… practicarea unui “jurnalism” stupid nu poate fi un motiv de asasinat, însă care ar fi motivul pentru care întreaga lume s-ar declara solidară cu această publicație, care nu a semănat decât ură și dispreț?

charlie hebdo stop the blasphemies

E păcat atunci când mor suflete nevinovate. Orice moarte violentă este un motiv de tristețe și nicio crimă nu poate fi justificată. Întreaga lume a fost oripilată de asasinarea jurnaliștilor francezi de un grup de radicali islamiști, iar mai multe grupuri ale societății civile a îndemnat la „solidaritate”. Imediat, crima s-a transformat dintr-un caz penal, într-un simbol politic. Pentru cineva, atentatul terorist a devenit un semn că pericolul factorului islamic devine tot mai periculos, iar alții s-au grăbit să declare victimele drept „martiri ai libertății de exprimare”, „martiri ai civilizației”. Probabil, dacă cei câțiva francezi ar fi fost omorâți de un grup de tâlhari, nu ar mai fi existat niciun fel de reacție internațională, dat fiind lipsa unui context politic, care ar putea fi exploatat propagandistic. În cazul nostru, e vorba de impunerea a unui discurs despre o „lume liberă”, amenințată de „barbarii tiranici”.

Puțini își mai amintesc acum momentele în care militanții „Statului Islamic” apăreau în presa occidentală drept „apărători ai democrației și libertății”, în lupta lor împotriva regimului Assad. Așadar, dublele standarde și conjucturismul nu sunt străine de societatea vestică. Întâmplător, cu o zi înainte de atentatul din Franța, mii de suedezi au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva „islamofobiei”, după mai multe cazuri de incendierea a unor moschei. În același timp, în Germania 18 mii de oameni au ieșit la o acțiune de protest împotriva islamizării Europei, organizateă de mișcarea PEGIDA. Devine tot mai clar că în Europa însăși comunitatea islamică devine o problemă. Nu mai este vorba de un conflict dintre „statul de drept” și „grupuri izolate de teroriști”, nu e un conflict între „dreptul la exprimare” și „fundamentalism”, ci un conflict dintre o europă laicizată, distrusă de ideea naivă a „multiculturalismului armonios”, aflată în proces de declin, și civilizația islamică, în plin proces de expansiune. Cu toate acestea, dincolo de Europa liberal-socialistă și islam, există o Europa a creștinismului și a tradiției.

E o Europă care este lovită în egală măsură de „lumea civilizată” și „lumea barbară”. Această Europă nu poate fi solidară nici cu unii, nici cu alții. Ea este a treia parte în tot acest conflict civilizațional. În tot acest război, unii jurnaliști au îndemnat colegii de breaslă să se solidarizeze cu „jurnalismul” celor de la „Charlie Hebdo”. Internetul a fost invadat de “Je suis Charlie Hebdo” (“Eu sunt Charlie Habdo”). De fapt, nu e vorba de o susținere a jurnaliștilor în calitate de victime ale unui asasinat, ci în calitatea lor de simbol al unei „libertăți de exprimare”. O căutare pe internet, face un pic de lumină asupra “libertății” și “exprimării” jurnaliștilor francezi. Mai exact, e vorba de o publicație cancan, care a transformat satira abjectă și profanarea simbolurilor și valorilor religioase musulmane, creștine, iudaice, într-o meserie. Orice om cu bun simț, care ar răsfoi caricaturile publicate de cei de la „Charlie Hebdo”, ar fi oripilat de caricaturile pline de atacuri murdare la sentimentele religioase ale oamenilor. Nu exclude că unii ar spune că ei și-au meritat soarta sau că “Dumnezeu nu bate cu bățul”.

Unii ar trebui să se mai întrebe: oare nu cumva radicalismul religios este o reacție la radicalismul antireligios? Desigur, practicarea unui “jurnalism” stupid nu poate fi un motiv de asasinat, însă care ar fi motivul pentru care întreaga lume s-ar declara solidară cu această publicație, care nu a semănat decât ură și dispreț, care nu este decât un simbol al lipsei oricărui bun simț? Putem și trebuie să fim solidari cu oricare victimă a unor atentate teroriste, în principiul, fie e vorba de jurnaliști sau cetățeni de rând, dar nu putem fi solidari cu josnicia. Paralel cu condamnarea violenței, trebuie să condamnăm și politicile editoriale, care nu fac decât să provoace măceluri. Nu trebuie să ne ascundem după deget: jurnaliștii francezi nu au murit pentru vreo cauză nobilă, ci pentru o neghiobie banală. Or, faptul că ai căzut victima unui omor, nu te face mai corect și mai onest. Să ne gândim un pic și la acest aspect.

Octavian Racu | Moldova Ortodoxă

Sfântul Ioan Gură de Aur despre blasfemie

“Orice amărăciune şi supărare şi mânie, izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate” (Efeseni 4, 31).

Prolog
Patima aceasta a fost caracterizată ca păcat naţional, o mare plagă şi rană socială. O altă faţetă a grecului zilelor noastre, cu deschidere avangardistă universală.
Din nefericire, şi în zilele noastre blasfemia continuă să întineze prin prezenţa ei, drumurile, întreprinderile, birourile, şcolile, terenurile de fotbal, armata. Numele lui Hristos şi al Maicii Domnului, Sfânta Cruce, simbolurile sfinte şi sacre ale credinţei noastre sunt terfelite şi pângărite fără ruşine, într-adevăr, este vorba despre o patimă care întinează atmosfera socială şi stigmatizează cultura noastră, grecească, ortodoxă.
Părinţii Bisericii noastre înfierează blasfemia, ca fiind păcatul cel mai rău. Şi aceastra pentru că, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, “cel care păcătuieşte încalcă legea dumnezeiască, în timp ce acela care huleşte, se arată necredincios faţă de însuşi Dumnezeu”. În Apocalipsă, Anticrist este cel care îl blesteamă pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi: “şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească Numele Lui şi cortul Lui, şi pe cei care locuiesc în cer”. (Apoc. 13, 6).
Textul următor este o sinteză a diferitelor omilii ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în versiune liberă, şi se adresează sufletelor bine intenţionate ale fraţilor noştri, care din neştiinţă, superficialitate, sau în principal, din obiceiul cel rău, rămân robi ai blasfemiei.
Din nou, cei care cu harul lui Dumnezeu s-au izbăvit de această patimă înfricoşătoare, nădăjduim că vor fi mişcaţi să pornească o cruciadă sfântă împotriva hulei. Este timpul ca toţi să reacţionăm, să ne răzvrătim, ca să piară această plagă socială din ţinuturile noastre! Pentru că nu se potriveşte celor care au înălţat un Parthenon şi o Sfântă Sofie! Pentru că este ruşine pentru un popor care nădăjduieşte să ocupe primul loc în spaţiul cultural şi european, pentru un popor care de veacuri şi până în zilele noastre, a învăţat să lupte pentru dreptate şi virtute, pentru cinste şi demnitate.
Fraţii mei, urarea şi nădejdea noastră pentru cei care sunt stăpâniţi de patima hulei, ignorând greutatea şi urmările ei pierzătoare, este să fie luminaţi şi izbăviţi de aceasta.
Calea care duce la îndreptare trece prin pocăinţă, mărturisire, rugăciune, Sfântă Împărtăşanie. Este singura cale care-i convinge şi pe cei mai necredincioşi de dulceaţa iubirii Creatorului şi Dumnezeului nostru.

Blasfemia
Nu există nimic mai rău decât blasfemia! Niciun păcat nu se compară cu acesta! Nimic altceva nu-L umple de mânie pe Dumnezeu, decât faptul că se huleşte Numele Lui. De aceea, trebuie ca nimeni să nu rămână nepăsător şi să se îndemne la rău, dar nici să rămână indiferent dacă-l aude pe prietenul sau vrăjmaşul său hulind. Acest păcat înmulţeşte toate relele, ne tulbură şi ne face confuză toată viaţa, ca în cele din urmă să ne pregătească iadul fără de sfârşit şi pedeapsa de nesuportat.
Omul care se arată necredincios şi-L huleşte pe Dumnezeu, cel care se împotriveşte legilor Lui şi nu vrea niciodată să părăsească această iubire deşartă, nebunească, se aseamănă cu beţivul şi nebunul; mai rău, el se înconjoară de cei care se găsesc în stare de dezmăţ şi şi-au pierdut minţile, chiar dacă el însuşi pare că nu simte acest lucru. Hula şi vorbirea de rău, chiar dacă se nasc în suflet, nu râmân însă înlăuntrul lui, ci întinează şi limba care le grăieşte, pângăresc şi auzul care le îndură. Ca şi alte veninuri, ele otrăvesc şi sufletul şi trupul.
De ce huleşti?
Sunt unii oameni care hulesc degrabă atunci când săvârşesc o greşeală, sunt înjuraţi de cineva, se îmbolnăvesc, sau simt durerea. În felul acesta însă, nici nu-şi îndreaptă greşeala, nici nu se răzbună pe cel care înjură, nici nu-şi alină durerea bolilor, ci mai mult, îşi pierd şi câştigul duhovnicesc la răbdării.
Spune-mi, omule, din ce pricină blestemi şi scoţi din gura ta cuvinte rele? Oare ţi se face suferinţa mai uşoară? Dar să zicem că ar deveni mai uşoară! Deci, vei îndrăzni să jertfeşti mântuirea sufletului tău, ca să aduci mângâiere trupului tău? Ce faci, omule? Pe Mântuitorul şi Binefăcătorul, şi Ocrotitorul şi Tutorele tău Îl huleşti? Sau nu simţi că alergi spre prăpastie şi te împingi pe tine în vâltoarea pierzării cele mai rele? Diavolul pe toate le pune la cale, ca să te arunce în această volbură! Şi dacă vede că prin suferinţă începi să huleşti, imediat îţi va mări durerea, o va face şi mai mare, încât să cazi în deznădejde. Dacă îşi dă seama însă că o rabzi cu bărbăţie şi că îi mulţumeşti lui Dumnezeu pe măsură ce suferinţa creşte, atunci se îndepărtează degrabă, deoarece te luptă zadarnic. Se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu câinele care stă lângă masă: dacă îl vede pe unul care mănâncă aruncându-i ceva, atunci rămâne acolo în continuare. Dacă stă însă lângă masă o dată, de două ori, fără să primească nimic, se îndepărtează, de vreme ce nu-i este de folos să aştepte. La fel este şi diavolul: are continuu gura deschisă asupra noastră. Dacă îi arunci precum unui câine un cuvânt de hulă, după ce-l va primi, va ataca din nou. Dacă stărui însă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, îl pierzi prin înfometare, şi-l sileşti să se îndepărteze degrabă.
Mulţumirea ca antidot
Aşa că în loc să huleşti în momentele cele grele, mai bine să mulţumeşti lui Dumnezeu! În loc să cazi în deznădejde, să dai slavă! Deschide-ţi inima Domnului, strigă rugându-te cu putere, grăieşte cu glas mare, preamărindu-L pe Dumnezeu. Astfel, se uşurează şi suferinţa ta, deoarece mulţumind diavolul pleacă departe, iar ajutorul lui Dumnezeu vine lângă tine şi te ocroteşte.
Dacă huleşti, vei pierde şi sprijinul lui Dumnezeu, diavolul se va ridica mai sălbatic împotriva ta, dar şi pe tine te vei vătăma mai rău. Nimic dintre cele bune nu este asemenea mulţumirii, aşa cum nimic nu este mai rău decât hula. Mulţumirea este comoara cea mare, bogăţia sporită, bunul neînfrânt, arma cea tare. Dimpotrivă, hula adânceşte răul şi ne lipseşte încă şi mai mult de cele pe care le-am pierdut. Ai pierdut bani? Dacă mulţumeşti lui Dumnezeu, foloseşti sufletul tău şi dobândeşti bogăţie mai mare, deoarece ai câştigat bunăvoinţa Domnului. Dacă blestemi însă în afară de lucrurile pe care le-ai pierdut, îţi pierzi şi mântuirea. Astfel, nici pe acelea nu le vei mai găsi, şi sufletul tău îl vei pierde.
“Dar simt în necaz, şi îmi pierd cumpătul!” te îndreptăţeşti tu înaintea mea. Nu, nu sunt de vină pentru aceasta strâmtorările care te înconjoară, ci indiferenţa ta.
Dar oare nu este de vină sărăcia? Nu este sărăcia pricina hulirilor, pentru că atunci trebuia ca toţi săracii să hulească. Căci îi vedem pe mulţi care trăiesc în sărăcie şi lipsuri mari, mulţumind continuu, în timp ce pe alţii care, chiar dacă se bucură de bogăţie şi lux, nu încetează să înjure şi să hulească. Deci, să nu zicem că boala, sărăcia şi viaţa grea ne silesc să hulim. Nu sărăcia, ci nesăbuinţa, nu boala, ci dispreţul faţă de Dumnezeu, nu suferinţele care vin una după alta, ci lipsa de evlavie îi conduc la hulă şi la orice fel de răutate pe cei care nu iau aminte.

Ridică-l pe fratele tău!
Aşadar, de vreme ce vorbim despre blasfemie, vreau să vă cer tuturor o favoare: să-i înţelepţiţi pe oamenii din cetatea voastră care hulesc! Să le limitaţi mânia, să le cuminţiţi cugetul, să vă îngrijiţi pentru mântuirea lor, să înceteze această mânie care este înlăuntrul lor. Să le puneţi strajă gurii, să le închideţi gurile ca pe nişte izvoare dătătoare de moarte, să le preschimbaţi în ceva contrar pornirii lor. Şi dacă trebuie să murim pentru acest lucru, vom primi un mare câştig. Deci, să nu rămânem nepăsători când vedem că este hulit Stăpânul nostru comun. Nepăsarea aceasta va aduce un mare rău în cetate, întrucât, crima hulei îi va împovăra pe toţi. Este o nedreptate publică. Şi nu spune acest cuvânt nepăsător: “Ce mă interesează pe mine? Eu n-am nicio legătură cu hula!”
Doar cu diavolul n-avem nicio legătură, în timp ce cu ceilalţi oameni, avem multe în comun. Pentru că şi aceştia au aceeaşi fire ca şi noi, locuiesc pe acelaşi pământ, au acelaşi Domn şi urmează să se bucure de aceleaşi bunuri ca şi noi. Deci, să nu spunem că n-avem nimic comun cu aceştia, pentru că rostim cuvânt satanic, care vădeşte neomenie diavolească. Nu este oare necuviincios când vedem în agora încăierare de oameni, să alergăm să ne împrietenim cu cei certăreţi, – de ce să-i numesc oameni? – iar când vedem un animal căzut, să alergăm cu toţii să-l ajutăm să se ridice, în timp ce faţă de fraţii noştri care se pierd rămânem nepăsători? Hula se aseamănă cu dobitocul împovărat care a căzut, pentru că n-a putut să ţină povara supărării lui. Apropie-te şi ridică-l şi cu cuvintele şi cu faptele, şi cu blândeţe şi cu asprime. Felurit să fie medicamentul vindecării! Dacă ne îngrijim astfel pentru mântuirea aproapelui, se vor îndrepta degrabă şi hulitorii, dar şi noi vom deveni râvnitori şi vrednici de iubire. Şi ceea ce este mai important, toţi ne vom învrednici să ne desfătăm de bunurile care ne-au fost pregătite, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos Căruia Se cuvine slava şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.

(extrase din Glasul Sfintilor Parinti – Sf. Ioan Gura de Aur, p. 258-271, Ed. Egumenita, 2008)