Predici

„Taina Întrupării Cuvântului” – Pastorala la Nașterea Domnului a Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREACUCERNICULUI CLER
ȘI DREPTMĂRITORILOR CREȘTINI DIN
ARHIEPISCOPIA SUCEVEI ȘI RĂDĂUȚILOR

Har, pace și ajutor de la Preamilostivul Dumnezeu, iar de la noi, arhierească binecuvântare!

Preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși și credincioase,

  1. Adevărul de necontestat este acela că Iisus Hristos, Cel născut din pururea Fecioara Maria, este Fiul lui Dumnezeu, Care a fost trimis de Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea noastră.
  2. Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, S-a născut din pururea Fecioara Maria, luând trup întocmai trupului primului om creat de Dumnezeu, pentru ca, precum acela, prin neascultare, s-a făcut începutul nașterii întru stricăciune și moarte (Romani 5, 12), așa și El, Hristos-Dumnezeu, prin împlinirea a toată dreptatea, Să Se facă pârga rezidirii și nemuririi noastre întru nestricăciune și viață veșnică
    (1 Corinteni 15, 21; 53).
  3. Sau, cum citim în prima Epistolă către Corinteni: „Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, așa sunt și cei pământești; și cum este cel ceresc, așa sunt și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul celui ceresc” (1 Corinteni 15, 47-49).
  4. Căci odată ce El a fost om desăvârșit, asemenea nouă în toate, afară de păcat (Ioan 8, 46; Evrei 4, 15), comunicându-ne din dumnezeirea Lui prin credința noastră în El, ne face și pe noi fii ai lui Dumnezeu după har, dăruindu-ne Împărăția cerurilor și chiar posibilitatea ca această Împărăție să o avem explicit înăuntrul nostru (Luca17, 21) ori de câte ori ne primenim cu Trupul și Sângele Lui.
  5. Însă taina unirii celor două firi în Ipostasul unic al Cuvântului, fără alterarea niciunei firi, se explică prin faptul că firea omenească, departe de a fi micșorată în însușirile ei de către firea dumnezeiască, este consolidată în ea însăși sau întărită și desăvârșită în întregime.
  6. Deci Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce este peste toate (Romani 9, 5), a venit pe pământ ca să-l rezidească și să-l înnoiască pe om (Tit 3, 5) prin prezența Sa, ca Cel Care nu este contrar făpturii Sale, cu toate că omul a căzut în păcat, ci continuă să-Și iubească creația, care nu este potrivnică lui Dumnezeu, grație sinergiei dintre om și Dumnezeu.
  7. Ființial, Hristos a luat trup din Sfânta Născătoare de Dumnezeu ca o mică pârgă din frământătura firii noastre, pe care a unit-o cu dumnezeirea Sa în chip neamestecat, zidind-o pe aceasta ca templu sfânt Sieși. Aceasta este unirea negrăită și nunta de taină a lui Dumnezeu.

Iubiți credincioși și credincioase,

  1. Sfântul Apostol Pavel scrie, în Epistola către Galateni, că „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4) Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, a găsit de cuviință ca Fiul Său, Dumnezeu Cuvântul, să ia de la noi trupul pe care nu-L avea după fire.
  2. În acest sens, El, Dumnezeu, a trimis din înălțimea Sa cea sfântă pe unul dintre slujitorii Săi, Sfântul Arhanghel Gavriil, care, coborând, îi descoperă Fecioarei taina „cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, spunându-i: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” (Luca 1, 28).
  3. Ulterior acestei vestiri și simultan consimțământului Maicii Domnului, Cuvântul ipostatic, Cel de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, S-a sălășluit întreg în pântecele Sfintei Fecioare și, prin venirea și împreună-lucrarea Tatălui și a Sfântului Duh, Cel de o ființă cu Tatăl și cu Fiul, a luat trup din sângiurile ei cele feciorești.
  4. Deci, Fiul lui Dumnezeu, sălășluindu-Se în pântecele Preasfintei Fecioare și luând trup din ea, S-a născut Om desăvârșit și Dumnezeu desăvârșit, fiind Același în amândouă firile în chip neschimbat, neamestecat, neîmpărțit și nedespărțit. Și precum S-a zămislit Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, în pântecele Fecioarei, spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în prima epistolă sobornicească, tot așa Cuvântul Se află în noi ca o sămânță (1 Ioan 3, 9).
  5. Numai că noi Îl zămislim pe El nu în chip trupesc, cum L-a zămislit Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, ci ființial, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească din întuneric lumina» – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoștința slavei lui Dumnezeu pe fața lui Hristos. Și avem comoara aceasta în vase de lut ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu, și nu de la noi” (2 Corinteni 4, 6-7).
  6. Deci Fecioara a zămislit și a născut pe Cel Ce „El Însuși a strălucit întreg în chip ființial în noi” în două firi, în chip minunat, pe Fiul Cel Unul, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, pe Domnul nostru Iisus Hristos.
  7. Astfel, Dumnezeu Cuvântul a luat de la noi trupul pe care nu-L avea după fire, pentru ca cei ce-L vor cunoaște și vor crede în El, prin puterea și slava Sa, să fie făcuți, spune Sfântul Apostol Petru în a doua epistolă sobornicească, „părtași dumnezeieștii firi” (2 Petru 1, 3-4), redevenind astfel fii ai lui Dumnezeu după har.

Dreptmăritori creștini,

  1. Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Și-a făcut cunoscute puterile Sale în chip mai vădit nu numai în Trupul Său luat din Sfânta Fecioară, ci și în creația înnoită, Biserica, pământul cel nou în care sufletele noastre văd nu numai firmamentul sau bolta cerească (Psalmi 18, 1; 96, 6; Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 43, 1-2), ci și cerul spiritual al îngerilor, care ni-L face străveziu pe Dumnezeu.
  2. Această vedere duhovnicească este, de fapt, credința din care răsar și prin care se arată sfinții ca luminători, întrucât, crezând, zămislim pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre.
  3. Și precum pe Maica Domnului, fiindcă era neprihănită, nu a topit-o focul dumnezeirii, nici pe noi nu ne va topi, dacă vom avea inimile curate și neprihănite; mai mult, se va face în noi rouă din cer, izvor de apă și râu de viață nemuritoare, deoarece și noi vom primi întocmai focul neîngustat al dumnezeirii, după cuvântul care zice: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49).
  4. După ce Cuvântul lui Dumnezeu S-a zămislit și S-a născut trupește în chip de negrăit și mai presus de cuvânt, ne împărtășește spre hrană Trupul Său preacurat, pe care L-a luat din trupul neprihănit al Maicii Sale, care a încetat să mai zămislească și să mai nască, rețineți: a încetat să mai zămislească și să mai nască, întrucât aceste însușiri au fost preluate de Fiul ei din Care, zilnic, se nasc cei ce cred în El și împlinesc sfintele Lui porunci (1 Ioan 2, 29).
  5. Astfel, după ce S-a născut El Însuși din Sfânta Fecioară, prin Duhul Sfânt, din Cuvântul Nemuritor și Nestricăcios al Nemuritorului și Nestricăciosului Dumnezeu se nasc pururea fii nestricăcioși și nemuritori ai Împărăției cerurilor.

Iubiți credincioși și credincioase,

  1. Cuvântul lui Dumnezeu a îndumnezeit firea noastră, zidind-o din nou, ca Dumnezeu desăvârșit, și, unindu-Se cu firea omenească, a întărit puternic cu focul ființial și dumnezeiesc iuțimea firii omenești împotriva patimilor, ca să se poată împărtăși de bunătățile vieții veșnice.
  2. Deci, Iisus Hristos, Care S-a coborât la noi, făcându-Se om, rămâne mereu în mijlocul nostru prin umanitatea Sa (Matei 28, 20), umanitate care, după Răstignire, a trecut prin moarte. Iar prin Înviere, aceasta are suprema tărie adunată în ea prin biruirea slăbiciunilor, patimilor și a morții noastre îndurate de El pentru noi.

Dreptmăritori creștini

  1. Vă mulțumesc pentru că și anul acesta ați susținut proiectele inițiate de preoții dumneavoastră la nivel de parohie și/sau eparhie, precum și pentru dragostea plină de bunăvoință cu care i-ați susținut pe frații noștri refugiați, care, încă de la începutul anului, au trecut prin Vama Siret și Gara Burdujeni; din păcate, a fost un an marcat, pe lângă suferința, boala și moartea cauzate de aceeași epidemie, și de efectele războiului de la granițele țării.
  2. Rugăciunea adresată, nu doar în acest an consacrat rugăciunii, Preamilostivului Dumnezeu și credința în Dumnezeu, în atare situații, de limită, sunt singurele care mai pot amâna instituirea acelui „Cer nou și Pământ nou” despre care vorbește Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în Apocalipsă (21, 1).
  3. Cu prilejul Nașterii Domnului, Anului Nou și Botezului Domnului, Vă doresc ani mulți, buni și sănătoși, cu sporite împliniri spirituale, profesio­nale, intelectuale și materiale Vouă, celor din casa și din neamul Dumneavoastră, precum și celor ale căror nume au fost pecetluite în apa Sfântului Botez și care poartă parfumul sfințeniei acestor sărbători.

Al vostru, pentru tot binele rugător,
† Calinic
Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

 

Dată în Reședința Arhiepiscopală din Suceava
la Praznicul Nașterii Domnului, în 25 decembrie 2022.

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor.
Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!



| OrtodoxINFO

Cuvânt mărturisitor al episcopului Slatinei, împotriva „pandemiilor planificate”, a crizelor confecționate și despre „obsesii climatice exagerate”. Soroș pe coperta pastoralei, alături de Hitler și Stalin

PS Sebastian, Episcopul Slatinei, le-a trimis enoriașilor săi un mesaj pastoral de Crăciun în care a vorbit despre „înnoirea omului” oferită de Dumnezeu, în comparație cu „resetarea” pe care o propun neomarxiștii.

În cuvântul său pastoral, Episcopul Slatinei a criticat felul în care, de-a lungul istoriei, unii au încercat să schimbe oamenii, prin umanism, iluminism, raționalism sau materialism, pentru ca „omul să eșueze lamentabil în Metaverse”.

„Respingând cu încăpățânare transcendentul însă, astăzi omul nu a făcut decât ca – după ce a rătăcit prin toate formele imanentului – să eșueze lamentabil în Metaverse, în spațiul virtual adică, în ciuda faptului că acesta, de fapt, nu există. Ironia sorții: după ce omul L-a tot respins pe Dumnezeu și s-a îndoit că există, a sfârșit prin a alege liber să trăiască într-un spațiu de care este absolut conștient că nu există!”, a scris PS Sebastian.

De remarcat este că pe coperta mesajului pastoral, PS Sebastian i-a pus pe marii tirani ai planetei, Hitler, Stalin sau Mao alături de George Soroș.

Iată textul integral:

Preacuvioși și preacucernici părinți,

Preacuvioase maici și iubiți credincioși,

La început, Dumnezeu l-a făcut pe om „dumnezeiesc”. Așa trebuie înțeleasă Scriptura care spune că, dintre toate făpturile, numai pe om l-a făcut Dumnezeu „după chipul și asemănarea Sa” (Fac. 1, 26); ba chiar înțelegem că l-a făcut „cu mâna Sa”: „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fac. 2, 7). Apoi a zis lui Adam și femeii sale: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul” (Fac. 1, 28).

Așadar, omul a fost făcut părtaș dumnezeirii Creatorului său încă dintru început, primind un statut special în raport cu lumea și cu celelalte făpturi. Astfel, Dumnezeu îi acordă lui privilegiul de a pune nume viețuitoarelor pământului (Fac. 2, 19-20), ceea ce îl face să pară și el un fel de „dumnezeu”. Prin păcatul neascultării însă, acesta își pierde asemănarea cu Dumnezeu și îi este afectat grav chipul Creatorului, adânc întipărit la început în ființa lui. Din făptură nouă, chemată la înnoire nesfârșită, s-a înjugat prin păcat cu „cel învechit în răutate” și cu moartea. Ca urmare, a fost alungat din rai și trimis în lumea aceasta a noastră ca să-și plângă păcatul, să se pocăiască, după care să revină la starea pierdută.

Din nefericire, însă, nici pocăința proprie, nici Legea dată pe Muntele Sinai, nici profeții trimiși special și nici celelalte modalități prin care a încercat Dumnezeu să-l ridice pe om din cădere (Evr. 1, 1) nu i-au putut aduce acestuia restaurarea. Mai mult, omul și-a uitat cu totul, în timp, originea și chemarea sa și a ajuns să se complacă într-o lume în care fusese trimis doar temporar și pentru penitență (Fac. 3, 23-24). S-a adâncit în păcat și, încet-încet, păcatul i-a luat locul stării sale originare. De aceea, știind Domnul că omul nu se mai poate ridica nicicum, a recurs la un gest cu totul uimitor și minunat: L-a trimis pe Fiul Său să Se întrupeze, să Se facă om, ca model sau „începătură” mântuirii noastre (I Cor. 15, 20 și 23). S-a identificat cu noi prin naștere trupească, pentru ca să ne restaureze ființa decăzută, și a murit în locul nostru, pentru a pune capăt blestemului morții care ne urmărea din cauza păcatului (Fac. 3, 17-19). Așa a ales Dumnezeu să înfăptuiască înnoirea sau re-îndumnezeirea noastră; să-l facă, adică, pe omul vechi – Om Nou.

Fraților,

Prin nașterea Sa, Hristos Domnul ne-a reînnoit tuturor perspectiva îndumnezeirii. Astfel, a îndumnezeit-o mai întâi pe Maica Sa, pe Preacurata, Preanevinovata și Pururea Fecioara Maria, curățind-o de singurul ei păcat – cel strămoșesc, pe care îl moștenea în calitate de muritor, – și făcând-o cea mai curată făptură din tot neamul omenesc. Nu întâmplător a fost ea primul om îndumnezeit, ci aceasta s-a făcut ca o reabilitare a Evei, cea care păcătuise întâi. De aceea a mai fost numită Maica Domnului și „Eva cea nouă”, ca cea care s-a făcut începătură omului nou.

Această „făptură nouă” (II Corinteni 5, 17) însă, pentru a „se înnoi din zi în zi (II Corinteni 4, 16), trebuie să-i urmeze întru toate Domnului său; să se facă împreună-lucrătoare cu Cel prin care a fost restaurată; să se asemene cu Hristos, Noul Adam, prin „nașterea din nou” (din apă și din Duh – In 3, 5), dar și prin jertfă personală, după modelul Jertfei preasfinte a Aceluia. Aceasta întrucât, pentru a-l înnoi, a-l îndumnezei pe om, Hristos a trebuit El Însuși să Se nască din nou (după ce Se născuse mai întâi din Tatăl) și să Se jertfească. Prin urmare, nu există re-îndumnezeire pentru noi fără „naștere de sus (In 3, 3) și jertfă în Hristos.

Din păcate, însă, nu toți oamenii au înțeles mesajul nașterii și înnoirii prin Hristos. Nu toți I-au acceptat chemarea și nu toți Îi urmează. Au fost și mai sunt și astăzi destui care preferă să rămână în continuare „oameni vechi”, în ciuda Legii celei Noi, adusă nouă de Hristos. Dar, în ființa omului nu s-a stins niciodată definitiv năzuința devenirii sau a schimbării stării sale. Impulsul înnoirii l-a însoțit peste veacuri și, în situații de criză, a răbufnit – din nefericire, nu pentru a accepta „mâna” întinsă de Domnul, ci pentru a defula în alte forme de „înnoire”, străine de re-îndumnezeirea propusă nouă de El.

Așa au apărut diferitele mișcări social-culturale, curente și ideologii care au propus înnoirea: fie cultivând exaltarea individului, în disprețul Binelui Divin și în numele „binelui autonom”, fie îngroparea lui în mulțime, în colectiv, în numele așa-zisului „bine comun”. Astfel, Umanismul (sec. al XIV-lea ș.u.) situează omul, iar nu pe Dumnezeu-Omul – pe omul acela căzut și ezitant până atunci la orice formă de înnoire – în centrul lumii. Sub lozinca „omul, măsura tuturor lucrurilor” sau „omul, modelul universului”, umanismul a încercat, pentru întâia dată la nivel global, construirea Omului Nou ca om fără de Dumnezeu. Având ca program Renașterea prin cultură și etică, iar nu prin „naștere din nou”, după cum ne ceruse Hristos (In 3, 4), omul astfel emancipat forțează, pe rând, înnoirea: prin Iluminism, incriminând religia ca întuneric; prin Raționalism, exaltând rațiunea în detrimentul credinței în Dumnezeu; și prin Materialism, negând cu totul transcendentul. Așa a ajuns Nietzsche să proclame Super-omul – un individ amoral, super-puternic și capabil de a-și renega instinctele divine – și să-I declare „moartea lui Dumnezeu”. Mai târziu, Nazismul a încercat construirea Omului Nou prin teoria purificării – rasa pură, rasa ariană –, iar Comunismul, prin metoda reeducării, toate aceste curente și ideologii țintind, ce-i drept, înnoirea omului, dar pe căi diferite de cea care este Hristos Domnul, căci El a zis: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6).

Astăzi, Neomarxiștii ne propun ca soluție de înnoire resetarea, adică un fel de „stop și de la capăt”, dar nu de la capăt de tot, adică de la protopărinții noștri și de la starea lor paradisiacă, ci de la „părinții lor”, întemeietorii vechiului marxism, chiar dacă acela s-a dovedit deja incapabil și ineficient.

Dragii mei,

În ultimele secole, omul s-a zbătut teribil să se înnoiască fără ajutorul lui Dumnezeu. Însă, nu omul Renașterii culturale s-a dovedit a fi soluția, nici omul iluminat al științei, nici omul-rob exclusiv al rațiunii, nici super-omul lui Nietzsche, nici omul purificat al naziștilor, nici omul reeducat al comuniștilor și nici omul cu genul fluid și sufletul robotizat al Neomarxismului. Soluția este cea pe care ne-a dat-o Domnul, Creatorul nostru și Hristos, Cel Care a adus înnoirea „omului vechi” prin nașterea și jertfa Sa. Adam înainte de cădere, înnoit și îndumnezeit prin și întru „Adam cel nou”, este chemarea firească și dumnezeiască a omului, unica modalitate de înnoire – prin îndumnezeire.

Respingând cu încăpățânare transcendentul însă, astăzi omul nu a făcut decât ca – după ce a rătăcit prin toate formele imanentului – să eșueze lamentabil în Metaverse, în spațiul virtual adică, în ciuda faptului că acesta, de fapt, nu există. Ironia sorții: după ce omul L-a tot respins pe Dumnezeu și s-a îndoit că există, a sfârșit prin a alege liber să trăiască într-un spațiu de care este absolut conștient că nu există!

Dumnezeu, însă, a numit această căutare haotică a omului „nebunie” – „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1) –, prevenindu-ne clar că: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (In 15, 5). Ce va mai inventa omul, oare, tot fugind de Dumnezeu? Ce va mai urma după postmodernism, postumanism și metaverse? Super-omul lui Nietzsche a eșuat în pretinsul superman de astăzi, care, sătul el însuși parcă de atâta „înnoire”, riscă scufundarea în imoralitate și haos, ca urmare a crizelor care, parcă, nu se mai termină. Privind înapoi, omul este silit a recunoaște nu doar că tot demersul său egoist nu i-a adus, până la urmă, fericirea scontată, ci dimpotrivă: i-a golit viața de orice sens și speranță, până la a-i pune în pericol propria existență. De aceea, într-o lume bombardată cu ideologii din ce în ce mai stranii, cu pandemii planificate, cu războaie programate, cu crize mai mult sau mai puțin confecționate și cu obsesii climatice exagerate – toate instrumente ale unei resetări urzite în laboratoarele „ne-științei” și nerecunoașterii Celui ce S-a făcut OM –, noi să fim conștienți de singura cale spre înnoirea noastră ca oameni! Dar, oameni ai lui Dumnezeu, pentru că altfel nu mai putem vorbi de Om Nou, ci de un „altfel de om”, străin de chipul și asemănarea Domnului, ceea ce nu ar fi decât eșuarea noastră, ca oameni, în ne-dumnezeire; în non-oameni, adică, pentru că Om cu adevărat este doar cel restaurat și înnoit prin Dumnezeu-Omul, despre Care Sfântul Vasile a zis că: „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea la înfățișare cu trupul smereniei noastre, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale” [1].

Să cerem, dar, ajutor Domnului la această sărbătoare a înnoirii noastre ca oameni, pentru a putea urma cu vrednicie calea pe care ne-a arătat-o El ca demers al înnoirii noastre! Să ne facem urmași ai Nașterii – Renașterii Sale –, renăscând și noi pentru adevărata viață cu El! Să ne înnoim în harul Său, bine știind că doar acesta este înnoitor și mântuitor! Să ni-L luăm pe El de Călăuză și Model al parcursului nostru spre înnoire, pentru că numai astfel vom putea deveni și noi cu adevărat Oameni Noi, trupuri din Trupul Celui ce S-a întrupat pentru noi și sânge din Sângele Celui ce S-a jertfit pentru noi. Amin!

† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților



| OrtodoxINFO

Lecția de curaj a Sf. Martir și Arhidiacon Ștefan. Cuvânt al Părintelui Nicolae Steinhardt – OrtodoxINFO

“Se poate oricine intreba de ce il praznuieste Biserica pe Sfantul Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al crestinatatii, in chiar ziua a treia de Craciun, numaidecat dupa Nasterea Domnului si dupa Soborul Prea Curatei Maicii Sale?

De ce aceasta mare si exceptionala cinstire?

Spre a raspunde, bine este a ne opri nitel asupra unei distinctii de ordin gramatical; ea ne va usura talmacirea exacta (si descoperirea semnificatiei adanci) a textului principal referitor la acel pe care il praznuim.

Limba noastra cunoaste doua verbe vecine, totusi nu identice. A sedea vrea sa zica in romaneste a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita … ), iar a sta inseamna a se tine in picioare, vertical. Oamenii, in vorbirea curenta, incurca lucrurile si folosesc nediscriminatoriu (si deci gresit) cei doi termeni. Ei spun, pleonastic, sezi jos ori stai in picioare. Mai zic, vrand sa pofteasca pe careva sa sada: stati, va rog, ceea ce, din nou, e o eroare. Dar pentru a intelege cum se cuvine textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56 trebuie neaparat sa luam aminte la sensul corect al verbelor a sedea si a sta. Ce anume citim la Fapte, 55-56?

“A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”.

Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui? Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui “ca o fata de inger”.

Sfantul Arhidiacostefann Stefan, caci despre el e vorba, era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai.

De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.

Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte.

Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o.

Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8 ) printre cei sortiti iezerului de foc.

Sfantul Stefan aceasta chiar este – pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.

Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee: Matei 10, 32-33:

“Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri”.

Marcu 8, 38:

“Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri”.

Luca 9, 26:

“Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri.”

Luca 12, 8-9:

“Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu”.

Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.

Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10:

“Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire”.

Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent.

Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam. Despre aceasta indatorire a crestinilor am mai avut prilejul sa vorbim. Nu strica totusi deloc sa repetam: daca nu-L marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit. Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea.

Textul de la Romani 10, 10, va invit, frati crestini, sa-l luati foarte in serios si-n intelesu-i cel mai categoric. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. “De forma” nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa. Daca – in orice fel – Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor. A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii.

Sa nu uitam, sa nu uitam niciodata ca Hristos iubeste curajul, ca S-a ridicat in picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Stefan; ca ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte.

De nu, va fi vai si amar de noi: vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea, dandu-ne noua insine cea mai grea si mai jalnica lovitura ce poate fi, osandindu-ne singuri la ocara si obida in viata aceasta si la osanda in viata de dincolo. Crezand ca-L putem pacali pe Dumnezeu – mare nerozie – pe noi ne lipsim dintr-odata de tot binele si pe pamant si in ceruri. Sa nu fie asa!

Sa retinem lectia Arhidiaconului-marturisitor: pentru cei curajosi si nerusinati de El, Hristos se ridica in picioare, cu dragoste si respect, pe cei fricosi ori caldicei ori fatarnici ori cu doua sau mai multe fete ori crezand in viclenii ieftine de tipul “am facut-o numai de forma” ii leapada, se rusineaza de ei, ii stie ca se sortesc de buna voia lor iezerului de foc. Sa fii crestin inseamna, in istorie, sa asumi anumite riscuri, sa poti infrunta pericole de pe pozitii de tarie sufleteasca. Curajul, frati crestini, se dovedeste pana la urma a fi si calea cea mai inteleapta si e nu numai o virtute ci si o datorie crestineasca.

Suntem intrupati si traim in lume. De aceea relatia noastra cu Hristos nu este numai de ordin pur intim. Ea presupune legatura dintre suflet si Mantuitorul sau dar imbraca si chipul legaturii indirecte ins-comunitate-Dumnezeu. Ne indreptam, ne curatim si ne inaltam crezand cu inima; ne adeverim insa fiinta si credinta prin marturisire in fata oamenilor; nu putem face abstractie de “ceilalti “. Domnul ne-o spune deslusit si pilda stralucita a Sfantului Stefan confirma dumnezeiestile cuvinte relatate de evanghelisti”.

extras din Parintele Nicolae Steinhardt, “Daruind vei dobandi”

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor.
Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!



| OrtodoxINFO

Mitropolitul Augustin – Nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pomenirea Sfinților Ioachim și Ana

PREDICĂ LA NAŞTEREA MAICII DOMNULUI (II) – Mitropolitul Augustin
NAŞTEREA PRESFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU ŞI POMENIREA SFINŢILOR IOACHIM ŞI ANA

Bogomater_Vladimirskaya._Konstantinopol._Pervaya_tret_XII_veka._Derevo_tempera._104x69._Prestol_i_orudiya_strastej._Bogomater_Vladimirskaya._Moskva_nachalo_XV_veka._Derevo_tempera._104x69._GUNICA FIICĂ

Pe 8 septembrie, iubiţilor, avem sărbătoare şi praznic. Pe 9 septembrie avem din nou sărbătoare şi praznic. Sfânta noastră Biserică pe 8 septembrie sărbătoreşte şi prăznuieşte Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe 9 septembrie sărbătoreşte pomenirea părinţilor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a lui Ioachim şi a Anei. Ca să înţelegem şi să simţim măreţia acestor două sărbători, trebuie să ne aruncăm o privire în Lumea Antică, de dinainte ca evlavioşii părinţi Ioachim şi Ana să o nască pe Născătoarea de Dumnezeu.

***

Toţi ştim istoria lui Adam şi a Evei. Au fost primii oameni pe care i-a zidit Dumnezeu. I-a pus într-un loc cu totul minunat, care avea toate bunurile. Se numea rai. Adam şi Eva trăiau acolo fericiţi. Nici foame, nici sete, nici boală, nici moarte nu existau acolo. Răul, care în mii de forme bate astăzi lumea, nu exista. Din păcate, întâii-zidiţi nu au păzit porunca pe care le-a dat-o Dumnezeu. Porunca era: Să nu mâncaţi din rodul doar al unui copac. Era grea porunca asta? Nu. Pentru că alte mii de copaci fructiferi, plini de roade dulci, erau la dispoziţia lor. Dacă Dumnezeu le spunea că doar dintr-un copac aveau dreptul să mănânce roade şi din toţi ceilalţi nu, atunci o astfel de poruncă ar fi părut grea. Dar diavolul a invidiat fericirea celor întâi zidiţi şi a început să-L acuze şi să-L calomnieze pe Dumnezeu pentru această poruncă. A venit şi i-a spus Evei că nu respectarea poruncii, ci încălcarea poruncii îi va face fericiţi. Din păcate, Eva a dat atenţie cuvintelor diavolului, a fost biruită de ispită, a mâncat din fructul oprit şi l-a făcut şi pe bărbatul ei să mănânce şi el. continuare »

Părintele Justin Pârvu: Scopul UE este desființarea neamului românesc

Din păcate, tot mai multe biserici de parohie, mănăstiri, episcopii și alte lăcașe de cult ortodoxe au arborate steagul Uniunii Europene (Evreopene). Dacă ne-au ocupat ca țară, pentru că asta înseamnă arborarea de toate instituțiile românești a steagului UE, se pare că ușor-ușor vor să ne prade și biserica națională. De aceea tot mai puține voci se aud din biserică, când țara e în primejdie. S-a dus Părintele Justin, dar duhul său a rămas printre cei ce i se roagă ca unui mare sfânt, printre cei ce-l citesc și ascultă! Să nu lăsăm mama neamului românesc – biserica – să cadă pradă întru-totul masoneriei și păgânilor de la Bruxelles și de pretutindeni. Să luăm aminte la ce ne spune Părintele:
[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=ViwTYSb_6-Q]

Pr. dr. Mihai Valică: “Cine tace, când trebuie să mărturisească, are partener pe diavol” (predică la Sf. M. Mc. Pantelimon)

Și ce catehizare este aceea dacă taci? Pe mine nu trebuie să mă îngrijoreze faptul că mă va schimba și va trimite alt preot în locul meu, cu mult mai slab și care să corespundă baremului. Dacă pătimim ceva pentru Hristos, mai mult folos vom aduce nației. Jertfa naște viața. Nu este suficient să mărturisești un adevăr numai celui de sub epitrahilul tău, ci trebuie să îl propovăduiești în auzul tuturor, avem datoria să scoatem adevărul la lumină.

Părintele Justin Pârvu

Hristos S-a înălțat! ”Eu sunt cu voi”

Cuvânt la Înălțare – Sf. Teofan Zăvorâtul
[Fapte l, 1-12; Lc. 24, 36-53]. Sfantul Pavel arata in urmatoarele cuvinte puterea inaltarii Domnului: ”S-a suit la inaltime, a robit robime si a dat daruri oamenilor” (Efes. 4, 8). impacand dreptatea lui Dumnezeu, Domnul a deschis pentru noi toate vistieriile bunatatii dumnezeiesti. Aceasta este robimea sau prada dobandita in urma biruintei, incepatura impartirii acestor daruri oamenilor este Pogorarea Sfantului Duh, Care S-a pogorat o singura data, ramane in Biserica si da fiecaruia cele de trebuinta, luand totul din aceeasi robime o singura data robita. Oricine ai fi, vino si ia: dar pregateste-ti vistierie pentru comori – inima curata, maini cu care sa iei, credinta neindoita – si te apropie cu cautare plina de nadejde si pururea rugatoare.

inaltarea Domnului

Sfântul Luca al Crimeii: Înălțarea Domnului

Vedeți, aceasta este promisiunea lui Hristos: El spune că la toți cei care Îl iubesc și Îi împlinesc poruncile Lui, El va veni cu Tatăl Său și Își vor face sălaș în ei, vor veni in inima lor și vor locui în ea, ca într-un templu al Duhului Sfânt.
Nu voi predica mult astăzi din cauza neputințelor mele, mă voi strădui numai să vă explic condacul sărbătorii de astăzi, atât de bogat în înțelesuri.
Ascultați, ascultați cu mare atenție condacul acesta (corul cântă): “Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră“.
Ce înseamnă: Plinind rânduiala cea pentru noi?
Iată la ce se referă lucrul acesta: Când Domnul Iisus Hristos, prin toate lucrările vieții Sale pământești și prin moartea Sa pe cruce, a împlinit ceea ce ne-a fost rânduit de Dumnezeu în Sfatul veșnic, când a unit cele de pe pământ cu cele cerești, când a unit oamenii de pe pământ cu îngerii din ceruri. continuare »

Minunea Sfinţilor închisorilor s-a repetat şi anul acesta la conferinţa de la Iaşi, prin mijlocirea Sfântului Părinte Justin şi a Sfântului Ilie Lăcătuşu

Sfinţii închisorilor au dat mărturia sfinţeniei lor şi anul acesta la Iaşi, la binecunoscuta conferinţă ţinută mereu în data de 19 martie, de pomenirea mărturisitorului Virgil Maxim.
La sfârşitul conferinţei, sutele de credincioşi s-au închinat la sfintele moaşte aduse de organizatori, după care s-a pregătit citirea Acatistului Noilor Mucenici din temniţele comuniste. Atunci, unul dintre închinători a întrebat dacă un craniu miroasea frumos dinainte sau e cu această ocazie şi aşa s-a observat că exista şi o mică peliculă de mir pe el. Era un craniu ce nu mai izvorâse mir deloc, adus de la o biserică din Maramureş, de la un părinte care îl primise de la Aiud. A urmat citirea acatistului, la care mai rămăseseră în jur de 30 de persoane din sutele de dinainte. Ora era deja înaintată şi oboseala se vedea pe chipurile multora din sală. Dar acest mic efort a meritat cu prisosinţă. Fratele Danion a zis celor de faţă că pot acum să sărute craniul, să ia pe serveţele din mir etc. Neavând ceva mai de preţ decât o fotografie cu Părintele Justin, o persoană a atins craniul cu ea, iar când a ridicat fotografia, toţi cei prezenţi au observat o pată mare de mir, care se prelingea. Un părinte a şters acea pată mare cu o particică din veşmintele Sfântului Ilie Lăcătuşu, iar la scurt timp pe craniu a apărut o broboană de mir. In imaginile de mai jos puteţi observa această a doua minune. Dar din nou mirul a fost şters de acelaşi părinte, şi pentru a treia oară a apărut o mică pată de mir pe craniu. Mirosul era unul deosebit de plăcut, fin şi întărea dovada minunii ce era în faţa ochilor noştri. Bucuria a fost nespusă, căci Domnul a rânduit ca Părintele Justin, plecat pe 16 iunie 2013 dintre noi – cu trupul, şi Sfântul Ilie Lăcătuşu să fie mijlocitorii acestei minuni. Acest lucru ne întăreşte şi în credinţa că Părintele Justin este în ceata acestor mari sfinţi ai neamului. Dar trebuie să simţim şi o averizare că vor veni vremuri potrivnice, cât de curând. Dacă vom cere ajutor de la Sfinţii închisorilor, vom trece mai uşor prin ele, căci sfinţii nu ne vor lăsa, mai ales acum cu Sfântul Părinte Justin printre ei. Să-i rugăm să ne dea curajul de a ne apăra credinţa, ţara cu pământul şi apele din ea, tradiţiile şi specificul nostru românesc. Amin! continuare »