damaschinul, şi părinţii aghioriţi confirmă după analiza lucrării teologului anticalcedonian V. C. Samuel, Sever urmează doctrina esenţelor parţiale (după are persoanele sunt esenţe parţiale, urmată şi de Arie) – astfel, în accepţiunea lui, după cum o descrie Sf. Anastasie Sinaitul, „firea cea una a lui Hristos este alcătuită din două esenţe parţiale şi două ipostasuri înjumătăţite”, învăţătură ce ajunge la o „fire compusă” şi este total împotriva Ortodoxiei. După cum se discută mai apoi în carte (pp. 109-117), hristologia lui Sever, ce susţine că cele două firi ale lui Hristos sunt cumva distincte (distincţia fiind imaginară, spun părinţii atoniţi) şi în acelaşi timp unite într-una compusă, şi este pe faţă monotelită şi monoenergistă, într-adevăr, la o analiză logică, nu apare ca susţinând neamestecarea firilor lui Hristos. Astfel, miafizitismul este în mod explicit monotelit şi monoenergist şi (prin afirmaţiile despre „firea compusă” şi respingerea sistematică a formulării de la Chalcedon) în mod implicit monofizit, în pofida negării monofizitismului „pur” al lui Eutihie. De asemenea, poziţia anticalcedonienilor în „dialogul” ecumenist este că „o natură divino-umană unită” este o formulare acceptabilă, după cum se menţionează în Prima Declaraţie Comună de la Anba Bishoy, 1989. În cea de-a doua Declaraţie Comună, de la Chambesy, 1990, anticalcedonienii nu adoptă în mod explicit Al IV-lea Sinod Ecumenic şi Sinoadele Ecumenice ulterioare, ci folosesc o formulare evazivă pentru a face pe ortodocşi să le accepte refuzul acestor Sinoade. Aceasta arată că doctrina „miafizită” este eretică şi se opune Ortodoxiei, iar cele două Declaraţii Comune citate mai sus nu dovedesc ortodoxia miafiziţilor ci concesiile dogmatice inacceptabile făcute de ortodocşii participanţi. Nu la Sinoadele Ecumenice a existat o problemă de neînţelegere terminologică, ci „ortodocşii” ecumenişti moderni nu înţeleg sau nu iau în considerare implicaţiile terminologiei pe care o adoptă. Copţii care doresc să exprime „o înţelegere [phronema] ortodoxă” ar trebui, într-adevăr, să se lepede explicit de toate învăţăturile lui Dioscor şi Sever, şi să îmbrăţişeze deplin învăţătura ortodoxă, cea a tuturor Sinoadelor Ecumenice. continuare »

La apelul initiat aici, am fost anuntati ca si-au anuntat participarea la prostest in jur de 50 de persoane, doar ca locatia este posibil sa se schimbe. Nu garatam deocamdata acest lucru, dar se pare ca reprezentantul coptilor, “preotul” Talaat, ar fi refuzat(de ce atat de tarziu?) biserica Sf. Elefterie, motivand ca este prea mica si departe de centrul lor, care se afla vis a vis de biserica Sf. Ecaterina si langa Facultatea de Teologie si caminul studentilor de la Teologie. Mentionam ca centrul coptilor este dat tot de Patriarhia Romana, aflandu-se sub nasul teologilor nostri, care numai Ortodoxie nu cunosc.

Este posibil sa fim luati prin surprindere si astfel sa se slujeasca la alta biserica. Motivul principal ar fi teama si asta e bine. Numai ca nu trebuie sa cadem in plasa lor, iar pana aflam ceva sigur, s-a hotarat sa ramana aceeasi locatie – biserica Sf. Elefterie Vechi, ora 7, pe 7 ianuarie.

Intre timp poate reusesc sa se stranga macar 100 de persoane. Puteti trimite adeziunea dvs. la adresa de email [email protected]

La inceput de an, Ortodoxia risca sa fie batjocorita din nou prin profanarea unei biserici din Bucuresti – Sf. Elefterie Vechi, care printr-o hotarare patriarhala va fi data coptilor spre a sluji de “Craciunul” lor pe stil vechi. Sfintele Sinoade Ecumenice ii considera pe copti (monofiziti) ca fiind eretici. Termenul de „eretic” nu este o insulta, ci un indicator al conditiei celor abatuti de la invatatura de credinta ortodoxa. Iar Sfintii Parinti nu au fost nici inselati, nici lipsiti de pregatire teologica cand i-au numit pe monofiziti ca fiind eretici. Acelasi lucru il arata si minunea Sfintei Mucenite Eufimia: tomul ortodox a fost gasit in mana dreapta a Sfintei, ca semn de primire, iar tomul ereticilor a fost gasit sub picioarele Sfintei, ca semn de lepadare. Despre relevanta acestei minuni, Sfantul Paisie Aghioritul spune foarte clar: „Oare atatia Sfinti Parinti care au fost luminati de Dum­nezeu si au trait in aceeasi vreme cu ei [cu monofizitii] i‑au inteles gresit, si ve­nim noi acum, dupa atatea veacuri, ca sa‑i corectam pe Sfintii Pa­rinti? Dar nici minunea Sfintei Eufimia nu o pun la socoteala? Oare si ea a inteles gresit cartea ereti­cilor?” continuare »

8 octombrie 1998,
Sarbatoarea Sfantului Arsenie cel Mare,
Catolicos al Georgiei ( + 887)

Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Georgiei s-a intalnit pentru sesiunea din 8 octombrie in sala de conferinte a Resedintei Patriarhale. La sesiune au fost prezenti toti cei 24 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe a Georgiei. Sfantul Sinod a fost prezidat de Sanctitatea Sa Ilia II, Patriarh-Catolicos a Toata Georgia.

Sfantul Sinod a adoptat, alaturi de alte decizii de ordin administrativ si ierarhic, o hotarare eclesiastica insemnata. Impreuna cu Hotararea se aflau concluziile Comisiei Teologice care au constituit partea canonica a Hotararii Sinodale.

Chestiunile la care se refera Hotararea sunt:

1. Documentele adoptate de Comisiile Teologice ortodoxe si ne-ortodoxe

a) asa-numita “Declaratie de la Balamand” (intre ortodocsi si catolici)
b) asa-numita “Declaratie de la Chambesy” (intre ortodocsi si ne-calcedoneni)
c) asa-numitul “Acord Antiohian” (intre Patriarhia Ortodoxa a Antiohiei si monofizitii sirieni)

2. Sarbatorirea Invierii Domnului pe stil nou de catre Biserica Ortodoxa Autonoma a Finlandei
3. Noua invatatura eclesiologica eretica – despre existenta Harului Mantuitor in afara granitelor canonice ale Bisericii – asa-numita “Teorie a Ramificatiilor”.
4. Savarsirea de rugaciuni comune si unele cazuri de Comuniune cu ereticii.

Documentul ce urmeaza denunta erezia ecleziologica, asa-numita “Teorie a Ramificatiilor”, aparuta in mediile teologiei moderniste. In aceste conditii s-a luat in considerare invatatura Sfintilor Parinti si Canoanele Bisericii. Invataturile reprezinta marturisirea eclesiologiei ortodoxe.

Sfantul Sinod a aflat informatia potrivit careia Comisia Teologica infiintata in iulie 1997 sub binecuvantarea Patriarhului-Catolicos a Toata Georgia, Sanctitatea Sa Ilia II a studiat poblemele care au cauzat poticneala pentru unele Biserici in ultima vreme.

Comisia Teologica a discutat documentele de la Chambesy (Elvetia) si Balamand (Liban), acordul intre Biserica Ortodoxa a Antiohiei si Bisericile Antiohiene Ne-calcedoniene (Orientale) incheiat in 1991, sarbatorirea inverii in Biserica Ortodoxa Autonoma a Finlandei dupa Pascalia Gregoriana si invatatura despre existenta Harului Mantuitor in afara granitelor canonice ale Bisericii, asa-numita “Teorie a Ramificatiilor”. continuare »

„A trece sub tacere cuvantul este totuna cu a te lepada de Hristos, fiindca Duhul Sfant graieşte prin gura proorocului: «Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale caror glasuri sa nu se auda» (Ps. 18:3)

Am primit informatia ca dupa slujba Sfintei Parascheva a fost tinut un cuvant foarte puternic despre faptul ca traim aceleasi vremuri, precum cele din timpul Sf. Maxim Marturisitorul.  Cuvantul a fost tinut de catre arhim. Partenie, staretul manastirii Sf. Pavel (Sfantul Munte Athos), care predica demn si neinfricat la o slujba pompoasa oficiata de insusi ss Daniel si multime de alti ierarhi. Se putea citi pe fata ierarhului locului nedumerirea fata de cuvintele ce le auzea parca pentru prima data, iar ceilalti pareau si ei crispati la auzul acelor cuvinte vii. Da fratilor, traim aceleasi vremuri, caci monofizitii nu s-au lepadat de erezia lor, insa ai nostri ierarhi ii considera Biserica. Apoi vedem cum se incearca unirea cu papistasii, trecandu-se peste dogme si canoane. Nadajduim ca Sf. Maxim nu-i va lasa si acea mana sfanta se va abate asupra lor ca sa-i opreasca de la vinderea Ortodoxiei!

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=sCa-8iXrB2o]

Mai jos aveti documentul semnat cu monofizitii de catre ierarhii nostri. Ar trebui sa se revina asupra acestui subiect, monofizitii, si sa se anuleze actul apostat de mai jos:

[scribd id=29175043 key=key-1lf4dp8gieg6h0woyxz2 mode=list]

Cititi si:

• Propuneri ale unei Comisii a Sfintei Comunitati a Sfantului Munte Athos cu privire la dialogul dintre ortodocsi si monofiziti
• Intrebari si raspunsuri despre monofiziti si copti

Omilie la Sf. Maxim tinuta de Gheronda Partenie de Hramul Cuvioasei Parascheva (varianta integrala)

Preafericite Parinte Patriarh al Romaniei, Daniel, Inalt-Preasfintite Parinte Arhiepiscop al Iasilor si Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, Teofan, Preasfintiti Parinti Arhierei, iubiti frati intru Hristos, onorate autoritati, binecuvantat popor al lui Dumnezeu.

Suntem profund marcati de prezenta noastra aici la Iasi, in acest mare si vestit oras al Romaniei, impodobit cu manastiri minunate si biserici stralucitoare. Aceasta o datoram in primul rand binecuvantarii date de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, caruia ii multumim calduros, si in al doilea rand faptului ca la aceasta luminoasa si mare sarbatoare a Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Iasului si a Moldovei, Inalt-Preasfintitul Parinte Mitropolit Teofan a avut deosebita purtare de grija de a ne invita sa aducem moastele cele de-har-izvoratoare ale Sfantului Maxim Marturisitorul care se pastreaza de veacuri in manastirea noastra, a Sfantului Pavel, una dintre cele douazeci de manastiri suverane ale Sfantului Munte Athos.

„Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri” (Mat. 10:32-33).

 

Aceste cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos s-au incrustat adanc in inimile tuturor ce L-au iubit pe Dumnezeu, jertfindu-se pe sine pentru apararea Adevarului Bisericii noastre, mostenirea cea mai de pret lasata noua de Hristos. Unul dintre acestia este si Sfantul Maxim Marturisitorul, care s-a dovedit un mare aparator al credintei ortodoxe – desi era simplu monah – deoarece timp de aproape 25 de ani a fost principalul exponent al acesteia, marturisind doua vointe in Persoana lui Hristos, intr-o vreme de mare cumpana pentru Biserica.

Sfantul Maxim s-a nascut la Constantinopol in anul 580, dintr-o familie nobila, si a avut parte de cea mai inalta educatie din vremea sa. Imparatul Heraclie (610-641) l-a randuit ca secretar al sau, dar dupa cativa ani el a parasit inaltele dregatorii de la curte si s-a facut monah intr-o manastire din Hrisopolis, in apropiere de Constantinopol. A fost apoi pus egumen al acelei manastiri. In anul 627, Imparatul Constans a emis „Typosul” prin care se interziceau orice discutii despre una sau doua vointe si lucrari in Hristos. Dupa cum se stie, Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, precum si Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol condamnasera erezia monofizita. Cu toate hotararile sinodale si legiuirile drastice impuse de imparati, monofizitismul nu a disparut, ci s-a raspandit in Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia si Armenia – provincii ce s-au rupt de Imperiul Bizantin, iar bisericile lor de comuniunea cu Biserica Ortodoxa. In veacul al VII-lea, Imparatul Heraclie, ce era de neam armean, si Patriarhul Piros au incercat sa atraga de partea lor populatiile monofizite prin exprimari teologice impaciuitoare cu felul lor de gandire, temandu-se sa nu piarda cu desavarsire din componenta Imperiului acele provincii rasaritene. Ca solutie de rezolvare a crizei, a fost nascocit monotelismul si, ca o consecinta a acestuia, monoenergismul. Atunci Serghie si Piros au redactat „Ekthesi”, un text cu continut monotelit, intentionand reunirea si realipirea bisericilor monofizite rasaritene la Imperiul Bizantin. Sinodul de la Lateran, a condamnat monotelismul, iar Sfantul Maxim a fost reprezentantul cel mai de frunte din acel Sinod. Din aceasta pricina, el a fost arestat si dus la Constantinopol impreuna cu cei doi ucenici ai sai. A fost acuzat, fara dovezi, de complot politic si surghiunit intr-o cetate a Traciei, Vizia.

A fost rechemat in Constantinopol pentru noi cercetari si, dupa refuzul sau de a semna „Typosul”, Sfantul Maxim a fost trimis iarasi in exil, la Pervera. Dupa sase ani, a fost chemat din nou in cetatea imparateasca si, dupa ce a refuzat pentru a treia oara sa se supuna poruncii imparatesti, a fost anatematizat si torturat. Dupa aceea, a fost aruncat in temnita pe jumatate mort, iar a doua zi i s-a taiat limba de-Dumnezeu-inteleptita cu care a mustrat ratacirile ereticilor. Dar Dumnezeu, Cel ce „nebuni arata a fi pe cei intelepti” si „din gura pruncilor savarseste lauda”, i-a dat credinciosului Sau marturisitor darul de a vorbi, mai presus de fire, chiar si fara limba – mai limpede decat inainte. Umplandu-se de rusine si manie, ereticii i-au taiat si mana cea dreapta, apoi l-au tarat asa prin toata cetatea, spre batjocura tuturor. Dupa aceea, l-au trimis iarasi in surghiun, fara purtare de grija, fara haine si mancare. In cele din urma, l-au inchis intr-o temnita din cetatea Shimaris. Dupa trei ani de suferinte, Sfantul Maxim si-a dat cu bucurie sufletul in mainile lui Hristos, pe Care L-a iubit din tineretile sale si pentru Care a suferit chinuri atat de grele.

***

Din impresionanta viata a Sfantului Maxim, deosebim trei componente de baza ce caracterizeaza marturisirea ortodoxa: frica lui Dumnezeu, adevarata smerenie si curajul marturisirii. El nu a cedat in fata chinurilor, pricina pentru care si moartea sa ramane o marturie vesnica a luptei purtate. Marturisind Adevarul, Adevarul l-a slobozit de patimi si l-a unit cu Dumnezeu si cu toti sfintii. A suferit pana la moarte ca sa nu accepte minciuna si sa nu ascunda, de frica, Adevarul. „Mincinos este cel ce tagaduieste ca Iisus este Hristosul” (1 Io. 2:22), ne spune Sfantul Evanghelist Ioan. Sfantul Maxim s-a luptat nu doar sa-L marturiseasca pe Hristos inaintea oamenilor, nu doar sa fuga de pacat, ci si sa pastreze nealterata puritatea dogmei. Iar puritatea dogmei inseamna raspandirea directa a mesajului Evangheliei, propovaduit de apostoli si transmis noua de catre sfinti: faptul ca Cuvantul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Dumnezeu desavarsit fiind, in toata plinatatea Dumnezeirii Sale, a binevoit din dragoste sa Se intrupeze si sa Se faca Om desavarsit. In nici un caz nu s-ar putea pune la indoiala si tagadui deplina Dumnezeire si Egalitate cu Tatal a lui Hristos, din pricina slabiciunii trupului omenesc luat odata cu intruparea Sa.

Sfantul Maxim, acest mare Parinte al Bisericii, a contribuit magistral la dezvoltarea limbajului teologic in privinta celor doua vointe in Persoana lui Hristos. El a scris zeci de lucrari de o insemnatate teologica covarsitoare, dintre care enumeram in treacat: „Cuvant ascetic”, „400 capete despre dragoste”, „Intrebari si raspunsuri”, „Mistagogia” etc., multe dintre ele fiind cuprinse si in Filocalie. In toate aceste lucrari, cu o iscusinta teologica fara seaman si o uimitoare limpezime, Sfantul Maxim a expus in chip stralucit Hristologia. Ravna sa pentru apararea Ortodoxiei a fost rodul indelungatei sale nevointe din pustie. Imbogatit cu experiente duhovnicesti inalte si incercat in luptele ascetice, el si-a asumat sa ridice pe umeri greutatea teologica a infruntarii ereziei monotelite. Sfantul Maxim, al carui nume e sinonim cu marturisirea adevarului, ramane o figura eroica si luminoasa a Bisericii. Imparati, episcopi si sinoade l-au condamnat din pricina ca nu si-a abandonat marturisirea credintei si nu s-a lasat purtat de valurile starnite de vanturile unui compromis politic confortabil.

Astazi, unele cercuri politice si bisericesti doresc unitatea crestinilor. Imparatii de atunci doreau, la fel, o unitate, un front comun cu potrivnicii lor, trecand cu vederea deosebirile teologice ce-i desparteau. Din pricina acestor compromisuri facute de imparatii de atunci, de dragul unei asa-zise reconcilieri, au aparut acele erezii impotriva carora a luptat Sfantul Maxim. Intarit in Adevar, el a stat impotriva la toate amenintarile puternicilor vremii, atat politici cat si bisericesti. Toate Patriarhiile vechi din Rasarit acceptasera compromisul. Sinoadele episcopilor anatematizau pe oricine le era impotriva, cu aprobarea tacita a Basileului si Senatului.

Lupta Sfantului Maxim are valoare nu doar pentru acele vremuri, ci si pentru noi, cei de astazi, deoarece el ne-a aratat ce trebuie sa faca orice crestin, in orice vreme: crestinul trebuie sa-L marturiseasca pe Hristos inaintea oamenilor prin cuvinte si fapte; niciodata sa nu-L tagaduiasca sau sa-L vanda, sau sa marturiseasca un „Hristos fals”. Cand prigonitorii eretici i-au cerut Sfantului Maxim sa taca, el le-a raspuns: „A trece sub tacere cuvantul este totuna cu a te lepada de Hristos, fiindca Duhul Sfant graieste prin gura proorocului: «Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale caror glasuri sa nu se auda» (Ps. 18:3). Prin urmare, cuvantul ce nu vine la aratare nu este cuvant adevarat”. Mantuirea in ansamblul ei depinde nu doar de credinta inimii, ci si de marturisirea acestei credinte, dupa cum ne invata dumnezeiescul Apostol: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire” (Rom. 10:10).

Cu totii stim ca au fost vremuri in trecut cand parea ca lumina Ortodoxiei s-a stins de peste tot. Dar, de fiecare data, Dumnezeu a ridicat cate un marturisitor neinfricat, prin care credinta a biruit. Astfel au fost Sfintii Vasile cel Mare, Athanasie si Chiril ai Alexandriei, Grigorie Teologul, Ioan Damaschin, Theodor Studitul, Grigorie Palama, Marcu al Efesului si multi altii. Proslavindu-i pe acesti marturisitori ca sfinti, Biserica ne da vietile lor drept exemple de urmat. In zilele noastre, in aceste vremuri de confuzie si ratacire, vietile lor stralucesc ca niste faruri pentru a ne calauzi pe calea cea dreapta.

Sfantul Maxim a marturisit credinta ortodoxa intr-o epoca ce are multe asemanari cu cea a noastra. Politica basileilor de atunci urmarea infaptuirea unirii politico-sociale a imperiului – ceea ce se urmareste si astazi. Mijlocul de realizare a acestui lucru a fost sprijinirea ereziei monotelite. Au fost folositi si oameni din Biserica, care au sustinut erezia de dragul unor oportunitati lumesti. Ei credeau ca fac, chipurile, un pogoramant ecleziastic. Sa nu uitam insa niciodata cuvintele Sfantului Maxim, care spunea: „Domnul nostru Iisus Hristos a numit Biserica Sa Biserica Soborniceasca deoarece ea pastreaza Adevarul si marturisirea credintei”.

Prin aceste cuvinte, el a pecetluit condamnarea a ceea ce astazi se numeste „ecumenism” si, in acelasi timp, a destramat mitul existentei „succesiunii apostolice” in afara Bisericii Sobornicesti. Unde nu exista „adevarul si mostenirea marturisirii de credinta”, nu exista nici un fel de Biserica Soborniceasca – si, implicit, nici preotie, nici Botez, nici Taine. Aceasta teza se regaseste in textele si lucrarile de-Dumnezeu-insuflate ale Sfintilor Parinti, in Sfintele Canoane si in Vietile Sfintilor. Sa nu ne inselam! Nu poate fi vorba de vreo succesiune apostolica atat timp cat nu exista si credinta apostolica, deoarece invatatura Bisericii Ortodoxe ne spune ca harul dumnezeiesc este necreat, este expresia vesnica a Fiintei lui Dumnezeu, cea cu neputinta de descris – este har nezidit si dumnezeiesc, in inteles real si ontologic! In consecinta, atunci cand noi, crestinii ortodocsi, vorbim despre har, vorbim despre ceea ce ne putem impartasi din Dumnezeu noi, oamenii cei muritori si ziditi.

Adevarata unitate are sorti de izbanda doar atunci cand se face mai intai unirea in credinta, in dogme, in cult. Acesta este prototipul unitatii in Biserica primara. Diversitatea nu poate fi acceptata decat in probleme minore, legate de traditii si obiceiuri locale.

Iubiti credinciosi, sa privim cu credinta neclintita la pilda Sfantului Maxim si a celorlalti marturisitori! Sa ne luptam pentru a dobandi smerenia, blandetea si dragostea lor, pentru ca atunci cand va trebui sa ne marturisim credinta sa avem indrazneala in marturisirea noastra si sa ne luam rasplata in viata cea vesnica.

Fie ca rugaciunile si mijlocirile Sfantului Maxim Marturisitorul si ale Sfintei Parascheva care este atat de cinstita si la care aveti atata evlavie, sa ne acopere si sa ne intareasca pe noi pe toti in Adevarul credintei noastre ortodoxe. Amin!

 

Viata Sfintei Mari Mucenite Eufimia

Pe vremea imparatiei paganului Diocletian (284-305), stapanea in Calcedon Prisc antipatul, cel intarit de dansul. Acesta, vrand sa faca praznic zeului ce se numea Aris, a carui capiste si chiar idol erau in Calcedon, a trimis invitatiile sale prin cetati si prin satele cele dimprejur, iscalite cu numele imparatesc, poruncind tuturor sa se adune in Calcedon la praznic si sa aduca fiecare, dupa puterea sa, jertfa lui Marte. Si ingrozea, in scrisorile sale, cu mari prigoniri pe cei care n-ar asculta porunca si nu s-ar afla la acel praznic a carui data o hotarase, dupa opt zile. Iar cand a sosit ziua cea aratata a praznicului celui paganesc, s-a adunat multime multa de popor, cu dobitoacele ce le adusesera ca jertfa si se facea praznicul cu dantuire, junghiind oi si boi si inchinandu-se idolului neinsufletit, dar mai ales diavolului celui ce locuia intr-insul.

Atunci crestinii care locuiau acolo, scarbindu-se de acea praznuire urata de Dumnezeu si temandu-se de groaznica infricosare a antipatului, se ascunsera pe unde puteau si, adunandu-se in locuri tainuite, faceau slujbele adevaratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos. Deci a fost cercetare cu porunca data de prigonitor, sa se dovedeasca daca se mai afla cineva potrivnic poruncii lui, daca mai este cineva care sa nu se inchine zeului Marte. Si s-au gasit crestini potrivnici dorintei prigonitorului, care, neascultand porunca lui, nu dadura diavolului cinstea aceea care se cuvine Unuia adevaratului Dumnezeu.

Deci, maniindu-se prigonitorul ca nu-l asculta crestinii, a poruncit sa-i caute si sa-i aduca la chinuri. Atunci patruzeci si noua dintre crestini s-au ascuns la un loc tainuit, unde faceau rugaciuni, intre dansii era o fecioara foarte frumoasa, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredinciosilor parinti Filotron Sincliticul si Teodorosia. Iar prigonitorul a fost instiintat despre crestinii cei ascunsi, pe care a poruncit sa-i prinda pe toti si sa-i aduca inaintea judecatii sale. Deci, indata, dupa porunca prigonitorului, slujitorii cei salbatici, intocmai ca fiarele gata a vana prada, pornindu-se spre turma cea cuvantatoare adunata pentru Hristos, inconjurara cu arme casa aceea in care credinciosii slujeau lui Dumnezeu in ascuns. Si spargand usile, cu nemilostivire pe fiecare, cate unul, il trageau afara ca nici unul dintr-insii sa nu scape. Si prinzandu-i pe toti, ii dusera la antipatul cu necinste si cu batjocura.

Deci, fiind dusi ca oile la junghiere, au stat inaintea mandrului prigonitor smeritii robi ai lui Hristos, gata fiind sa indure pana la sange pentru slava Domnului lor. Vazandu-i, mandrul stapanitor le-a zis: „Oare voi sunteti potrivnici poruncii imparatesti si poruncii noastre, cei ce defaimati jertfa marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: „Poruncii imparatului si poruncii tale, antipate, se cade a ne supune, de nu va fi potrivnica Dumnezeului ceresc, iar de este potrivnica lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar a ne si impotrivi. De ne-ati fi poruncit noua acele lucruri la care suntem datori a ne supune stapanirilor, apoi am fi dat cele ce sunt ale cezarului, cezarului. insa de vreme ce porunca ta este potrivnica si urata lui Dumnezeu, pentru ca ne porunciti sa cinstim pe faptura mai mult ca pe Facatorul, sa ne inchinam si sa ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu Celui de sus, aceasta porunca a voastra niciodata nu o vom asculta, pentru ca suntem inchinatori adevarati ai adevaratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece”.

Atunci prigonitorul, deschizandu-si gura sa mincinoasa si ascutindu-si ca briciul limba sa inselatoare, a intins vorba sa cea impletita cu mestesug prin imbunari si prin fagaduinte de daruri si de cinste, tragandu-i pe acestia de la calea cea dreapta, pe care Hristos i-a castigat cu cinstitul si scumpul Sau sange la inchinarea sa pierzatoare de idoli. Apoi ii ingrozea pe dansii cu chinuri amare, de n-ar vrea sa faca aceasta la care ii sfatuia si le poruncea antipatul.

Iar sfintii au raspuns: „Darurile si cinstirile tale, antipate, pe care ni le fagaduiesti noua, de mult le-am lepadat de la noi, le-am urat si le-am socotit ca pe niste gunoaie pentru Hristos, ca avem bunatatile cele ceresti mai mari si mai bune decat toate bunatatile cele pamantesti. Bunatatile pamantesti sunt vremelnice si ne­statornice, iar cele ceresti, vesnice si neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne ingrozesti pe noi, nu numai nu ne temem, ci si dorim prea mult sa le-suferim, ca sa se arate in noi puterea si taria Dumnezeului nostru, de care ati putea sa va mirati si sa va rusinati, cunoscand neputinta zeilor vostri celor de Dumnezeu urati. insa ce nevoie iti este tie sa-ti lungesti vorba si sa-ti latesti cuvantul! incepe lucrul tau pe care il gandesti si vei vedea ca mai mare va fi in noi osardia spre rabdare, decat in tine spre chinuire”.

Atunci prigonitorul a inceput a-i schingiui pe dansii cu legaturi si cu batai. Si ii chinuira pe sfinti nouasprezece zile in multe feluri, in toate zilele batai peste batai luand, foamea si setea rabdand. Si avand cu dansii pe Sfanta Eufimia, fecioara tanara si frumoasa, graiau catre dansa, incurajand-o: „Nevoieste-te, fecioara, pentru Mirele Ceresc; nevoieste-te, ca sa-L intampini cu fecioarele cele intelepte, ca sa te iubeasca si pe tine ca pe o mireasa a Sa si in camara Sa sa te duca pe tine”.

Dupa aceasta, trecand douazeci de zile, i-au dus la judecata si antipatul i-a intrebat: „Poate ca dupa ce ati fost pedepsiti si chinuiti cu atatea necazuri, veti vrea sa fiti ascultatori poruncii noastre?” Atunci sfintii mucenici impreuna cu Sfanta Eufimia, raspunzand, au zis: „Sa nu te nadajduiesti, antipate, ca ne vei abate pe noi din calea cea dreapta; ca mai degraba vei rasturna muntii la pamant si vei misca stelele de pe cer, decat vei putea sa abati inimile noastre de la adevaratul Dumnezeu!”

Dupa aceste cuvinte, inraindu-se prigonitorul, a poruncit ca sa-i bata cat se poate de mult peste fetele lor. Apoi, vazand ca nimic nu poate sa izbandeasca, s-a sfatuit sa-i trimita pe dansii la imparatul; si, mai inainte de a-i trimite, a poruncit sa-i inchida in temnita. Ducandu-se ei spre temnita, a vazut antipatul pe Sfanta Eufimia, fecioara tanara si frumoasa, care, in mijlocul cetei aceleia a sfintilor mucenici, stralucea ca luna intre stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a rapit-o.

Iar ea, ridicandu-si ochii si mainile spre cer, a strigat: „Nu ma lasa pe mine, preaiubitul meu Mire, Iisuse Hristoase, ca spre Tine mi-am pus nadejdea! Sa nu dai fiarelor sufletul ce Te iubeste pe Tine si marturiseste numele Tau cel sfant! Sa nu ma lasi in mainile vrajmasilor mei, ca sa nu se bucure de mine. intareste-ma pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca sa nu ma biruiasca pe mine faradelegea”.

Prigonitorul, vrand s-o momeasca pe sfanta fecioara spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de inselaciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe si cu felurite fagaduinte vana inima ei cea fecioreasca. Cu toate acestea ea graia barbateste: „Sa nu gandesti, o, chinuitorule, ca slabiciunea mea cu inlesnire vei putea sa o pleci la a ta faradelege si necuratie cu amagirile tale mestesugite! Ca, desi sunt cu firea de parte femeiasca, neputincioasa cu trupul si tanara de ani, totusi sa stii ca inima mea este mai barbatoasa decat a ta! Mai tare este puterea mea in sfanta credinta, decat vitejiile voastre, si mai mare intelegere am cu darul Hristosului meu, decat toti ritorii vostri pagani, cu care vi se pare ca sunteti intelepti! Iar voi, mai fara de minte sunteti decat toti, nevrand sa cunoasteti pe Dumnezeul Cel adevarat, ca pe diavolul in loc de Dumnezeu il aveti. Deci nu ma vei amagi pe mine prin cuvintele tale cele cu mestesug, precum oarecand sarpele pe stramoasa noastra Eva; nu-mi vei indulci mie lumea aceasta amara cu desfatarile ei, pe care pe toate le socotesc ca pe niste pelin, pentru preadulcele meu Mire Iisus Hristos. Si nu vei birui puterea care intru neputinta se desavarseste cu toate razboaiele tale, ca nadajduiesc spre Mantui­torul meu, ca nu ma va lasa pe mine, nici nu va lua de la mine mana cea tare a ajutorului Sau pana ce capul sarpelui cel inaltat se va calca de picioare femeiesti”.

Atunci prigonitorul, vazandu-se infruntat, s-a maniat foarte tare si pe cea vicleana dragoste a sa care o arata catre dansa, schimband-o in manie, a poruncit sa gateasca roata pentru muncire, care avea intr-insa multime de cutite ascutite, pregatite spre acel lucru, ca toata carnea ei de pe oase sa o taie si sa o zdrobeasca. La acea roata legand-o pe Sfanta fecioara Eufimia, ceea ce cu semnul Sfintei Cruci s-a ingradit, cand incepura slujitorii a intoarce roata, trupul ei se zdrobea si incheieturile ei se desfaceau. Dar ea facea rugaciune cu tarie catre Dumnezeu, zicand: „Doamne, Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vietii mele, Cel ce dai mantuire celor ce nadajduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu, ca sa se stie de toti ca Tu esti insuti Dumnezeu si adevarata nadejde a celor ce Te asteapta pe Tine si ca nu vor veni rele, nici se va apropia bataie de trupurile celor ce si-au pus scaparea lor spre Tine, Cel Preainalt”.

Asa rugandu-se ea, indata a stat roata si slujitorii, ostenind, au cazut, pentru ca ingerul lui Dumnezeu, venind, i-a oprit invartirea si pe sfanta fecioara, de pe roata pogorand-o, a tamaduit-o de rani si cu totul sanatoasa a facut-o. Iar ea, intreaga pogorandu-se, cu bucurie canta multumind lui Dumnezeu si proslavind taria Lui cea atotputernica.

Aceasta vazand-o prigonitorul si toti cei ce erau acolo, au ramas in nepricepere si se mirau foarte mult de minune. insa unde rautatea a orbit ochii mintii, acolo nimic n-a folosit minunea cea atat de mare, pentru ca n-a putut sa cunoasca mana cea tare a adevaratului Dumnezeu. Vazand n-au vazut, si auzind n-au inteles, ca s-a impietrit inima lor si semnul cel de minune l-au socotit vrajitorie. Dupa aceasta a poruncit prigonitorul sa se arda cuptorul foarte tare, ca dupa aceea sa arunce pe sfanta in foc.

Deci, inrosit fiind cuptorul si arzand inca foc mare, sfanta mucenita s-a imbracat in zaua celor trei tineri, adica in rugaciune, si impotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari catre Dumnezeu, caci, ridicandu-si ochii catre cer, a zis: „Dumnezeule, Cela ce intru cei de sus petreci si spre cei smeriti privesti; Cela ce in Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai pazit intregi si nevatamati de foc prin ingerul cel sfant, si roua de sus le-ai trimis lor, Tu sa-mi fii ajutor si mie, roabei Tale, care ma nevoiesc pentru slava Ta, Iisuse Hristoase al meu!” Asa a zis, si cu semnul crucii, ca si cu o alta arma inarmandu-se, statea gata sa intre in foc si astepta pana ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostasi, Victor si Sostene, carora le era poruncit sa arunce pe mucenita in foc, vazura o vedenie minunata in foc lucrandu-se; vazura pe ingerii lui Dumnezeu risipind focul in cuptor si ingrozindu-i pe dansii, ca sa nu indrazneasca a se atinge de mireasa lui Hristos.

Aceasta minune vazand-o, zisera catre prigonitor: „Nu putem noi, antipate, sa ne atingem cu mainile noastre cele spurcate de aceasta cinstita fecioara si s-o aruncam pe ea in foc, macar ca ne vei taia si capetele noastre. Pentru ca vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tai nu o vad. Si mai de folos ne este noua sa suferim mania ta, decat a fetelor celor purtatoare de lumina, care ne ingrozesc pe noi din vapaia focului”.

Acestea auzindu-le, prigonitorul s-a maniat asupra lor si, parandu-i-se ca sunt crestini si pentru aceea nu vor sa arunce in cuptor pe fecioara, i-a dat pe dansii la inchisoare. Apoi altora doi,

carora le era numele Cezar si Varie, le-a incredintat sa aduca la indeplinire acea porunca; si, luand pe fecioara, o aruncara in cuptor si indata focul cel mare din cuptor a izbucnit si in fata celor ce o aruncasera s-a repezit si in locul acela i-a prefacut pe ei in cenusa, iar pe ceilalti slujitori i-a alungat departe, iar sfanta, in mijlocul cuptorului, ca intr-o camara luminoasa stand si ca intr-o roua de racorire dantuind, canta cantarea tinerilor din Babilon: Binecuvantat esti, Doamne, Dumnezeul parintilor nostri si laudat si preaslavit este numele Tau in veci (Daniel 3, 26). Si a fost o minune preaslavita ca nu s-a atins de dansa focul, nici chiar de hainele ei, pentru ca insusi nestricaciosul Mirele ei, Hristos Domnul, in taina a venit in cuptor la sfanta Sa mireasa si cu cereasca racorire a rourat-o pe ea.

Stingandu-se cuptorul, a iesit sfanta intreaga si sanatoasa, toti minunandu-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepandu-se ce sa faca, a aruncat-o in temnita, zicand: „In aceasta noapte voi chibzui ce sa fac vrajitoarei acesteia”. Apoi, pe Victor si pe Sostene aducandu-i inaintea sa, se inrautati asupra lor si le fagadui sa-i piarda pe ei de nu se vor inchina zeilor. Iar ei raspunsera: „Pana acum eram rataciti, nestiind adevarul, dar acum am cunoscut pe Unul Dumnezeu Cel ce a facut cerul si pamantul. In Acesta credem si ne inchinam, iar idolilor tai, carora si noi mai inainte ne inchinam, nestiind amagirile diavolesti, de acum nu ne vom mai inchina. Iar tu fa cu noi ceea ce voiesti, in mainile tale sunt trupurile noastre, iar sufletele noastre in sprijinul lui Dumnezeu”. Si i-a osandit pe dansii prigonitorul sa fie sfasiati de fiare.

Mergand sfintii la locul unde aveau sa fie mancati de fiarele salbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tarie ca milostiv sa le fie lor si, iertandu-le pacatele ratacirii si ale credintei lor celei mai dinainte, sa randuiasca sufletele lor cu cei ce au crezut intr-insul. Si indata a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemandu-i pe dansii la odihna, si, auzindu-1 cu bucurie, si-au dat sufletele lor in mainile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins, si s-au ingropat de cei credinciosi in taina.

Trecand noaptea si fiind a doua zi, a sezut prigonitorul la ju­decata si scoasera pe Sfanta Eufimia din temnita. Ea, mergand, canta cu veselie: „Tie voi canta, Doamne, cantare noua, pe Tine, Doamne, Te voi preaslavi, taria mea! Lauda-Te-voi intre popoare, Doamne, canta-voi Tie intre neamuri (Psalm 107, 3) si numele Tau voi preaslavi, ca Tu esti Unul adevaratul Dumnezeu si nu este altul afara de Tine”.

Asa cantand, a mers la judecata. Si fiind mult intrebata, cercetata si silita la jertfire, a vazut prigonitorul inima ei neinduplecata si a poruncit ca, spanzurand-o, sa-i strujeasca trupul cu fiare ascutite. Dar si dupa aceasta patimire s-a aflat intreaga cu puterea lui Dumnezeu. Apoi, sapand o groapa adanca si umpland-o cu apa, a adunat acolo multime, de balauri, vipere si jiganii otravitoare din mare si tot neamul de taratoare care se misca pe pamant si se afla in ape. Cu acelea umpland groapa, a poruncit sa arunce intr-insa pe Sfanta Eufimia. Iar ea, insemnandu-se pe sine cu semnul crucii, zicea: „Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu in pantecele fiarei celei din apa ai pazit nevatamat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbavit; Tu dar si pe mine ma pazeste cu mana Ta cea tare, ca sa se proslaveasca si in mine numele Tau cel sfant”. Si a sarit in groapa; iar balaurii si jivinele, plecandu-se la dansa, nu o vatamara, ci se vedea ca se ingrijesc de sanatatea ei, ca o purtau pe ea pe spatele lor, nelasand-o sa se afunde in adancul gropii celei pline de apa. Si a iesit sfanta din groapa aceea fara de nici o vatamare, cu darul lui Hristos. Si nu se pricepea prigonitorul ce sa-i mai faca.

Apoi, vrand ca desavarsit sa o piarda si gandind ca farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele aratate le biruiesc, iar nu si mestesugirile cele tainuite, a poruncit sa sape alta groapa tainuita si s-o umple cu suliti ascutite, sabii si cutite, infigand acele arme in fundul gropii cu ascutisul in sus, iar deasupra acoperindu-le putin cu paie si cu pamant, a poruncit sa mearga mucenita peste groapa cea acoperita ca, nestiind nimic, sa cada acolo peste armele cele ascutite si, ranindu-se, sa moara. Si a trecut sfanta pe deasupra gropii ca o pasare peste cursa zburand, iar alti pagani, nestiind groapa aceea, au cazut intr-insa si au pierit. Vazand prigonitorul acest lucru, s-a rusinat foarte mult si s-a implinit acolo scriptura aceea: Groapa a sapat si a adancit-o si va cadea in groapa pe care a facut-o (Psalm 7, 15).

Dar Sfanta Eufimia lauda pe Dumnezeu si canta: „Cine va grai puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Ca pe cea ranita, roaba Ta, de rani nevatamata o ai pazit, din foc o ai mantuit, de fiare, de apa si de roata o ai aparat si din groapa o ai scos; iar acum, Doamne, izbaveste sufletul meu din mainile vraj­masului celui din inceput. Pacatele tineretilor mele si ale nestiintei mele nu le pomeni, ci cu picaturile sangelui Tau cel varsat pentru mine curateste spurcaciunea trupului si a sufletului meu. Ca Tu esti curatirea, sfintirea si luminarea robilor Tai”.

Antipatul a incercat cu cuvinte bune sa o amageasca pe ea: „Sa nu-ti necinstesti, zicea, neamul tau, sa nu-ti pierzi floarea tineretilor tale si sa nu te lipsesti de viata ta! intoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte si vei fi de noi toti cinstita si laudata si cu multa slava si bogatie indestulata”. Si alte multe cuvinte inse­latoare zicand sfintei, ea a ras de dansul si 1-a rusinat pe el ca pe un nebun.

Atunci iar a inceput a o munci pe ea si, batand-o mult cu toiege, a poruncit sa o ferastruiasca cu un ferastrau ascutit. Dar nu putea ferastraul sa-i vatame sfantul ei trup. Apoi, a poruncit ca pe o tigaie infocata sa o arda, dar si tigaia s-a racit, pentru ca ingerii erau cu mireasa lui Hristos, pazind-o pe ea de toate chinurile. La sfarsit a dat-o spre mancare fiarelor. Iar ducandu-se sfanta la priveliste, unde era sa fie mancata de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca sa-i dea ei sfarsitul muceniciei, sa primeasca sufletul ei in mainile Sale, sa-i porunceasca ei ca din mult patimitorul trup sa treaca la marginea cea dorita si zicea: „Doamne al tuturor puterilor, Tu ai aratat intru mine puterea Ta cea nebiruita si cu dreapta cea nedovedita ai vadit draceasca slabiciune si nebunia prigonitorului, iar pe mine mai presus decat toate muncile m-ai pastrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea si varsarea sangelui mucenicilor celor ce au fost mai inainte, asa primeste si jertfa mea, ce cu suflet umilit si cu inima smerita se aduce tie si, in locasurile sfintilor, in ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihneste-1, ca bine esti cuvantat in veci”.

Asa rugandu-se sfanta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii si ursii, care, apropiindu-se, ii lingeau picioarele. O ursoaica i-a facut ei in picior putina rana si a curs sange, dupa care a venit un glas din cer chemand-o pe ea la cele de sus si indata si-a dat duhul sau Domnului, pentru care a patimit cu osardie. Si s-a cutremurat pamantul si se clatina cetatea, se sfaramau zidurile, cadeau casele si s-a facut frica mare.

Fugind toti de la privelistea aceea de frica, a ramas sfantul ei trup zacand mort! Si in acea vreme, venind parintii ei, au luat pe fiica lor cea sfanta si au ingropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie departare, multumind lui Dumnezeu si veselindu-se ca s-au invrednicit a fi parintii unei asemenea fiice, care prin sangele sau s-a facut mireasa cerescului Mire Hristos si a imparatului a toate, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Marea minune (11 iulie) de la moastele sfintei Eufimia prin care s-a intarit dreapta credinta la sinodul al 4-lea de la Calcedon, in anul 451

– Si alte minuni de la mormantul ei –

Aceasta minune a fost hotar al Sfintilor Parinti sa nu treaca la impartasirea credintei celor rau credin­ciosi – monofiziti.

Si s-a inceput aceasta lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei si Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe cand inca era viu dreptcredinciosul imparat Teodosie cel Tanar, au ridicat un nou eres de hula impotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecand cele doua firi ale Lui, pe cea dumnezeiasca si pe cea omeneasca, intr-una singura. Si pe multi din randuiala duhovniceasca si mireneasca i-au amagit cu aceasta rea credinta a lor; iar pe barbatii si boierii care erau in palatul imparatesc i-au vatamat cu acel eres si aveau mare ajutor de la ei. Iar cand s-a tinut in Efes sinodul cel de loc, iar mai degraba sa zicem adunarea cea talhareasca, la care preasfintitul Flavian, patriarhul Constantinopolului si marturisitorul ucis de cei de un gand cu Dioscor si cu Eutihie, atunci s-a intarit mai mult acel eres si era primit ca o credinta dreapta, iar credinta ortodoxa era lepadata ca o rea credinta oarecare. Deci era de trebuinta sa se adune al patrulea Sinod a toata lumea, al Sfintilor Parinti, pentru lepadarea acelui eres si spre intarirea dreptei credinte.

In vremea aceea, binecredinciosul imparat Teodosie a trecut din aceasta viata catre Domnul. Iar dupa el a luat imparatia imbunatatitul si placutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfanta Pulheria. Acesti ravnitori ai dreptei credinte, vazand Biserica tulburata de eresuri si feluritele certuri ce se faceau in ea, au poruncit sa se adune in cetatea Calcedonului sfintii parinti din toata lumea crestina, ca sa cerceteze si sa hotarasca toate cele pentru dreapta credinta. Deci s-au adunat Sfintii Parinti in numar de 630, cu preasfintitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului si cu preasfintitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimu­lui si cu trimisii preasfintitului Leon, Papa Romei. Si au fost de fata si rai credinciosii, intre care incepatori erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, randuit la patriarhie de Dioscor in locul lui Domnos, si ceilalti arhierei de un gand cu ei, si Eutihie cu cei de o socoteala ai sai, incat multimea ereticilor era fara de numar. Si toti impreuna cu Sfintii Parinti faceau Sinodul, adunandu-se in biserica Sfintei Mare Mucenite Eufimia, care este in cetatuia dinspre Bosfor; pentru ca acea biserica tinea de scaunul mitropoliei Calcedonului si era foarte mare, incat putea sa incapa in ea mult popor. in ea se odihneau si moastele acestei mari mucenite, de la care se faceau minunate si preaslavite minuni, care se cade macar in parte sa se pomeneasca.

In ziua sfintei ei pomeniri, in care a patimit pentru Hristos, in toti anii izvora sange din cinstitele ei moaste, ca si cum ar fi curs dintr-o

rana, si se lua de acolo astfel: Mormantul ei era de marmura si acoperit de o lespede tot de marmura, avand inauntru moastele sfintei, puse intr-un sicriu de lemn. in acel mormant de marmura, in partea stanga, era o ferestruie mica, cat incapea o mana omeneasca. Ferestruia era incuiata cu tarie si se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, dupa cantarea rugaciunilor de toata noaptea si inaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sange cu un burete legat de o varguta lunga de fier. Bagand acolo buretele uscat, il scotea plin de sange si il storcea intr-un vas cinstit, pregatit pentru aceasta. Iar poporul vazand sangele acela, inalta slava atat lui Dumnezeu, cat si Sfintei Mucenite Eufimia si se ungea cu el spre binecuvantare si tamaduirea neputintelor lor.

Acel sange era foarte bine mirositor, ca si cum era amestecat cu un mir de mult pret, insa nici un fel de mir din cele pamantesti nu putea sa fie asemanator cu acela. Pentru ca sangele acela covarsea cu neasemanare toate aromatele si tamaduia toate bolile. Iar sfanta mucenita izvora din cinstitele ei moaste un sange mirositor si tamaduitor ca acela, nu numai in vremea praznuirii sale de peste an, ci uneori si in alte vremi, si mai ales cand arhiereul acelei biserici era barbat placut lui Dumnezeu, cu viata imbunatatita. Se faceau inca si aratari multe, pentru ca sfanta se arata de multe ori celor ce se rugau ei cu credinta: uneori celor ce zaceau in boli, alteori celor ce alergau la biserica si la mormantul ei, iar alteori celor ce erau in felurite primej­dii si o chemau in ajutor. Si alergau spre inchinare cu credinta la dansa in Calcedon popoare din toate tarile si cetatile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunandu-se Sinodul Sfintilor Parinti celor din toata lumea, imparatii au poruncit ca acolo sa se savarseasca.

La acel sinod, facandu-se multa neintelegere si cearta a dreptcredinciosilor crestini cu ereticii, pentru ca rau credinciosii nu voiau nicidecum sa se supuna la dogmele cele drepte, atunci Preasfintitul Anatolie, sfatuindu-se cu ceilalti sfinti parinti, a zis catre eretici: „Sa scrieti voi intr-o carte marturisirea credintei voastre si vom scrie si noi marturisirea noastra si amandoua scrisorile, pecetluindu-le, sa le punem in mormant la preacinstitele moaste ale Sfintei Mare Mucenite Eufimia, apoi sa ne rugam soborniceste lui Dumnezeu cu post, ca, prin aceasta sfanta placuta a sa, sa ne descopere care este credinta cea dreapta”. Aceasta zicand Sfantul Anatolie, toti au laudat sfatul lui. Deci au scris doua carti: dreptcredinciosii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecetile lor si descoperind mormantul sfintei, au pus amandoua scrisorile pe pieptul ei. Si iarasi acoperind mormantul, l-au intarit cu pecete imparateasca si cu straja si s-au rugat trei zile cu postire.

Si sosind ziua a patra, imparatul impreuna cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormant al Sfintei Eufimia si, desfacand pecetea imparateasca, cand au deschis mormantul, au vazut scrisoarea celor dreptcredinciosi sezand in dreapta sfintei, iar scrisoarea celor raucredinciosi zacand la picioarele ei. Si de mirare era si aceasta, ca ea si-a intins mana sa spre imparat si spre patriarh ca o vie, dandu-le lor scrisoarea marturisirii celei drepte. Atunci toti s-au umplut de bucurie negraita si au dat slava lui Dumnezeu, cantand cantari de lauda si de multumire sfintei mucenite si inchinandu-se cu fierbinte dragoste moastelor ei facatoare de minuni.

Si indata toti au propovaduit credinta cea dreptslavitoare, ca una ce era intarita de Dumnezeu si adeverita prin sfanta si marea mucenita, iar credinta ereticilor au dat-o anatemei. Si multi dintre eretici, vazand acea minune, au trecut la dreptcredinciosi, iar pe cei care se mai impotriveau, pe aceia i-au scos din dregatoriile lor si i-au trimis la inchisoare. Din acel timp, zugravii au inceput a inchipui in icoane pe Sfanta Mare Mucenita Eufimia cu scrisoarea in mana dreapta, spre aducere aminte de ac

ea preaslavita minune, care s-a facut in timpul sinodului. Si precum atunci, asa si dupa aceea, sfanta mucenita n-a incetat a face minuni si a izvori din cinstitele ei moaste sange mirositor ca mirul.

Iar dupa ce au trecut multi ani, imparatia a luat-o Mavrichie. Acest imparat, fiind binecredincios, mai tarziu a cam slabit in credinta, indoindu-se de minunile sfintei si de sangele care curgea din ranile ei, socotindu-1 ca este prefacut, iar nu adevarat. De aceea, vrand sa se incredinteze si sa afle adevarul, a facut astfel:

Mai inainte cu multa vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei si marii mucenite, a intarit atat mormantul, cat si fereastra mormantului cu pecetea sa imparateasca. Deci, sosind ziua praznicu­lui, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon si, desfacandu-si pecetea sa, a deschis ferestruia. Si indata a iesit miros foarte placut, incat a umplut biserica, iar sangele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sangele, a curs din cinstitele moaste ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru ca nici intr-un an n-a curs atat de mult sange ca in acela, spre infruntarea putinei credinte a imparatului si spre intarirea credintei fara indoire in puterea lui Dumnezeu, Care poate sa le faca pe toate mai presus de fire. Caci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apa vie din osul cel uscat al falcii de magar, oare nu putea ca din moastele cele nestricacioase ale placutei Sale sa izvo­rasca sange si mir? Deci imparatul, cunoscand greseala sa, s-a cait si a castigat mare credinta si evlavie catre Sfanta Eufimia.

Dupa aceasta, in timpul imparatiei lui Eraclie, a fost, cu ingaduinta lui Dumnezeu, mare navalire a persilor asupra tarii Bitiniei si asupra hotarelor Calcedonului. Si cuprinzand ei toata cetatuia aceea, au pustiit-o, dupa obiceiul barbar. Apoi, intrand in biserica sfintei marii mucenite, au luat toate cele ce le-au gasit, dar voind sa deschida mormantul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru ca nu numai lespedea de marmura de deasupra era nemiscata, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci persii, adunand multime de lemne si de vreascuri, au impresurat mormantul si, facand pe dansul ca un st

og, au pus materii arzatoare si le-au dat foc, asteptand sa se risipeasca marmura din acea cumplita ardere.

Dar nici asa n-au sporit ceva, pentru ca arzand toata materia aceea, s-a prefacut in cenusa, dar mormantul sfintei a ramas nevata­mat, Dumnezeu facand pe placuta Sa minunata. Iar dupa plecarea persilor, imparatul cu patriarhul au. tinut sfat pentru moastele Sfintei si Marii Mucenite Eufimia si au socotit sa le mute din Calcedon la Constantinopol, temandu-se de navalirea din nou a barbarilor impo­triva Calcedonului.

Debi zidind in Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserica mare si frumoasa in numele sfmtei, dupa asemanarea celei de la Calcedon, au adus intr-insa cu cinste sfintele moaste, impreuna cu mormantul cel de piatra, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au randuit sa fie langa dansele, spre mai mare cinste a sfintelor moaste. Iar mormantul l-au pus in altar in locul dumnezeiestii mese, si pe el se savarsea jertfa cea fara de sange, inauntru fiind cinstitele moaste ale Sfintei Marii Mucenite Eufimia, de la care se savarseau minuni, precum in Calcedon, si sangele cel mirositor si datator de tamaduire ca mirul, izvora la timpul obisnuit.

Deci, trecand multi ani si schimbandu-se multi imparati, si Sinoadele Sfintilor Parinti a toata lumea, al cincilea si al saselea savarsindu-se, a venit ca imparat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume si obicei de fiara. Acela mai intai a inceput a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptarii de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar catre cei de un gand cu el zicea: „Iata, acestea sunt /de care zice proorocul: Ochi au si nu vad, urechi au si nu aud, gura f au si nu vorbesc…”. Si i se impotrivea lui Preasfintitul Patriarh Gherman, insa el 1-a izgonit cu necinste din scaun si in locul lui a randuit pe un eretic de un gand cu dansul. Asemenea i-a izgonit si pe ceilalti arhierei dreptcredinciosi, care nu se invoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci si impotriva moastelor sfintilor latra fara de rusine, ca un caine cu neinfranata limba, defaimandu-le cu totul.

Deci, vazand si auzind de minunile ce se faceau de sfintele moaste ale Sfintei si Marii Mucenite Eufimia, i se rupeau rarunchii de zavistie, dar nu indraznea sa faca la aratare ceva rau moastelor, temandu-se de ridicarea si de tulburarea poporului. Deci a aflat ticalosul un mestesug ca acesta: s-a dus noaptea in ascuns cu cei de un gand ai sai in biserica Sfintei Eufimia si a descoperit mormantul ei, pe care persii nu l-au putut descoperi, pentru ca Domnul Hristos a slobozit sa se atinga mainile celor raucredinciosi de cinstitele moaste ale miresei Sale, pe care le-a pazit neatinse de mainile necredin­ciosilor pagani. Caci persii greseau in nestiinta lor, iar crestinii cei raucredinciosi, stiind, indrazneau. De aceea le-a ingaduit lor, spre mai mare osanda, ca sa necinsteasca pe acea sfanta.

Deci imparatul Leon, descoperind mormantul, a scos de acolo racla cea de lemn in care erau moastele nestricate cele facatoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar in locul acelora a bagat in mormantul cel de piatra niste oase putrede si puturoase, pe care le pregatise inadins si, acoperindu-le iarasi cu lespedea, s-a dus, luand cu sine talhareste acele sfinte moaste, pe care le-a pus intr-o camera din palatul imparatesc. Iar surorile imparatului si cu fiicele sale, tainuindu-se de el, mergeau la sfintele moaste si le cadeau cu miruri si le aprindeau lumanari, cinstindu-le cu osardie si inchinandu-se lor cu dragoste. Dar raucredinciosul imparat, instiintandu-se degraba despre aceasta, indata a luat racla cu sfintele moaste si a aruncat-o noaptea in mare.

Iar a doua zi, strangand adunare din cei raucredinciosi, ocara la aratare pe poporul cel dreptcredincios, hulind si defaimand moastele sfintei marii mucenite, zicand: „O, oameni nebuni, mergeti si vedeti inselaciunea cu care va inselati, spunand ca sunt nestricacioase si facatoare de minuni moastele prealaudatei Eufimia; descoperiti mormantul si vedeti care este adevarul!” Deci indata a trimis pe oamenii sai ca sa descopere mormantul si tot poporul a vazut oasele cele putrede si puturoase. Drept aceea ereticii au inceput a rade si a batjocori pe cei dreptcredinciosi, numindu-i inchinatori de oase puturoase, iar dreptcredinciosii, minunandu-se de un lucru neasteptat ca acela, nu stiau ce se intamplase si s-au umplut de rusine si de jale.

Atunci multi au socotit ca toate minunile sfintei sunt inselaciuni, si scuipand oasele acelea puturoase, le-au aruncat afara. Asemenea si mormantul acela de marmura l-au scos afara si biserica lui Dumnezeu au prefacut-o intr-o uraciune a pustiirii, caci au necinstit-o foarte. Si era biserica aceea ca o pestera oarecare pustie sau ca un ocol de animale; inca si mai rea, pentru ca toate spurcaciunile si necuratiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii isi facusera inauntrul bisericii cuptoare de fierarie si lucrau intr-insa mestesugurile lor. Si, unde mai inainte se auzea glas de cantari dumnezeiesti, acum iesea de acolo sunetul ciocanelor care bateau fierul pe nicovala si se auzeau cantece necuviincioase, cuvinte spurcate si cearta intre oameni fara de randuiala.

Si petreceau acei mesteri in acea biserica pustiita, cu femeile si cu copiii lor. Iar in Sfantul Altar, ca intr-un loc ascuns, isi aveau locul unde isi faceau nevoile trupesti. Si a rabdat Dumnezeu indelung acele fapte rele omenesti, care spurcau pana intr-atat sfintenia Lui, pana ce pe cei rai i-a pierdut rau si iarasi a ridicat dreapta credinta, curatind si sfintind locul Sau, pe care 1-a facut iarasi salasluire a slavei Sale.

Iar cinstitele moaste ale intru tot laudatei mucenite, fiind aruncate in mare, atunci trecea pe acolo o corabie, dupa randuiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea “al Sofiei”. Acea corabie avea stapani doi frati, Serghie si Sergon. Si vazand ei sicriul purtat de va­luri aproape de corabia lor, l-au luat in corabie, socotind ca intr-insul este vreo vistierie lumeasca. Deci, dand drumul la panze, au plecat. Si sosind la portul care se numeste “al lui Avid”, au deschis sicriul si vazand moastele nestricate si cu buna mirosire ale sfintei mucenite, s-au bucurat de acea comoara duhovniceasca, iar mai ales cand s-au adeverit in vedenie de sfintenia acelor moaste. Pentru ca in noaptea urmatoare au vazut in vis o slava mare deasupra moastelor si un sfesnic in care ardeau lumanari si niste barbati prea luminosi cantand si laudand pe Dumnezeu.

Dupa vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu sa le descopere ale carui sfant sunt acele moaste. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. in insula aceea se aflau moastele faca­toare de minuni si izvoratoare de mir ale Sfintei Mucenite Glicheria. Si ramanand ei langa insula aceea, au vazut in vedenie pe Sfanta Mucenita Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie iesind in intampinarea ei o fecioara foarte frumoasa, si amandoua s-au imbrati­sat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis catre cea care iesise din corabie: „Bucura-te, mucenita lui Hristos, fericita Eufimia!” Iar aceasta, de asemenea, i-a raspuns: „Bucura-te, mucenita a lui Hristos, fericita Glicheria!” Si sarutandu-se una cu alta, s-au despartit – Sfanta Glicheria s-a dus la locul sau, iar Sfanta Eufimia s-a intors in corabie.

Aceasta vedenie s-a facut la amandoi fratii si s-au bucurat foarte mult, fiindca s-au instiintat ale cui sunt moastele acelea. Deci, rugandu-se cu caldura catre Sfanta Mare Mucenita Eufimia, au cazut cu osardie la sfintele ei moaste si le sarutau, plangand de bucurie. Si voiau sa duca acea vistierie fara de pret in patria lor, dar Dumnezeu si sfanta cea placuta Lui n-au voit asa. Caci, dupa ce corabierii au ridicat panzele corabiei si au pornit spre tara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodata s-a ridicat o furtuna si o invaluire mare, incat corabia, fiind purtata de valuri, iarasi a venit la aceeasi insula. Si linistindu-se marea, corabierii au pornit din nou in calatoria lor.

Dar iarasi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicandu-se fara de veste, au adus corabia inapoi la insula. Si aceasta s-a intamplat nu de doua ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau in mare nepricepere. Deci, in noaptea urmatoare, li s-a aratat mucenita lui Hristos, zicandu-le: „Pentru ce va siliti sa ma duceti pe mine incoace si incolo? Nu se poate ca eu sa ies de aici, nici nu voiesc sa ma duc acolo unde voiti sa ma duceti voi!” Apoi iarasi a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon in Constantinopol si aducerea mea aici? Pentru ce mai voiti sa ma duceti in partile cele de jos? Aceasta nu va este cu putinta. Deci sa nu va mai osteniti cu aceasta, ci sa-mi faceti in insula aceasta o casa mica ca sa ma odihnesc intr-insa”.

Zicand acestea, sfanta s-a facut nevazuta, iar acei frati cinstiti, Serghie si Sergon, indata s-au supus cu osardie poruncii sfintei si, fiind in port, au iesit din corabie la uscat. Si ducandu-se ei, au spus episcopului insulei de moastele Sfintei Eufimia, de aratarea si de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta si le-a poruncit sa pastreze in taina sfintele moaste, caci si in acea insula a ajuns porunca cea groaznica a imparatului cel raucredincios, ca sa se lepede si sa se dea focului sfintele icoane si cinstitele moaste ale sfintilor. Din pricina acestei porunci a raucredinciosului imparat, erau ascunse sub obroc si moastele Sfintei Mucenite Glicheria, care izvorau mir. Apoi, cautand un loc ales, episcopul a binecuvantat pe Serghie si pe Sergon sa zideasca o biserica mica pentru mucenita lui Hristos, nu departe de malul marii. Si savarsindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfintit biserica, iar cinstitele moaste le-a pus in altar, sub pamant, ca sa nu afle de ele luptatorii de icoane.

Apoi, savarsindu-se aceasta, acei doi frati s-au sfatuit si s-au fagaduit catre sfanta, zicand: „Sfanta mare si prealaudata Mucenita Eufimia, nu te vom lasa pe tine niciodata si nici nu ne vom departa de la sfintele tale moaste, ci aici iti vom sluji tie pana la sfarsitul vietii noastre!” Facand ei o fagaduinta ca aceasta, si-au vandut toate negutatoriile lor ce le aveau in corabie si, lepadandu-se de lume, vietuiau in postiri si rugaciuni langa acea biserica. Si nu dupa multa vreme, placand lui Dumnezeu, s-au mutat la viata cea fara de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenite Eufimia, careia i-au slujit cu osardie.

Iar mai inainte de sfarsitul lor, au pus pe mormantul sfintei mucenite o lespede de piatra, ca sa nu se uite locul acela, in care se pazea acea vistierie de mult pret, iar pe piatra au scris: „Noi, Serghie si Sergon, frati de un pantece, inotand cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaste ale Sfintei si prealaudatei Mucenite Eufimia, care erau purtate de valuri, si le-am pus aici, dupa porunca ei”.

Dupa aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserica aleasa si voia sa mute intr-insa moastele Sfintei Eufimia. Si venind el in acea mica biserica zidita de acei doi frati, a savarsit rugaciunile de toata noaptea; apoi, dormitand, i s-a aratat sfanta, zicand: „Cuvioase parinte, sa nu incepi a face ceea ce gandesti, pentru ca nu te voi asculta intru aceasta; ci sa mergi la sora mea, la Sfanta Mucenita Glicheria, si s-o rogi pe ea, caci o voi ruga si eu, si ea va voi sa se mute in biserica ta. Iar pe mine sa ma lasi ca sa ma odihnesc in locul acesta, pana ce ma voi intoarce iarasi la locul meu”. Iar episcopul, desteptandu-se din somn, s-a inspaimantat si nu a mai indraznit sa se atinga de acel lucru la care se gandea. Deci, ducandu-se la Sfanta Mucenita Glicheria, care se pazea in alt loc, si facand rugaciuni catre ea, a mutat-o in biserica sa si a pus-o sub tarana. Pentru ca asa erau tainuite moastele sfintilor inaintea luptatorilor de icoane, care vrajmasuiau impotriva lor. Si desi erau sub tarana, insa cei dreptcredinciosi se adunau la ele si savarseau praznuirile lor cu cinste, caci de la acele placute ale lui Dumnezeu se dadeau tamaduiri de toate bolile si neputintele.

Iar intr-un an, in ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenite Eufimia, savarsindu-se praznicul aceleia in biserica ei, s-a intamplat unui voievod oarecare, iubitor si ravnitor al eresului luptatorilor de icoane, ca mergea cu oastea in corabii pe langa insula aceea si, iesind la uscat, a vazut langa biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Si intreband el de pricina acelei praznuiri, i s-a spus ca poporul savarseste praznic pentru moastele Sfintei Mucenite Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci raucredinciosul acela s-a umplut de manie si pornind cu oaste spre biserica, a risipit poporul, strigand si zicand: „Oare asa va poruncesc voua imparatii, o, inchinatorilor de idoli si slujitorilor de oase moarte?” Astfel a batjocorit ticalosul pe crestinii cei dreptcredinciosi si a risipit acea biserica aproape pana la temelie. Iar moastele sfintei s-au pazit intregi sub tarana, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.

Dupa moartea imparatului Leon Isaurul, a venit la imparatie fiul sau Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a radacinii celei rele. Acesta nu numai ca lepada cinstirea icoanelor, dar s-a lepadat in taina si de insusi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limba si batjocorea pe sfintii placuti lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerete la toata rautatea si la viata cea spurcata, caci a invatat vraji si farmece, si sangele omenesc il varsa fara crutare.

Constantin Copronim era mai cumplit decat tatal sau si a ucis multi barbati nevinovati si drepti, si a pierdut cu totul randuiala monahiceasca din Constantinopol. El a imparatit mult, prin ingadu­inta dumnezeiasca, pentru pacatele oamenilor, si facand rautati fara de numar, a murit cu amara moarte. Iar dupa el a luat imparatia fiul sau Leon, care era tot asemenea luptator de icoane, dar nu se arata atat de ravnitor ca tatal si bunicul lui. Apoi luandu-si Leon sfarsitul vietii, a imparatit dupa el Constantin, fiul sau, cu maica sa Irina, cea numita cu numele pacii, caci ea a adus cu adevarat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind inca mic, in anii copilariei, ea singura ocarmuia bine si cu placere dumnezeiasca imparatia greceasca, indreptand toate cele rasturnate si risipite de imparatii cei luptatori de icoane. Deoarece era binecredincioasa si iubitoare de Dumnezeu, ea a intors de la surghiun pe Sfintii Parinti care fusesera izgoniti pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al saptelea Sinod a toata lumea, cu Preasfintitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a daruit sfintelor biserici impodobirea icoanelor, iar eresul cel luptator de icoane a fost dat blestemului de Sfintii Parinti.

Atunci si biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Mucenite Eufimia, de care s-a vorbit mai sus ca a fost pustiita de Leon Isaurul, s-a reinnoit iarasi de binecredincioasa imparateasa Irina, pentru ca ea a poruncit s-o curete de spurcaciuni si sa-i innoiasca toata risipirea, infrumusetand-o cu toate podoabele, cu icoane bine incuviintate, cu vesminte sfintite si cu vase de mult pret. Deci dupa ce biserica a fost sfintita, iarasi se savarseau intr-insa ca mai inainte slujbele dumnezeiesti si mitropolitul Calcedonului petrecea langa ea.

Iar imparateasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multa sarguinta pentru cautarea moastelor prealaudatei Mucenite Eufimia, pentru ca din vremea aceea cand Leon Isaurul a luat talhareste moastele sfintei si le-a aruncat in mare, s-a raspandit vorba intre cei dreptcredinciosi de fapta cea rea si tainuita a imparatului. Deci se povestea ca cinstitele moaste s-au aflat intr-un loc si se pazesc de credinciosi si se ingrijea imparateasa sa afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de stire imparatesei, despre moastele sfintei mucenite cele dorite de dansa, in chipul acesta: in insula aceea care se numea Lemnos, unde se pazeau moastele sub tarana, precum s-a zis, era un barbat oarecare slavit, cu dregatoria comit si cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca mostenire acel loc, pe care cei doi frati pomeniti mai inainte, Serghie si Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenite Eufimia, si in care au ascuns cinstitele ei moaste, punand deasupra mormantului o lespede de piatra scrisa.

Acel Anastasie comitul, vazand ca biserica prealaudatei muceni­te era risipita, a zidit una noua pe temelia celei dintai si a infrumu­setat-o cu cuviincioasa podoaba. Iar dupa o vreme oarecare i s-a intamplat de a cazut intr-o ispita, pentru niste clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, si a fost lepadat din dregatoria sa fara nici o vina. Deci s-a dus la Constantinopol sa se apere de invinuirile cele nedrepte si sa-si castige iarasi dregatoria sa.

Si cautand el acolo un mijlocitor catre imparateasa, i s-a spus de unii ca mitropolitul Calcedonului este puternic sa-i mijloceasca, pentru ca are mai multa indrazneala decat altii, ca sa foloseasca celor ce au strambatate. Iar Anastasie, cautand pe mitropolit, 1-a gasit in palatele imparatesti si, cazand la dansul, i-a spus pricina venirii sale, rugandu-1 sa-i fie mijlocitor si ajutator. Dar mitropolitul se lepada, zicand: „Nu pot sa fac aceasta, pentru ca nu-mi sta in puterea mea”. Aceasta zicand-o mitropolitul, s-a dus din palatul imparatesc la casa sa, iar Anastasie, urmand dupa dansul pana la curtea arhiereasca, a vazut biserica deschisa si a intrat intr-insa sa se roage.

Si rugandu-se el din destul cu plecarea genunchilor, a sezut la un loc, pentru ca nu era cantare bisericeasca intr-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rand in acea saptamana, a venit la dansul si 1-a intrebat cine si de unde este. Si i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine si mahnirea sa. Dupa aceea, a intrebat pe cleric, zicand: „A carui sfant este biserica aceasta?” Clericul a raspuns: „Aceasta biserica este a Sfintei Marii Mucenite Eufimia, cea prealaudata”. Auzind Anastasie aceasta, indata si-a pus cu dragoste mana dreapta la piept si a zis: „O, Sfanta mea Eufimia!” Clericul a zis: „Pentru ce o numesti a ta?” Anastasie i-a raspuns: „Am pe mosia mea in biserica cinstitele ei moaste; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu indrazneala”. Clericul a zis: „Cum se poate sa fie aceasta? Oare adevarat graiesti? Omule, pazeste-te sa nu fie mincinoase cuvintele tale, ca-ti vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindca imparateasa are mare grija de aceasta, cautand sa afle moastele Sfintei Eufimia, si a poruncit mitropolitului sa se roage lui Dumnezeu pentru aceasta,  ca sa dea instiintare despre cinstitele moaste ale mucenitei Sale”. Anastasie a zis: „Sa ma crezi pe mine, cucernice parinte, ca la mine sunt moastele prealaudatei Eufimia, care au fost in Calcedon!”

Aceasta auzind-o clericul, 1-a rugat sa astepte putin la locul acela, iar el, alergand cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie si chemand pe Anastasie, 1-a intrebat de moastele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amanuntul, cate le auzise de la cei ce traiau in insula aceea, despre cinstitele moaste ale Sfintei Eufimia. A spus, asijderea, si ceea ce este scris pe lespedea de piatra de catre cei doi frati, care au scos moastele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus indata la preasfintitul patriarh Tarasie si i-a spus acestea.

Atunci Preasfintitul Patriarh Tarasie a mers impreuna cu mitro­politul la imparat si la maica lui, ducand cu dansii si pe Anastasie. Iar acela a spus imparatului si maicii sale toate cele ce le stia despre cinstitele moaste ale mucenitei lui Hristos si toti s-au bucurat si au multumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au daruit multe daruri si l-au randuit in cea dintai dregatorie.

Deci, gatind fara de zabava o corabie aleasa, au trimis la insula Lemnos barbati cinstiti din randuiala duhovniceasca si din palatele imparatesti, impreuna cu Anastasie comitul, ca sa aduca moastele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergand cu bine, au ajuns la insula aceea. Insa locuitorii de acolo, afland ca dregatorii Constantinopolului au venit sa ia de la ei moastele Sfintei Mucenite Eufimia, s-au adunat cu manie, voind sa se impotriveasca trimisilor imparatesti si sa nu-i lase sa ia din insula lor acea vistierie duhovniceasca nepretuita. Si se maniau mai ales impotriva lui Anastasie comitul, numindu-1 vanzator, si se facea cearta in popor.

Si abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicand: „O oamenilor, nu va impotriviti la o vointa ca aceasta a lui Dumnezeu, nici sa porniti pe imparat spre manie, pentru ca mania imparatului este ca mania leului”. Si linistindu-se poporul, au descoperit mormantul sfintei si au scos dinauntrul pamantului cinstitele moaste ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasa, si s-a umplut vazduhul de mirosul lor de buna mireasma. Deci le-au dus pe ele in corabie cu cantari de psalmi, cu lumanari si cu tamaieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plangand ca se lipseste de o bogatie asa de scumpa ca aceea; si a stat pe malul marii, petrecandu-le cu ochii, pana ce corabia nu s-a mai vazut.

Si ajungand corabia in Constantinopol, toata cetatea impreuna cu imparatul si maica imparatului si cu preasfintitul patriarh au iesit intru intampinarea cinstitelor moaste ale mucenitei lui Hristos si le-au primit cu bucurie, veselindu-se si praznuind. Apoi le-au dus cu slava in biserica, de unde fusesera scoase in taina de eretici, si le-au pus in acelasi mormant de piatra, precum fusesera mai intai. Astfel Sfanta si Marea Mucenita Eufimia cea prealaudata si-a luat cinstitul sau loc de mai inainte in Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslavit intru sfintii Sai, Se slavea intru minunile ei. Caruia si de la noi sa-I fie cinste si slava, acum si de-a pururea si in vecii vecilor. Amin.

Descarcati Acatistul Sfintei Mari Mucenite Eufimia

Cea de-a treia Declaratie Comuna din cadrul dialogului Comisiei Mixte dintre Biserica Ortodoxa si Bisericile ,,Ortodoxe” Orientale (monofizite), care a avut loc la Chambesy, Elvetia, intre 1-6 noiembrie 1993, a pricinuit ingrijorare si teama. Comisia Mixta propune ridicarea anatemelor ,,de catre intaistatatorii tuturor Bisericilor de ambele parti, prin semnarea unei declaratii ecleziastice cu scopul ca fiecare Biserica sa o recunoasca pe cealalta ca deplin ortodoxa” si ca ,,ridicarea anatemelor sa aiba drept consecinte: a) restabilirea deplinei comuniuni intre cele doua parti si ca b) nici o condamnare din trecut, sinodala sau personala, sa nu mai fie in vigoare”.

Daca intelegem in mod corect cele de mai sus, unirea este iminenta. O unire pe care patriarhul Antiohiei a realizat-o deja in parte.

Fara indoiala, noi ar trebui sa sarbatorim unirea iminenta, daca aceasta unire ar fi potrivita si cu adevarat acceptabila dintr-un punct de vedere ortodox, adica intru adevar. Dar de vreme ce, precum intentionam sa aratam, in opinia noastra si a altor teologi, conditiile nu sunt indeplinite, ne temem ca o unire pripita va duce, in primul rand, la o unire falsa si necinstita si, in al doilea rand, la o schisma in sanul Sfintei Biserici Ortodoxe.

Rezervele noastre sunt urmatoarele:

1. Este demn de remarcat faptul ca in toate cele trei declaratii oficiale, ortodocsii au abandonat ecleziologia ortodoxa, potrivit careia Biserica Ortodoxa constituie singura Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica. Monofizitii sunt recunoscuti drept ,,ortodocsi orientali” si ambele Biserici sunt doua familii de acelasi rang ale aceleiasi Biserici. Cu alte cuvinte, aceasta este o forma a teoriei ramurilor Bisericii.

In mod caracteristic, profesorul G. Mantzaridis noteaza: ,,Constiinta Bisericii Ortodoxe este aceea ca ea constituie continuitatea neintrerupta a uneia Biserici nedespartite. Aceasta constiinta se bazeaza pe unitatea de-a lungul veacurilor cu Biserica Apostoleasca. Unitatea Bisericii, ca trasatura esentiala a naturii ei, nu poate fi supusa negocierii. Nu exista mai multe Biserici deoarece nu exista mai multi Hristosi sau mai multe trupuri ale lui Hristos. Aceasta pozitie nu este nici retrograda, nici conservatoare, ci de la sine inteleasa si traditionala. Este pozitia pe care Biserica a avut-o dintru inceput si a fost intotdeauna reflectata in traditia bisericeasca. Din acest motiv, chiar modul in care este revendicata restabilirea comuniunii depline dintre monofiziti si Biserica Ortodoxa creeaza temeri serioase pentru discernamantul identitatii ortodoxe insesi. In lumina noului acord dogmatic, nu este cu putinta ca sinoadele care au fost condamnate de Sinoadele Ecumenice sa fie socotite ortodoxe in invatatura lor, pentru ca o invatatura nu este limitata doar la formularea dogmei, ci exprima de asemenea unitatea si identitatea Bisericii. Nu este cu putinta nici ca persoane care sunt anatematisite in Sinodiconul Ortodoxiei sa fie considerate Parinti ai altei Biserici Ortodoxe care trebuie, in cele din urma, sa fie acceptata ca identica cu Biserica care a alcatuit Sinodiconul. Intotdeauna si mai cu seama in vremuri decisive precum cele de astazi, atentia fata de identitatea si constiinta de veacuri a Ortodoxiei este imperativa” (G. Mantzaridis, Ortodoxia si unitatea europeana, Thessaloniki, 1994, pag. 157-158).

2. Noi, ortodocsii, renuntam la continuitatea si identitatea noastra istorica cu Biserica Sinoadelor Ecumenice (al IV-lea, al V-lea si al VI-lea) daca acceptam ca monofizitii au fost intotdeauna ortodocsi si ca parintii lor (Dioscor si Sever) au fost de asemenea ortodocsi. Indirect, noi acceptam ca Sinoadele Ecumenice de mai sus au fost in eroare si noi continuare »

Desi evenimentul a avut loc in luna aprilie 2010, el nu trebuie ignorat pentru ca ne arata clar tendinta celor “prea fericiti” de a duce Biserica in mainile antihristului. Patriarhul Kyril, tocmai ce se despartise de ereticii monofiziti, apare acum la o “narghilea”, in fumul sincretist al dragostei ecumeniste, alaturi de un… balaur cu 6 capete, pe numele lor: Sheikh ul Islam Allahshukur Pasha-zade, lider al musulmanilor din Caucaz, intr-o intalnire la Baku, in Azerbaijan. Din aceasta adunatura nu putea lipsi nici Karekin al II-lea, Catolicos si Patriarh Suprem al monofizitilor armeni, cel care a semnat cu patriarhul Kyril intelegerea necesara pentru apropierea Bisericii de erezia monofizita. Din pacate nici sanctitatea din tara noastra nu s-a ferit sa se roage alaturi de capistea monofizitilor.

Dar sa revenim la intalnirea de la Baku si sa ne ingrozim de ce a declarat asa-zisul patriarh al Rusiei, chiar intr-o moschee:

Rugaciunea ne uneste cu Dumnezeu, cu Dumnezeu cel Sfant. Avem diferente in a-L intelege pe Dumnezeu, in viata noastra religioasa, dar avem ceva in comun, si aceasta este rugaciunea impreuna.

Spre finalul intalnirii,tovarasul Kyril a concluzionat:

Dumnezeu sa binecuvanteze minunatul pamant al Azerbaijanului, pe popor si pe voi toti, dragii mei frati si surori. Ma bucur ca ne-am intalint sub arcadele principalei moschei din Baku.

Destul de clar, nu? Caderea ierarhilor se face pas cu pas si aceasta ca urmare a compromisurilor considerate de ei “indreptari” ale canoanelor  Sfintelor Sinoade. Si astfel harul ii paraseste, ajungand sa nu mai faca diferenta nici de dusmanii consacrati ai crestinilor.

Sa stam bine, sa stam cu frica… ! Vor urma inselatorii si vanzari ale credintei mult mai mari; poate vom fi martori la “uraciunea pustiirii” din altarele Bisericii, dar Fiul lui Dumnezeu ne-a promis ca va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor, iar Biserica Sa nu o vor birui nici portile iadului. Asadar, grozaviile ereziarilor si ale dusmanilor lui Dumnezeu nu vor reusi niciodata sa distruga Biserica, noua neramanandu-ne decat sa ne pastram credinta si sa rezistam in biserica in care ne aflam.

Care este cea mai impor­tanta hotarare dog­mat­ica a Sin­odu­lui de la Calcedon?

Sfin­tii Par­inti, lumi­nati de harul Preas­fan­tu­lui Duh, au hotarat:

Urmand asadar Sfin­tilor Par­inti, noi invatam intr-un glas si mar­tur­isim pe Unul si ace­lasi Fiu, Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos, Insusi desavar­sit intru Dum­nezeire cat si intru omeni­tate, Insusi Dum­nezeu ade­varat si om ade­varat din suflet ratio­nal si din trup, de-o-fiinta cu Tatal dupa Dum­nezeire si de-o-fiinta cu noi dupa omeni­tate, intru toate aseme­nea noua afara de pacat, nascut din Tatal mai inainte de veci dupa Dum­nezeire si, la plinirea vremii, Ace­lasi nascut pen­tru noi si pen­tru a noas­tra man­tuire din Fecioara Maria, Nasca­toarea de Dum­nezeu, dupa omeni­tate, Unul si Ace­lasi Hris­tos, Fiul, Dom­nul, Unul Nascut, cunoscandu-se in doua firi, fara ameste­care, fara schim­bare, fara impar­tire, fara despar­tire, deose­birea fir­ilor nefi­ind nicide­cum stri­cata din pric­ina unimii, ci mai degraba pastrandu-se insusir­ile fiecarei firi intr-o sin­gura Per­soana si intr-un sin­gur Ipostas, nu impartindu-se sau despartindu-se in doua fete, ci Unul si Ace­lasi Fiu, Unul Nascut, Dum­nezeu Cuvan­tul, Dom­nul Iisus Hris­tos, pre­cum au vestit de la inceput proorocii, pre­cum El Insusi ne-a invatat despre Sine si pre­cum ne-a predanisit noua Crezul Par­in­tilor[1].

Unii con­sid­era ca la Sin­odul al IV-lea de la Cal­cedon a fost o „nein­telegere de ter­meni”. De aceea, hotarar­ile nu au fost prim­ite de catre Dioscor si de cei impre­una cu el. Este adevarat?

Asa spun cei care vor sa mic­soreze impor­tanta Sfan­tu­lui Sinod de la Cal­cedon. In real­i­tate, toc­mai pen­tru a se depasi difi­cul­tatile ter­mi­no­log­ice, Dum­nezeu a aratat in chip min­unat care este invatatura cea ade­varata: „…si s-au adunat sase sute treizeci de Epis­copi, si alca­tuind si o parte si alta, adica drept­cred­in­ciosii si ereticii, doua tomuri, si deschizand racla Sfin­tei Mucen­ite Eufimia, le-au pecetluit si le-au pus pe piep­tul ei, si peste putine zile facand rugaci­une si, deschizand, au vazut si s-au spaiman­tat; pen­tru ca au vazut tomul ereti­cilor lep­a­dat sub picioarele Sfin­tei, iara al drept­cred­in­ciosilor tinandu-l in cin­stitele sale maini. Aceasta facandu-se s-au ingrozit toti, vazand o min­une ca aceasta. Si intorcandu-se mai var­tos spre cred­inta, au slavit pe Dum­nezeu Cel ce face in toate zilele min­unate, si peste fire lucruri, spre intoarcerea si folo­sul celor multi”[2].

Se zice ca actu­alii copti nu mai sunt monofiz­iti si ca ei accepta acum cele doua firi ale lui Hris­tos. In aceste con­di­tii este posi­bila unirea cu acestia?

Actu­alii copti nu sunt monofiz­iti euti­hieni, ci monofiz­iti sev­e­r­ieni. De aceea il cin­stesc pe ereticul Sever ca sfant[3]. Ei spun ca accepta cele doua firi ale Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, dar le con­sid­era ameste­cate intr-o noua fire. Ei con­sid­era ca uni­tatea celor doua firi poate fi numita „o fire”[4]. In plus, nu accepta hotarar­ile celui de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon[5].

Patri­arhul monofizit Shenouda al III-lea al cop­tilor a declarat in 1979 la intal­nirea de la Chambesy:

In ceea ce priveste Sinoad­ele Ecu­menice, noi nu accep­tam decat pe primele trei […]. Noi refuzam Sin­odul de la Cal­cedon. […]. Pot sa spun foarte deschis, nicio Bis­er­ica din Ori­ent nu poate sa primeasca Sin­odul de la Cal­cedon[6].

Este gre­sit sa vor­bim despre „unirea cu cop­tii”. Se poate vorbi insa de venirea cop­tilor la Orto­doxie. Iar aceasta se poate real­iza numai intr-un sin­gur mod: sa anatem­atizeze monofizis­mul si pe susti­na­torii lui (Euti­hie, Dioscor, Sever si ceilalti de un cuget cu ei), sa accepte Hotarar­ile Sfin­telor Sinoade Ecu­menice IV-VII, sa cin­steasca dupa cuvi­inta pe Sfin­tii Par­inti de la cel de-al patrulea Sfant Sinod Ecu­menic de la Cal­cedon (451) si pe Sfanta Mare Mucenita Eufimia, sa primeasca invatatura Sfan­tu­lui Maxim Mar­tur­isi­torul, a Sfan­tu­lui Ioan Dam­aschin si a Sfan­tu­lui Ier­arh Grig­orie Palama; sa accepte si Sin­od­i­conul Orto­dox­iei. Apoi sa primeasca Sfan­tul Botez Orto­dox.

Pen­tru prim­irea in Orto­doxie, monofiz­itilor li se pun mai multe con­di­tii. N-ar fi bine sa fim mai ingaduitori cu ei ca sa-i aju­tam sa vina la Ortodoxie?

Aceasta este sin­gura cale de tamaduire a celui bol­nav de erezie: sa anatem­atizeze erezi­ile, sa accepte hotarar­ile Sfin­telor Sinoade Ecu­menice si intreaga invatatura orto­doxa; apoi sa primeasca Sfan­tul Botez Orto­dox (daca nu il are deja).

Iata ce gasim scris in Pro­loage pe data de 3 decem­brie despre Sfan­tul Ier­arh Ioan Sihas­trul Epis­copul Coloniei (+558): „In al patrulea an al impara­tiei lui Mar­cian (450–457), drept­cred­in­cio­sul imparat, adica in anii 454, s-a nascut acest Sfant, Par­in­tele nos­tru Ioan, in Nicopolea Arme­niei. Si, invatand Sfin­tele Scrip­turi, dupa ce au murit par­in­tii sai, si-a impar­tit averea la saraci si, zidind o bis­er­ica cu hra­mul Preas­fin­tei Nasca­toare de Dum­nezeu, traia in lin­iste acolo, impre­una cu alti zece mon­ahi. Si pen­tru ca s-a facut vestit pen­tru fapta sa buna, a fost hiro­tonit Epis­cop al Coloniei. Iar dupa ce, timp de noua ani, si-a asezat lucrurile eparhiei sale, si a savar­sit cele ce avea in gan­dul sau, a tre­cut marea, catre Ierusalim, si ajun­gand la Sfin­tele locuri si, inchinandu-se, s-a dus in Lavra Sfan­tu­lui Sava. continuare »

In articolul din ziarul Lumina din 26 aprilie 2010 apare un articol ce prezinta intr-o maniera distorsionata de adevarul ortodox, situatia ereticilor monofiziti.

Voi incerca sa fac un scurt comentariu asupra acestui articol.

Suntem in perioada Penticostarului, timp in care cinstim in mod deosebit Invierea Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta perioada de bucurie este caracteristica atat Bisericilor Ortodoxe care accepta dogma hristologica de la Calcedon (cum sunt cele din Rusia, Serbia, Romania, Bulgaria, Serbia, Grecia), cat si Bisericilor Ortodoxe necalcedoniene, numite si Vechi Orientale, cinci la numar, care s-au indepartat de Biserica-Mama dupa Sinodul IV Ecumenic, in secolul al V-lea. Va invitam in lumea acestor Biserici.

Ortodoxia este caracterizata de sobornicitate. Cred intru una sfanta, soborniceasca si apostoleasca biserica. Nu poate exista ortodoxie necalcedoniana, sinodul de la Calcedon fiind sinod ecumenic, a toata ortodoxia, iar Duhul Sfant marturisind ortodoxia prin gurile Sfintilor Parinti, in urma carora au fost anatemizati cei ce nu il mai aveau pe Duhul Sfant.

Nu pot fi numiti cei ce nu Il mai au pe Duhul Sfant ortodocsi, iar sintagma ortodocsi necalcedonieni este una absurda. Nu pot fi numite ortodoxe niste biserici care s-au indepartat de la biserica mama, una fiind biserica ortodoxa, iar cei ce sunt altfel nefiind ortodocsi.

Pana in urma cu aproape jumatate de secol, pentru milioanele de crestini ortodocsi orientali, raspanditi pe teritoriile Armeniei, Egiptului, Etiopiei, Siriei, Indiei, dar si in diaspora lor, noi, ortodocsii de rit bizantin, eram considerati nestorieni. Iar ei, pentru noi, erau eutihieni sau monofiziti.

Se relativizeaza in acest paragraf problema ortodoxiei unei biserici, considerandu-se ca este o chestiune de considerare. De asemenea, se face hula impotriva noastra, a ortodocsilor, circumscriindu-se ritul nostru dumnezeiesc la un areal geografic ce margineste o realitate duhovniceasca cu una spatiala, denumindu-se rit bizantin, si se spune ca pentru niste eretici, noi eram eretici, punandu-se aceasta hula prin relativizare la acelasi nivel cu o marturisire de credinta ortodoxa venita prin Duhul Sfant, si anume ca ereticii monofiziti sunt monofiziti, hotarare soborniceasca de la Duhul Sfant.

De unde aceste denumiri? De la cei doi eretici, Nestorie si Eutihie. Primul, condamnat la Sinodul III Ecumenic, si al doilea, la Sinodul IV Ecumenic. Asadar, bizantinii i-au acuzat pe orientali de monofizitism, adica de erezia lui Eutihie care considera ca in Iisus Hristos este doar o fire – cea divina, care a absorbit-o pe cea umana. In schimb, orientalii au raspuns prin acuzatia de dioprosopism, erezia lui Nestorie care invata ca in Mantuitorul exista doua persoane (si nu firi): cea divina a Fiului lui Dumnezeu, nascut din Tatal mai inainte de toti vecii, si cea umana sau istorica a lui Iisus Hristos, cu care s-a nascut din Fecioara Maria. Deci toata contradictia, si apoi schisma existenta pana astazi, a pornit de la neintelegerea corecta a celor doi termeni “persoana” si “fire”.

Se numeste o marturisire de credinta ortodoxa acuza bizantina, realizandu-se hula impotriva Duhului Sfant, in acest moment autorul articolului iesind din ortodoxie, si devenind eretic. Se minte bazandu-se pe lipsa de informare a cititorului ca o marturisire venita de la Duhul Sfant si soborniceasca se datoreaza unei confuzii omenesti. Autorul iarasi cade in erezie.

Cultul vorbeste de doua firi. Insa cercetarile recente si dialogul intreprins in a doua jumatatea secolului trecut intre reprezentantii celor doua grupuri au dus la concluzia ca nu este nici o diferenta doctrinara intre Bisericile Ortodoxe Rasaritene si Bisericile Ortodoxe Orientale.

Se inlocuieste marturia Duhului Sfant de la Calcedon cu cercetarile recente si dialogul, si pe baza unor lucruri omenesti, nu de la Duhul Sfant, se indrazneste ca niste eretici sa fie denumiti ortodocsi, prin afirmatia ca nu este nici o diferenta doctrinara intre Bisericile Ortodoxe Rasaritene si Bisericile Ortodoxe Orientale.

Autorul cade in hula fata de Duhul Sfant si iese din ortodoxie, conditionand ceea ce el numeste ortodoxia de cercetarile recente, nu de marturia lui Dumnezeu prin Duhul Sfant prin Sfintii Parinti.

Parintele profesor Nicolae D. Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti a studiat in amanunt cartile de cult ale Bisericii Ortodoxe Copte, scriind chiar si teza de doctorat pe aceasta tema. “Personal am aceasta convingere ca sunt intr-adevar ortodocsi, n-au nici o legatura cu monofizitismul. Nu am gasit in nici o carte de cult, in imnuri liturgice si nici in rugaciuni idei monofizite. Ci peste tot numai marturii despre cinstirea celor doua firi ale Mantuitorului”, spune pr. Necula.

Aici se spune ca ereticii monofiziti marturisiti astfel de Duhul Sfant sunt sunt intr-adevar ortodocsi. Aceasta afirmatie este eretica, caci este impotriva Duhului Sfant care a vorbit la Calcedon prin Sfintii Parinti si articolul care o contine este eretic.

“Predicatorii, arhiereii si Patriarhul nostru recunosc ca dialogul intre biserici a scos la iveala unitatea de doctrina, spune Talaat Takla Mourkus Ataas, presedintele Asociatiei Ortodoxe Copte “Sfantul Mina” din Bucuresti. In toata istoria noastra am avut o conceptie ireala despre Bisericile Bizantine. Asa cum bizantinii ne numeau monofiziti, asa si noi ii numeam nestorieni. La aceasta s-a ajuns din cauza lipsei unei explicatii ortodoxe clare. A fost o neintelegere de termeni. Nu exista lipsa de dumnezeire sau umanitate a lui Hristos in Biserica Copta.”

Aceasta afirmatie este plina de venin eretic. Daca un Sinod Ecumenic nu a scos la iveala ortodoxia, ci un dialog lipsit de Duh Sfant , caci ortodoxia este soborniceasca, si nu pe dialog, ci pe sobornicitate Duhul Sfant marturiseste ortodoxia, atunci erezia si veninul acestei afirmatii este limpede. Revelatia Duhului Sfant de la Calcedon si ortodoxia de la Duhul Sfant este acuzata de conceptie ireala. Aceasta este erezie.

Se spune ca explicatia de la Duhul Sfant de la Calcedon este absenta, si se spune ca n-a existat o explicatie ortodoxa clara. Aceasta este erezie. Se spune ca o marturisire ortodoxa a fost o neintelegere de termeni, o marturisire venita de la Duhul Sfant, de oameni pentru care termenii, si limba, erau de la har intelese si discernute, adica de la Duhul Sfant, caci Sfintii Parinti erau inspirati de Duhul Sfant si erezia o vedeau din Duhul Sfant.

Biserica Copta nu este biserica, caci numai bisericile ortodoxe care stau in sobornicitate sunt ortodoxe. Aceasta este ca tot articolul erezie. continuare »

Surprinzator, dar avem de-a face cu o declaratie marturisitoare(sic!) a sanctitatii sale Daniel, care in Duminica Ortodoxiei incearca sa mai potoleasca norodul smintit de blasfemia savarsita prin oferirea de sfinte moaste papistasilor. La acea data, a precizat ca ortodocsii, catolicii si protestantii au in comun marturisirea lui Hristos. Oare tablourile papistasilor pot fi numite icoane? Iar dupa cate stim protestantii nu sunt cinstitori ai sfintelor icoane, ba unii chiar le mai si hulesc, si iata cum patriarhul se contrazice pe sine, marturisirea-i fiind anulata. Tot sanctitatea sa mai face referire la Sinodiconul Ortodoxiei, ca fiind un “act solemn…care lauda pe Sfintii marturisitori si anatematizeaza ereticii”, doar ca este citit in “anumite locuri”, catedrala patriarhala nefiind unul dintre acestea, ca majoritatea bisericilor si manastirilor din Romania; aceasta ca urmare a faptului ca patriarhia nu incurajeaza astfel de randuieli, caci incalca corectitudinea politica a forurilor ecumeniste si secularizate din care face parte. Iar ereticii care sunt, in opinia sanctitatii sale? Oare coincide cu cea a Sfintilor Parinti, ce-i considera eretici pe papistasi(romano-catolici), greco-catolici, monofiziti si protestanti? Raspunsul este dovedit ca fiind negativ, prin toate actiunile si misiunea sanctitatii sale.

Prin urmare, ortodoxia romaneasca nu se poate numi si una marturisitoare, asa cum sta scris in Sinodiconul Ortodoxiei:

“Aceasta este credinta Apostolilor; este credinţa Parintilor; este credinta ortodocsilor; aceasta credinta tine lumea locuita.”