Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de Sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie, le-a grait Domnul ucenicilor Sai, chemandu-i inaintea Sa, precum am auzit astazi in Evanghelie (Marcu 8, 34).

Iubiti frati! Si noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindca suntem crestini. Si noi suntem chemati inaintea Domnului in aceasta sfanta biserica pentru a asculta invatatura Lui. Stam inaintea fetei Domnului; privirile Lui sunt atintite asupra noastra, inaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gandurile noastre de taina si simtamintele noastre ascunse sunt aratate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte si gresalele facute de noi din tineretile noastre; vede toata viata noastra, atat trecuta cat si viitoare; cele nefacute inca de noi sunt deja scrise in cartea Lui. El vede dinainte ceasul mutarii noastre in nemasurata vesnicie si ne vesteste pentru a noastra mantuire porunca Lui cea atotsfanta: Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de Sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie.

Prin puterea credintei vii sa inaltam catre Domnul ochiul nostru gandit – si-L vom vedea! Il vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de fata aici, impreuna cu noi. Sa deschidem inima noastra, pravalind de la intrarea ei greaua piatra a invartosarii; sa ascultam, sa privim, sa primim, sa ne insusim invatatura Domnului nostru. Ce inseamna lepadarea de sine? Lepadarea de sine inseamna sa parasesti viata pacatoasa. Pacatul, prin mijlocirea caruia s-a savarsit caderea noastra, a cuprins intreaga noastra fire in asa chip ca ni s-a facut ca si cum ne-ar fi firesc: lepadarea de pacat s-a facut lepadare de firea noastra; lepadarea de firea noastra este lepadarea de sine. Moartea vesnica, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefacut pentru noi in viata. Ea cere hrana sa – pacatul, desfatarea sa – pacatul: prin mijlocirea acestei hrane si a acestei desfatari, moartea vesnica sprijina si pastreaza stapanirea sa asupra omului. Insa omul cazut socoate sprijinirea si cresterea in el a stapanirii mortii crestere si sporire a vietii. Astfel, cel molipsit de boala ucigasa e stapanit de cerinta silnica a bolii si cauta mancaruri care sporesc boala – le cauta ca pe mancarea cea mai de trebuinta, ca pe o desfatare de care este neaparata nevoie si cat se poate de placuta. Impotriva acestei morti vesnice, care se infatiseaza drept viata omenirii bolnave de caderea ei infricosatoare, Domnul rosteste osanda Sa: Cine voieste sa mantuiasca sufletul sau sporind in el viata caderii, altfel spus moartea vesnica, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie omorand in sine poftele pacatoase si lepadandu-se de indulcirea cea pacatoasa, acela il va mantui pe el (Marcu 8, 35). continuare »

Un rezumat foarte concludent al unei teze de doctorat despre locul Duminicii ca fiind coroana saptamanii liturgice si nu inceputul saptamanii

Lucrarea de fata, Semnificatia Teologica si Liturgica a Duminicii in Biserica Ortodoxa, realizata ca teza de doctorat la Teologie Liturgica, are ca obiectiv principal, printro abordare tematica interdisciplinara, redescoperirea sensului si semnificatiei teologice a Zilei Domnului in contextul gandirii si societatii secularizate contemporane. Pentru a intelege deplin locul Duminicii, al continutului sau liturgic si a importantei deosebite a acesteia in viata si in cultul Bisericii noastre, este necesar a lamuri dintru inceput relatia ei cu Sabatul iudaic. Gandirea crestina a ignorat de-a lungul timpului aceasta relatie, asa incat Ziua Invierii, intaia zi a calendarului iudaic, a fost interpretata ca un alt sabat, un sabat crestin. In acest sens, toate prescriptiile si definirile Vechiului Testament privitoare la ziua a saptea au fost transferate asupra Duminicii, faptul acesta devenind evident mai ales dupa ce Imparatul Constantin cel Mare a dat „zilei soarelui” o consfintire de stat oficiala prin legislatia din anul 321, facand-o pe aceasta zi de odihna general obligatorie. In acest sens, in Introducerea lucrarii sunt prezentate principalele obiective urmarite de autor, problematica Zilei Domnului in viata liturgica contemporana, precum si stadiul actual al cercetarilor cu privire la subiectul tratat. Pentru a indica contextul teologic in care se insereaza disertatia de fata, aceasta cuprinde prezentarea analitica dar si critica a lucrarilor lui Willy Rordorf, Jean Danielou, Alexander Schmemann, Henry Chirat, Samuele Bacchiocchi, precum si detaliata descriere a preocuparilor legate de acest subiect din teologia romaneasca, aici fiind amintite lucrarile unor teologi de marca precum Iuliu Scriban, Grigorie Comsa, Grigorie Marcu, Nicolae Neaga, Ene Braniste, Ilie Moldovan, Constantin Galeriu si.a.

Capitolul intai contureaza cadrul general teologic in care se incadreaza lucrarea de fata prezentarea modului in care conceptul de timp a fost receptat in istoria ideilor, mai intai in cultura greaca, in crestinism si in cultura occidentala. Am prezentat sumar principalele curente filozofie antice subliniind perceptia diferita asupra timpului care a fost vazut fie experienta a miscarii si schimbarii, fie ca imagine miscatoare a eternitatii, fie un ciclu nascator de alte cicluri, fie ca masura a tuturor schimbarilor in lumea creata. (p.1522). Orizontul filosofic si teologic este completat prin prezentarea in subcapitolul al treilea a perceptiei timpului in gandirea apuseana (p. 2629) unde succint autorul trece in revista discutia asupra acestei teme la Boetiu, Augustin, Toma de Aquino, Sinoza, Kant, Bergson, Heidegger. De asemenea, pe langa aceste consideratii generale asupra timpului, inainte de a vorbi despre ziua intai sau ziua a opta, despre ziua soarelui sau Duminica, capitolul cuprinde si o prezentare a originii saptamanii de sapte zile ca unitate temporala distincta, precum si cele doua moduri in care aceasta apare in antichitate, saptamana iudaica si saptamana planetelor sau planetara la greci si romani. continuare »