Frate întru Hristos
De năzuieşti şi tu la acest lucru bun,
eşti binevenit printre noi .

Aceasta este introducerea din caietul-program al manifestaţiei Şapte zile de priveghere la Cernăuţi, organizată de mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea, la sugestia lui Sandu Tudor, în primele zile ale lunii august ale anului 1943. Această manifestare a premers înfiinţării Rugului Aprins de la Antim, în anul 1946. Înainte de aceasta aş vrea, însă, să fac o paranteză.

Părintele Amfilohie de la Diaconeşti spunea într-o predică:

Îndeosebi l-am pomenit pe mucenicul Valeriu pentru că face parte dintr-o generaţie care a avut un rol, un destin, o mărturisire, a avut o jertfă şi un mesaj. Este vorba de perioada interbelică în care s-a născut el şi tinerii din generaţia lui. Această opresiune din veacul trecut, al XX lea, comunismul, avea să atace în chip osebit ţările ortodoxe. Era o luptă împotriva creştinismului. Nu mai spunem cine l-a inventat şi spre ce era orientat. S-au ridicat şi din neamul nostru oameni creştini pe care i-a durut inima şi pentru credinţă şi pentru ţară, [din cauza] pericolului care-i păştea. Această opresiune, bineînţeles, a măturat tot. Au fost arestări masive, cu consecinţele care se cunosc, în temniţe au ajuns atâţia… Pe de altă parte cei din afara temniţelor spuneau: e jale, ăştia închid tot! Cine ăştia? Comuniştii şi tot ce se ascundea în spatele lor, cu sionismul şi toată politica iudeo-masonică.

Vorbim pe trei planuri: în puşcării, cei din afară şi cei de astăzi. Se lăsa întunericul peste ţară. Peste tot. Pe plan social, politic, cultural, în învăţământ, în economie, peste tot… ăştia nu lasă nimic neacoperit, o să vină o vreme grea pentru toţi. Cei închişi erau sortiţi exterminării, iar noi cei din afară nu o să avem nici o şansă. Soluţia va fi cum să dăinuim noi?… şi au făcut acel Rug Aprins1.

Soluţia pentru cei din închisori a fost rugăciunea. Nici nu se putea altfel, dar cei din închisori nu au ajuns instantaneu la starea de rugăciune şi mai ales pe treptele cele înalte ale acesteia. Au fost frământări, au căutat să înţeleagă pentru ce trebuie să sufere acele cumplite încercări în închisorile comuniste. Vrednicul de pomenire Părintele Iustin spunea Ne-a venit foarte greu la început, dar când ne-am dat seama pentru ce suntem noi aici – iată luminarea, revelaţia – pentru ce suntem aici. Şi toţi, şi toate, aveau un rost şi un destin. Şi istoric, dar mai ales creştinesc, duhovnicesc.

Cei din afară au constituit, într-o primă fază – erau oameni mari ca episcopul Tit Simedrea, care şi-au dat seama că nu există scăpare, că întunericul va acoperi totul, uzine, fabrici, ştiinţă, artă, cultură, peste tot o să dicteze după cum vor ei; o să măture tot ce le stă în cale – şi au găsit calea, Tit Simedrea şi o serie de intelectuali care şi-au dat seama ce va urma, au găsit acea formulă de rugăciune a Rugului Aprins. Vedeţi. Şi afară Dumnezeu a dat aceeaşi soluţie: rugăciunea2.

Astăzi unde ne aflăm? Ne-o spune tot Părintele Amfilohie:

Dumnezeu ne-a dat şi nouă, celor [cei de] astăzi soluţia: grâul! Care este grâul azi? Aceeaşi liturghie, şi vă rog: fiecare în casa lui să aibă un colţ de rugăciune, un colţ curat! Vom fi prigoniţi de sora, de fratele, de mama… din noi unul se va lua. […] Dragii mei, să ştiţi că frica generează frică. Cinstea sufletească şi rugăciunea generează curaj. Nu te teme turmă mică3.

Acum să revenim la tema materialului de faţă. Este adevărat că Rugul Aprins a cuprins o seamă de intelectuali de marcă ai vremii, dar iniţiativa şi organizarea i-a aparţinut poetului şi jurnalistului Sandu Tudor, viitorul părinte Daniil. ÎPS Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramu­reşului spune clar:

Iată de ce trebuie spus cu claritate şi fără a lăsa loc pentru altceva: Iniţiatorul „Rugului Aprins” a fost Părintele Daniil Tudor, fostul Sandu Tudor, pseudonimul lui Alexandru Teodorescu, scriitor, poet, cel care a înfiinţat în 1932, în Bucureşti, revista literară „Floarea de foc” şi, în 1933 altă revistă, „Credinţa” cărora le-a fost proprietar şi director. Ca monah la Mânăstirea Antim şi ca stareţ la Schitul Crasna-Gorj, s-a numit Aghaton. Numele de Daniil l-a primit ca schimonah la Sihla Sihăstriei Neamţului”4.

Dacă ne raportăm la verticala istoriei, putem spune că, Momentul Rugului Aprins vine după Mo­mentul Părintelui Paise de la Mânăstirea Neamţ (Sf. Paise cel care este prăznuit pe 15 noiembrie). Acesta a iniţiat o lucrare isihastă, de rugăciune, dublată de una cărturărească; Sf. Paisie a adunat în jurul lui călu­gări-cărturari care traduceau din greceşte în româneşte, apoi în limba rusă, încât putem spune că spiritua­li­tatea rusă de la Mân. Optina şi Varlaam şi-au avut rădăcinile în cultura românească prin Sf. Paisie de la Neamţ. Apoi vine Momentul Calinic de la Cernica, lucrare care punea accentul pe rugăciune şi pe muncă (ora et labora). Urmează, ca fenomen de atitudine într-un moment de confruntare dramatică între forţele binelui şi cele ale răului, Rugul Aprins de la Antim.

Pe orizontală, ca să spun aşa, relativ în aceeaşi perioadă cu Rugul Aprins se dezvoltă Mişcarea de la Sâm­băta de Sus (mutată apoi la Prislop) a Părintelui Arsenie Boca şi Mişcarea Părintelui Cleopa de la Slatina (mutată apoi la Sihăstria Neamţului). „Taina Rugului Aprins a fost un absolut experiment prin rugăciune, nu una literară, nici una filozofică”, punea ÎPS. Antonie, iar inima şi sufletul ei a fost Sandu Tudor, devenit apoi monahul Aghaton, respectiv schimonahul Daniil, după primirea schimei celei mari.

Detalii despre personalitatea şi biografia PC. Părinte Daniil aflăm din articolele şi cărţile care au fost publicate în ultimii ani, iar eu am să mă limitez să punctez doar câteva aspecte, semnificative, cu privire la acesta. Portretul lui Daniil (Sandu) Tudor a fost creionat după puţinele fotografii descoperite şi după descrierile contemporanilor. Aş vrea, totuşi, să adaug două tuşe. Radu Mărculescu, pătimitor al gualgului sovietic, autor al volumului memorialistic „Pătimiri şi iluminări din captivi­ta­tea sovietică”, o carte document puţin cunoscută, din nefericire, publicului larg spune:

Din păcate însă mare lucru nu-mi amintesc despre scriitorul Sandu Tudor, din anii ’30, decât silueta foarte elegantă şi cuceritoa­re de pe Calea Victoriei, sub braţ cu o serie de publicaţii, a căror culoare se asorta cu costumul. Nimic din această apariţie nu mi-ar fi prezis pe martirul şi sfântul de mai târziu. Ştiu că în jurnalul lui „Credinţa” – mi se pare – scris cu mult talent şi nerv, ataca moravurile vremii. Sub denumirea de „cavalerii de Kur­lan­da” îi ataca pe homosexuali. Mai mult nu-mi amintesc.

Un portret şi mai sugestiv ne lasă Mihai Rădulescu, adolescent la vremea respectivă, care observă cu sensibilitatea caracteristică unui suflet încă nepervertit, pe ieromonahul şi duhovnicul:

Din penumbra pronaosului am văzut făcându-şi loc spre ieşire, printre trupurile înghesuite ale credincioşilor, o siluetă înaltă ce plutea între faldurile semeţe ale rasei negre, cu pletele albe, ondulate, acoperite de un fes din dimie, ce ţinea loc de felon. Călugărul era puţin lăsat de spate, trecut de şaizeci de ani, cu barba nu prea lungă, ca tăciunele, pomeţi osoşi mânjiţi cu o pieliţă trandafirie, nas coroiat şi vânjos, gură mobilă şi plină de haz în sinuozităţile ei, cu pupile inteligente, şirete, dar, revin, mai presus de orice, inteligente. Ochii aceia care-ţi dau convingerea că ştiu să-ţi urmărească pe figură limbajul secundar al trăsăturilor, cheie fa ce consemnează-n contrapunct şi lămureşte cuvintele rostite-n cheia sol. M-a impresionat aerul stăpânitor cu care despica, din trecere, ciorchinele uman, siguranţa de sine respirată de fiece modulare a trupului, precum şi respectul cu care i se făcea loc, ca unui bine cunoscut frecventator al acelei biserici. […] Ceea ce-mi pot aminti este că vorbele părintelui Daniel mă cercetau cu multă delicateţe şi cu atâta perspicacitate încât nu-mi rămăsese decât să mă las pradă deliciilor propriei mele dezghiocări. Subliniez că n-am folosit termenul: blândeţe. Nu era un monah blând. Dădea dovadă, poate, de durităţi. Dar erau cele de care tocmai aveam nevoie. Era tonul aspru şi drept al…, iată că nu găsesc termenul potrivit comparaţiei; ba da: e tonul duhovnicului. Şi nu al oricărui duhovnic, ci al celui obişnuit cu viaţa în singurătate. Nu sălbăticit acolo, ci dedat suferinţei, rugăciunii şi luptei datorate incapacităţii celorlalţi de a fi fericiţi. O atitudine de iubire vizibilă, atotînţelegătoare, însă încrâncenată să îndrepteze obiectul asupra căruia se revarsă. Mai presus de orice, distingeam în felul cum purta convorbirile, cum punea întrebările, cum răspundea la ale mele, o capacitate perfectă de a înţelege din frânturi de propoziţii sau de cuvinte meandrele sufleteşti în întreaga lor complexitate, labirintele căutărilor sau experimentărilor. Risipea negura inconştienţei carac­terizându-mi vârsta, descifra temeri pe care nu le ştiam arăta cu degetul, dar care nu mă oprimau mai puţin, se pricepea să strecoare la locul potrivit exclamaţia de îmbărbătare şi să-şi puncteze fraza cu râsul îngăduitor. Cu un singur sunet vesel ştergea dintr-un condei păcatul monstruos cu care-mi simţeam con­ştiinţa încărcată5.

După arestare, în prima parte a anchetei a tăcut, înciuda bătăilor sălbatice pe care le-a primit. A vrut să afle cât şi ce ştiu securiştii, cât de departe au ajuns cu cercetările, apoi după ce a văzut în ce stadiu se afla ancheta a încercat să ia asupra sa cea mai mare parte din vină spre a le uşura celorlalţi pedeapsa (nu ştia, pro­babil, că pedepsele erau deja hotărâte de securitate, sau chiar mai de sus, judecătorii urmând doar să joace piesa şi să dea sentinţele). I-a înfruntat pe anchetatori, combătându-i cu argumente teologice…

Există multe mărturii din timpul detenţiei şi am să amintesc doar una pe care o aduce Părintele Augustin, stareţul Schitului „Înălţarea Sfintei Cruci”, de la Aiud:

Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30 de grade Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuiau să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar şi erau lăsaţi acolo cu foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în acolo. Şi Părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten al lui.

După ce au fost băgaţi în celulă de către trei gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei Cruci, cu faţa în toată mizeria ce era acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă Cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, să nu spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula, şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.

După ceva vreme au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo opt zile fără apă, fără mâncare, fără somn, fără îmbrăcăminte groasă, la – 30 de grade Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi au pus mâna pe părintele Daniil, era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă, iar în jurul lui totul se topise6.

În privinţa morţii Cuviosului Mărturisitor Daniil s-a adăugat o mărturie, a unei credincioase din Aiud, Smaranda Mărgineanu, care a spus într-o conferinţă desfăşurată la Aiud în 2010 că Părintele Daniil Tudor, deţinut în închisoarea Aiud a fost ucis de gardianul Mayer, care l-a îmbrâncit pe scările înalte şi abrupte de la unul din etajele închisorii. Părintele a căzut pe scări, iar când a ajuns jos era mort. Documentele oficiale arată ca zi a morţii 17 noiembrie 1962, iar fişa medicală consemnează, printre altele, că părintele a fost „adus la spital în comă profundă şi cu hemoragie cerebrală masivă”.

Mihai Puşcaşu confirmă existenţa unui gardian cu numele Mayer, Vasile Mayer, „instrument orb al terorii comuniste”7, care are pe con­ştiin­ţă mulţi deţinuţi în perioada cât a practicat această odioasă meserie, şi care a ocupat, într-un timp, funcţia de gardian şef de secţie, la etajul III la Celularului din Aiud. Şi Grigore Caraza, vorbeşte despre existenţa unei familii de gardieni Maier (Vasile, Gheorghe şi încă unul al cărui nume nu şi-l mai amin­teşte), dar nu face nici o referire la Părintele Daniil sau la moartea acestuia8. Putem spune, dacă informaţia se confirmă, că Mărturisitorul Daniil de la Rarău a primit cununa muceni­cească de la Hris­tos, Domnul nostru.

În ceea ce priveşte canonizarea cunoaştem poziţia sinodului cu privire la sfinţii închisorilor şi nu întind vorba. Vreau să spun, totuşi, că nu sinodul face sfinţi ci Dumnezeu şi poporul. O spune chiar un arhiereu al zilelor noastre, PS. Sebastian episcopul Slatinei şi Romanaţilor: „Trebuie să vă spun că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu pentru că le recunoaşte sfinţenia, şi poporul pentru că păstrează în memoria sa faptele lor. […] Dar va veni şi vremea miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile co­mu­niste”.

1 Gând şi Slovă Ortodoxe, Cartea, vol. I, pp. 6-7.

2 Ibidem, pag. 7.

3 Ibidem, pag. 9.

4 Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Sibiu, 2002, pag. 20.

5 https://www.literaturasidetentie.ro/?s=rugul+aprins&x=6&y=4

6 Mărturie din emisiunea Semne – De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?, realizată de Rafael Udrişte, difuzată de TVR pe data de 11 octombrie 2008.

7 Mihai Puşcaşu, Mărturii din iadul închisorilor comuniste, pag. 69.

8 Grigore Caraza, Aiud însângerat, pag. 77.