Ecumenism_eretic_BOR

Motto: „Spre săvârşirea sfinţilor spre lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos;
Până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu,
întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirei lui Hristos” (Efeseni 4:12,13).
[Biblia, Ediţia Sfântului Sinod, Buc. 1914]

Stihul de mai sus (Ef. 4: 12,13) Sfântul Teofilact îl tâlcuieşte astfel: „Vezi – o cititorule – câtă este vrednicia Creştinului? Fiecare – zice – îl găteşte pe celălalt, fiecare slujeşte spre zidirea trupului lui Hristos, adică a Bisericii. […] Şi cei ce au luat darurile – zice – se cuvine să lucreze, să ostenească şi să-i zidească pe Creştini până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei, adică până ce vom arăta cu dovadă că avem toţi una şi aceeaşi credinţă, nefiind osebiţi după dogme şi neavând dezbinări între voi după viaţă şi după fapte. Căci atunci se face adevărata unire a credinţei şi atunci îl vom cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu, când vom fi drept-slăvitori în dogme şi vom păzi legătura dragostei, dragoste care este Hristos” (Justin, Ed. Scara, 2009, nota 4, pag. 123).

Timp îndelungat termenul consacrat, la Ectenia darurilor, din cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, a fost (şi mai este pe alocuri) „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh…”. Astfel în „Dumnezeieştile Liturghii” ale Sfinţilor Ierarhi Ioan Gură de Aur, Vasilie cel Mare şi Grigorie Dialogul, tipărită la Iaşi în anul 1845, cu binecuvântarea Mitropolitului Meletie al Moldovei, la pag. 49 vedem că termenul utilizat este „Unirea credinţei…”.

Din cartea Părintelui Stefanos Anagnostopulos, „Explicarea Dumnezeieştii Liturghii” aflăm că preotul încheie Ectenia Darurilor cu: „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, […]”, ceea ce înseamnă credinţa comună în Dumnezeu, Hristos şi Biserică, care ne uneşte în jurul Jertfei şi a Potirului comun (Explicarea Dumnezeieştii Liturghii, Protopresbiter Stefanos Anagnostopulos, Ed. Bizantină, Buc. 2005, pag. 384).

Sfântul Ignatie Teoforul ne îndeamnă: „Să veniţi fraţii mei la credinţa întru Hristos, cea una, mâncând Trupul lui Hristos, care este medicamentul nemuririi.” (Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, VEPES 2, 267).

Sfântul Irineu ne spune: „După ce Biserica a primit credinţa una, sfântă şi comună, o păzeşte cu grijă şi crede uniform cu ea, deoarece are acelaşi suflet şi aceeaşi inimă. Conform acestei credinţe, Biserica propovăduieşte, învaţă şi predă ca şi cum ar avea o singură gură”. (Sf. Irineu de Lugdunum, Studiul pseudo-cunoaşterii, VEPES 5, 115).

Iar Grigorie Ieromonahul întăreşte: „În Biserică toate sunt comune: Jertfa, speranţa, credinţa, iubirea, cele şapte Taine, Sfântul Potir, lupta duhovnicească şi nevoinţele. Datorită acestei credinţe comune, Biserica refuză să primească la Sfânta Împărtăşanie pe cei nebotezaţi şi necredincioşi, dar şi pe heterodocşi şi eretici, aşa cum susţine Sfântul Chiril al Alexandriei: Sfânta Euharistie nu se dă nici nebotezaţilor, nici celor de altă credinţă.” (Grigorie Ierom. Sfânta Liturghie, op. cit. pag. 306).

Acum, pentru că am lămurit ce este cu ectenia „Unirea credinţei…” pe care o rosteşte preotul (sau diaconul, în cazul în care se slujeşte cu diacon) să vedem ce este cu noua ectenie, „unitatea credinţei…”, care şi-a făcut apariţia recent, dar care se întinde tot mai mult, cuprinzând tot mai multe biserici şi mânăstiri, deopotrivă. Cercetând am constatat că schimbarea s-a petrecut odată cu editarea noului Liturghier, apărut în anul 2012: „Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu Binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române” şi în care citim la pag. 183: „Unitatea credinţei şi împărtăşirea (părtăşia) Sfântului Duh cerând…”. Nu ştim ce a determinat această schimbare de terminologie pentru că nimeni dintre ierarhi şi/sau cler nu a catadicsit să explice, definiţiile din DEX seamănă mai multă confuzie, însă ceva nu pare în regulă. Aşa că am căutat explicaţii în altă parte şi, iată, ce se poate ascunde în spatele bunelor intenţii.

Din cartea „Ortodoxia şi ecumenismul” a Arhim. Serafim Alexiev aflăm că a doua etapă a lepădării de credinţă care are loc în zilele noastre se caracterizează „prin aspiraţia spre unire – nu însă prin felul întoarcerii apostaţilor la Unica Biserică Adevărată, părăsită de ei, ci prin felul căutării de limbaj comun, de acţiuni comune, chiar de comuniune în rugăciune… a tuturor participanţilor la un soi de unitate colectivă, care doar convenţional poate fi numită creştină şi în orice caz nicidecum Trup al lui Hristos, aşa cum este în Unica Biserică Adevărată” (Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Serghie Jazadjiev, Ortodoxia şi ecumenismul, pag. 163).

Nici masoneria nu este străină, paradoxal, de unitatea creştinilor, aceştia mărturisind: „Uneori suntem întrebaţi de ce ne implicăm în dispute de ordin religios; în ce măsură problemele unirii Bisericilor, congresele ecumenice, etc, pot să prezinte un interes pentru franc-masonerie. Chestiunea abordată în cadrul proiectului unirii Bisericilor ce mărturisesc pe Hristos interesează îndeaproape franc-masoneria, deoarece cuprinde ca atare ideea universalismului. Să ne fie îngăduit să adăugăm că, în cazul în care această unire este pe calea cea dreaptă, să se ştie că e şi datorită Ordinului nostru. Nu se poate nega doar, că la organizarea primelor congrese ecumenice amestecul fraţilor noştri anglo-saxoni şi scandinavi a fost determinant şi activitatea lor a fost canalizată continuu în sensul organizării unităţii creştine.

De ce totuşi franc-masoneria, fiind duşman de moarte al creştinismului, vrea să-i unească pe creştini? Tocmai aici e toată şmecheria! Duşmanul e mai periculos când se dă drept prieten. Masonii declară sus şi tare că doresc unirea tuturor oamenilor fără a avea însă în vedere unirea în adevărul întru Hristos revelat nouă de Dumnezeu (In. 18, 37), ci unirea în minciună, care este de la tatăl lor – diavolul (In. 8, 44). De aceea tinzând să unească statele, ei visează să unească pe creştini cu toate celelalte religii” (ibidem, pag. 185).

Vaticanul doreşte şi el să realizeze unitatea creştinilor, sub papucul papei însă. A afirmat acest lucru prin vocea cardinalului Joseph Ratzinger, fost apoi Papa Benedict al XVI lea, care a spus: „Biserica de Apus şi cea de Răsărit nu sunt surori, căci nu există două Biserici ale lui Cristos (foarte adevărat!). Nu există decât Biserica Romano-catolică, din care s-a desprins cea Ortodoxă şi celelalte, pe care noi suntem gata să le primim înapoi, pentru a realiza unitatea dorită de Cristos” (Justin, Ed. Scara, 2009, pag. 173).

Episcopul romano-catolic din România, Ioan Robu, întăreşte aceste cuvinte, făcând referire la un document al Conciliului Vatican, de acum circa 50 de ani, şi care se referă la refacerea unităţii creştinilor: „Iată, când vorbesc în Documentul pentru refacerea unităţii, Unitatis redintegratio, primul punct pe care îl pun Părinţii conciliatori în faţă este acesta al reînnoirii Bisericii. […] Conciliul recomandă tuturor membrilor din Biserică, din Biserici, că se adresează tuturor cu bunăvoinţă, să se reînnoiască, să se reformeze, să se primenească, căci aceasta este o cale privilegiată de căutare şi de ralizare a unităţii. […] Trebuie să desăvârşim această unitate. Şi, iată, Săptămâna Mondială de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (este vorba de cele Şapte zile în Babilonul antihristic care se desfăşoară în fiecare an între 18-25 ianuarie – n. mea) ne cheamă la o conştiinţă reînnoită, la o rugăciune reînnoită, la o smerenie adevărată, pentru a dobândi pacea pe care doar Dumnezeu ne-o poate da.

Cu această întâlnire în Catedrala „Sf. Iosif” începem aşadar Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea tuturor Creştinilor. Vom merge, ne vom întâlni în diferite biserici, implorând acelaşi dar al unităţii”.

Şi pastorul Bela Zolt de la Biserica Reformată Calvină vorbea, cu aceeaşi ocazie, de unitate: „Unitatea nu înseamnă pierderea identităţii. […] În Biserică vor exista biruitori şi anume cei pe care Fiul lui Dumnezeu îi va strânge din tot neamul omenesc în oastea celor angajaţi în dreapta credinţă şi îi va aşeza pe scaunul său de domnitor” [foarte adevărat dar în această oaste nu se vor afla apostaţii, ereticii şi păgânii – n. mea] (ibidem).

Poziţia Patriarhului Daniel al BOR s-a dezvăluit în timp, arătând ataşamentul acestuia la idealurile masoneriei: făurirea unităţii politice, economice şi spirituale a lumii. În anul 2009, de exemplu, în mesajul adresat participanţilor la Conferinţa internaţională Spre o unitate spirituală a lumii – evrei, creştini, musulmani la începutul mileniului III, PF Daniel spunea: „De aceea, noi, ca păstori ai Bisericii creştine, împreună cu conducătorii celorlalte două mari religii monoteiste, avem datoria să călăuzim popoarele, pe care Dumnezeul Cel Sfânt ni le-a încredinţat să le păstorim, vestind tuturor iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, pacea şi înţelegerea între oameni, pentru ca reconcilierea şi dreptatea, respectul reciproc şi cooperarea pentru binele comun să biruiască asupra relelor din viaţa persoanelor şi a popoarelor

Cu aceste speranţe de mai bine, izvorâte din credinţa lucrătoare prin iubire, salutăm şi felicităm pe toţi participanţii la Conferinţa Spre o unitate spirituală a lumii şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne călăuzească astfel încât împreună, în bună înţelegere şi pace, să ne apropiem unii de alţii, deschizând larg porţile iubirii dumnezeieşti către toţi oamenii” (www. razbointrucuvânt.ro/recomandări/2009/05/2/obiectivul-patriarhului…).

Mai explicit este, însă, comentariul de pe blogosfera ortodoxă, care descifrează sensurile ascunse şi oferă o cheie de înţelegere mesajului: „În mesajul scris în obişnuita limbă de lemn s-au strecurat însă unele cuvinte cheie care îl fac mai „pitoresc”. Unul din ele este „Biserica creştină. Având în vedere că la eveniment au participat „ortodocşi şi catolici, pastori penticostalieste evident că patriarhul s-a referit la totalitatea confesiunilor creştine, numite în acest comunicat „Biserica creştină. Or, acest lucru, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, este erezie, căci nu există altă Biserică în afară de cea Una, Sobornicească şi Apostolească, iar aceasta nu este în nici un caz o abstractă şi fantomatică Biserică Universală, ci singura Biserica Ortodoxă.

Al doilea aspect problematic al comunicatului este scopul anunţat şi asumat: unitatea spirituală a lumii, unitate supra-religioasă, o unitate în diversitate, care adună laolaltă toate marile religii. Dar unitate pe ce temei şi în vederea a ce? După cum vedem, în vederea unui „viitor mai bun”, a unei ordini sociale în care să domnească „reconcilierea şi dreptatea, respectul reciproc şi cooperarea pentru binele comun”. Adică, o unitate spirituală pentru aşteptarea unei noi ordini mondiale, a utopiei perfecte, instaurate de „Mesia”- Antihrist. Iar bisericile, aşa cum am arătat nu odată pe acest site, se fac slujitoare ale ultimei şi celei mai ucigaşe utopii religioase” (ibidem).

Şi în Săptămâna unităţii ecumeniste din ianuarie 2012 PF Daniel şi-a precizat poziţia: „Învăţăm de la Sfinţii Părinţi că dacă nu putem să avem totdeauna în viaţa noastră de familie, de prietenie şi în căutarea unei stări duhovniceşti mai bune, dacă nu putem avea aceeaşi intensitate, cel puţin să rămânem statornici în căutare. Deşi rugăciune pentru refacerea unităţii vizibile a creştinilor nu înregistrează un entuziasm ca în anii ’20 -’30, sau ca în anii ’50 -’70, însă importantă este statornicia, fidelitatea faţă de ideal”.

Drept care, din „fidelitate faţă de ideal”, Patriarhul Daniel s-a hotărât să pună în acord cuvântul cu fapta şi a modificat Liturghierul. Aşa că, că este cu dreptate să ne întrebăm cui şi pentru ce se roagă ierarhi şi preoţi (sau diaconi, după caz), când rostesc ectenia: „Unitatea credinţei şi împărtăşirea (părtăşia) Sfântului Duh cerând…”, dar şi poporul credincios, când răspunde „Ţie, Doamne!”, lui Hristos-Dumnezeu sau înlocuitorului şi împotrivitorului (antihrist însemnând, în acelaşi timp în locul, dar şi împotrivă)?

 de Silviu ARONEŢ