rp_kyrou-in.jpg

Entuziasmul media faţă de evenimentul care a avut loc pe 27 aprilie la Vatican a fost aproape fără precedent, dar la fel de semnificativ a fost şi evenimentul: mai exact, doi papi au prezidat canonizarea altor doi papi. La ceremonia care a durat mai mult de două ore au fost prezenţi mai mult de 50 de şefi de stat, 1000 de episcopi şi peste un milion de participanţi. Papa Francisc, însoţit de Papa Benedict al XVI-lea, au proclamat sfinţenia a doi predecesori pontificali: Papa Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea.

Atenţia atrasă în întreaga lume de ritul de canonizare a doi papi, efectuat cu grijă, a produs un nou val de creştere a popularităţii Papei Francisc. Această acţiune fără precedent de dublă canonizare pontificală a demonstrat şi excepţionalele abilităţi politice şi de conducător ale Papei Francisc. Într-adevăr, calităţile diplomatice ale Papei Francisc au ocupat un loc central în cadrul reportajelor internaţionale, datorită faptului că şi-a crescut, cu îndemânare, gradul de susţinere atât din partea romano-catolicilor progresişti, cât şi a celor conservatori, prezidând canonizarea atât a liberalului Papă Ioan al XXIII-lea, iniţiatorul mişcării de reformă de la Sinodul Vatican II din anii 1960, cât şi a fermului conservator Papă Ioan Paul al II-lea, care a închis uşa reformei. Deşi oficialii de la Vatican au negat abilul subtext politic al acestei duble canonizări, faptele dovedesc că această stratagemă era menită să-l întărească pe Papa Francisc în acţiunea sa de impunere a propriei viziuni asupra Bisericii Romano Catolice, ieşind atât din umbra Papei Ioan, cât şi a Papei Ioan Paul.

Poate nu tocmai surprinzător, dimensiunile religioase a acestei duble canonizări au atras mult mai puţin interes decât aspectele politice, simbolice şi istorice ale evenimentului. Chestiunile de credinţă au fost aproape cu totul absente din cele mai multe discuţii despre canonizare, la fel ca şi explicaţiile cu privire chiar la sfinţenie. Deşi sfinţii ocupă un loc central în învăţăturile tuturor bisericilor apostolice, înţelesul şi sensul sfinţeniei nu este acelaşi în Biserica Romano-Catolică şi în cea Ortodoxă. Mai mult, diferenţele în ceea ce priveşte înţelegerea sfinţeniei constituie un punct fundamental de divergenţă teologică între Biserica Răsăritului şi cea a Apusului.

Acest element distinctiv poate fi conturat prin punerea unul lângă altul a modurilor de determinare a sfinţeniei în ortodoxie şi în romano-catolicism. Cum face Biserica Romano-catolică un sfânt? În romano-catolicism, un individ este făcut sfânt printr-o procedură de canonizare extrem de formală. Cinci reguli, cu paşii corespunzători, trebuie satisfăcute pentru ca procesul să fie complet. Fiecare etapă a procesului e supervizată de un departament special de la Vatican, care aplică metoda de acordare a sfinţeniei. Mai întâi, trebuie să fi trecut cinci ani de la moartea candidatului la sfinţenie pentru ca procesul de canonizare să poată începe. În al doilea rând, de comun acord cu oficiali de la Vatican, episcopul diocezei în care a murit candidatul iniţiază o investigaţie cu privire la viaţa acestuia pentru a determina dacă decedatul a fost un slujitor al lui Dumnezeu, adică dacă, în alte cuvinte, şi-a trăit viaţa întru suficientă cuvioşie pentru a fi luat în considerare pentru sfinţenie. În al treilea rând, un comitet papal, Congregaţia pentru proclamările de sfinţi, evaluează dovezile şi recomandările aduse de episcopul diocezei, determinând faptul dacă respectivul candidat a dat dovadă de o viaţă de „eroică virtute”, punându-le apoi înaintea Papei. Pentru a trece de a patra etapă, beatificarea, un senior de la Vatican trebuie să valideze cel puţin un miracol atribuit rugăciunilor (cererilor de mijlocire) făcute candidatului după moartea acestuia. Al cincilea pas este canonizarea. Deşi mucenicilor nu li se cere decât verificarea unui singur miracol, un al doilea miracol atribuit rugăciunilor către candidat este de obicei necesar pentru ca Papa să-l declare sfânt.

Ordonata metodă romano-catolică de determinare a sfinţeniei poate fi considerată un proces legislativ eficient şi logic, dar el nu are nimic de-a face cu spiritul sau tradiţia sfinţeniei creştine. În primul mileniu de istorie a Creştinătăţii, Biserica a recunoscut sfinţii fără să apeleze la vreo procedură legalistă, la vreo formulă de canonizare. De foarte devreme în Biserică, sfinţii erau aleşi prin aclamaţia credincioşilor. Vreme de o mie de ani, atât pe tărâmul de răsărit, cât şi pe cel de apus al Bisericii, comunităţile locale de credincioşi i-au pomenit pe apostoli, mucenici şi pe alţii în cadrul adunărilor liturgice,fiind invocaţi în rugăciuni, cinstindu-le moaştele şi crezând că ei sunt vase ale Duhului Sfânt. Biserica primară a recunoscut şase feluri sau categorii de sfinţi, în funcţie de rolul avut de ei în viaţa Bisericii: Înaintemergătorii Domnului şi Profeţii, Apostolii şi Evangheliştii, Mucenicii şi Mărturisitorii, Părinţii şi Ierarhii Bisericii, Asceţii şi Monahii, precum şi Drepţii şi Sfinţii din alte categorii ale vieţii, dar fără să dezvolte vreo procedură rigidă, legalistă, de canonizare.

De ce a ales Apusul să se rupă de această tradiţie creştină antică şi universală? Odată ce papalitatea a început să-şi atribuie ambiţii lumeşti de supremă autoritate asupra întregii Creştinătăţi, Biserica apuseană a pus în mişcare un inexorabil proces ce a dus la înstrăinarea ei de propriile rădăcini ortodoxe. Pe şleau, preocupările papalităţii de puterea şi autoritatea eclesiastică supremă explică de ce, începând cu sfârşitul veacului al X-lea, Roma a început să pretindă ca sfinţii să fie înregistraţi formal şi oficial pentru a fi aprobaţi de către Papă. Pentru a justifica uzurparea din partea Papei şi controlul asupra determinării sfinţeniei, Biserica Apuseană a dezvoltat o metodă extrem de legalistă şi aparent precisă de determinare a a celor ce sunt sfinţi, metodă rămasă până astăzi în uz la Vatican. În concordanţă cu aspiraţiile de autoritate şi control absolut, Biserica din Apus a aşezat întreaga procedură legalistă de canonizare sub prerogativa autocratică a Papei. Cu alte cuvinte, Papii şi-au rezervat pentru ei privilegiul de a renunța sau a schimba orice cerință sau procedură cu privire la proclamarea sfințeniei, în funcție de propria voie.

Biserica Ortodoxă nu a dezvoltat un sistem legalist de proclamare a sfinţeniei. Într-adevăr, o astfel de practică ar fi în contradicţie cu tradiţia ortodoxă a integrării holiste a dogmei şi a practicii. Ortodoxia continuă să urmeze principiile şi convenţiile Bisericii Primare. Aşadar, cu face Biserica Ortodoxă pe cineva sfânt?

Biserica Ortodoxă pleacă de la premisa că nu Biserica face sfinţii, ci mai degrabă, numai Dumnezeu face sfinţi. Canonizarea în Biserica Ortodoxă nu presupune proclamarea sfințeniei, ci Biserica, în deplinătatea ei, ia la cunoştinţă de faptul că cineva este sfânt, un mod de înţelegere care derivă din principiul teologic care spune că un individ dobândeşte sfinţenia prin theosis, prin trăirea în acord cu harul lui Dumnezeu până la punctul în care persoana se desăvârşeşte.

Teologul ortodox George Bebis, care pe de altă parte, expune cu claritate faptu că ierarhia Bisericii, mai ales Patriarhul Ecumenic, are un rol crucial în a feri canonizările de abuzuri, ne oferă şi o excelentă expunere a căii ortodoxe, a tradiţiei care cinsteşte rolul central al credincioşilor în determinarea sfinţeniei: “Biserica Ortodoxă nu urmează nici un fel de procedură oficială în vederea ‚recunoaşterii’ sfinţilor. La început, Biserica ia primit ca sfinţi pe cei care au pătimit mucenicie pentru Hristos. Sfinţii sunt sfinţi datorită harului lui Dumnezeu, iar acest lucru nu are nevoie de vreo recunoaştere bisericească oficială. Poporul creştin, citindu-le vieţile sau fiind martor al minunilor săvârşite, îi primeşte şi îi cinsteşte ca sfinţi. Sfântul Ioan Hrisostom, persecutat şi exilat de autorităţile civile şi bisericeşti, a fost primit ca sfânt al Bisericii prin aclamaţie populară. Sfântul Vasile cel Mare a fost acceptat ca sfânt al Bisericii imediat după moarte de către oameni”.

Cu cât sfinţii ocupă un loc mai central în istoria şi învăţătura Bisericii, cu atât devine mai important în sine contrastul evident dintre metoda romano-catolică şi calea ortodoxă, dar şi pentru faptul că revelează diferenţele adânci şi largi dintre cele două Biserici: pe de-o parte, împroprierea de către romano-catolicism a legalismului şi accentuarea mântuirii prin raţiune, ascultare şi procedură, iar pe de altă parte, credinţa ortodoxă în mântuire prin libertate şi har, taină a lui Dumnezeu.

Creştinii ortodocşi şi cei romano-catolici împart mulţi sfinţi comuni, precum şi cultul sfinţilor în sine. În acelaşi timp, Bisericile Răsăritului şi Apusului diferă în privinţa recunoaşterii sfinţeniei. Reconcilierea dintre substanţă şi proces în ceea ce priveşte sfinţii şi sfinţenia, o diferenţă ce nu a fost recunoscută drept un diferend teologic, ar oferi potenţialul unui dialog non-contenţios între Constantinopol şi Roma. Dialogul dragostei exprimat în viitorul Pelerinaj al Fraţilor – călătoria la Ierusalim a Patriarhului Ecumenic Bartholomeu şi a Papei Francisc – prezintă oportunitatea de a repara rănile Trupului Bisericii Creştine. O astfel de vindecare ar fi, fără îndoială, o minune, lucru pentru care sfinţii, ortodocşi sau romano-catolici, au fost întotdeauna cinstiţi şi iubiţi.

blogs.goarch.org | pemptousia