Tag Archives: A. I. Cuza

A.I. Cuza, “unirea”, masoneria şi secularizarea averilor mănăstirești

AI Cuza secularizarea-averilor-manastiresti-„Nu vă puteţi închipui cât de grozav mă izbi acel anunţ, puindu-mă din nou în cea mai adâncă mâhnire sufletească… Vă rugăm să binevoiţi a face prin mijlocirea de care dispuneţi de a lăsa pomenitului schit iarăşi de a se administra de sine ca şi până acum.” (din Scrisoarea Sfântului Calinic de la Cernica adresată ministrului
Cultelor pentru a nu seculariza averile Mănăstirii Frăsinei)
 

Ne aducem aminte de faptul că Voievozii noștri au ctitorit multe mănăstiri, atât în Țările Românești cât și în alte țări ortodoxe. Unele mănăstiri de la noi erau închinate unor mănăstiri din Sfântul Munte Athos sau de la Ierusalim; o parte din veniturile lor mergeau la acele mănăstiri, ca milostenie; iar Părinții de acolo se rugau pentru tot neamul românesc. Aceasta a durat până la secularizarea averilor mănăstirești (1859 și 1863), înfăptuită de doi francmasoni: domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu.

Alexandru Ioan Cuza a fost „ales de Adunările Elective ale Țării Românești și Moldovei ca urmare a sfatului delegației europene, alcătuită numai din masoni și aflată în Principate pentru a supra­veghea alegerile. Ca urmare a unor neînțelegeri masonice de culise, va fi silit să abdice după șapte ani de domnie”.[1] Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea averilor mănăstireşti. Al doilea mason despre care vorbeam a fost Mihail Kogălniceanu. În 1863, când au fost secu­larizate și averile mănăstirilor neînchinate celor străine, Kogălniceanu era prim-ministru. Se cunoaște faptul că el era conducătorul unei loji masonice bucureștene încă din anul 1844.[2]

„Domnia lui Cuza Vodă se inaugură în 1859 prin acte arbitrare în Biserică. Primul act, comis de guvern împotriva practicei Bisericii şi Tradiţiei, a fost numirea de locotenent episcopal la Buzău, în contra voinţei mitropolitului Nifon. Episcopul Filotei al Buzăului se îmbol­năvise de o boală crudă şi trebuia neapărat înlocuit. Guvernului îi trebuia însă un om devotat în toate planurile sale şi-l găsi în persoana lui Dionisie Fotino, care era „persona grata”. Dar mitropolitul Nifon se opuse la numirea acestuia şi nu-l recomandă, conform uzului. Atunci guvernul călcă în picioare tradiţia, care cere ca Biserica prin şeful său să-şi spună cuvântul la numirea locotenenţilor de episcopi, şi numi cu de la sine putere pe Dionisie Fotino locotenent episcopal la Buzău, îndatorindu-l ca împreună cu autoritatea civilă să strângă toţi banii episcopului îmbolnăvit şi să-i dea guvernului. continuare »