II. Cum ne împărtăşim? Împotriva curentului care a transformat deasa Împărtăşanie într-o modă (ignorând păcatele opritoare) – ultima parte

cum ne impartasim

La pag. 308, aducându-l ca mărturie în sprijinul ideilor sale pe Sfântul Ioan Gură de Aur, sfinţia sa este silit a recunoaşte că în sec. IV cei care nu aveau păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie erau mulţi. Astăzi însă situaţia este invers: cei mai mulţi nu pot fi împărtăşiţi. Şi pentru a se convinge oricine de lucrul acesta, să se gândească măcar la faptul că astăzi cei mai mulţi creştini nu mai ţin posturile şi se păzesc pentru a nu avea copii. Pentru ambele păcate, canoanele Sfin­ţilor Părinţi îi opresc de la împărtăşire pe cei ce le săvârşesc.

Ba mai mult, cei care se păzesc să nu pro­creeze copii, avându-se în vedere că mulţi se păzesc cu mijloace moderne precum sterilet, pilule contraceptive, injecţii şi alte mijloace care sunt avortive, ar trebui să fie canonisiţi cu oprirea de la împărtăşire pentru mulţi ani. Şi totuşi, mulţi sunt împărtăşiţi, fie că nu se ştie că au păcatele acestea pentru că nu sunt întrebaţi de duhovnici la spoveda­nie, fie că nu înţeleg unii duhovnici că, în cazurile acestea, este vorba tot de avorturi, fie din alte motive.

Sfinţia sa aduce apoi în sprijinul păre­rilor sale pe Sfântul Chiril al Ierusalimului (pag. 308) şi pe Sfântul Chiril al Alexan­driei (pag. 309), ultimul văzând în fuga de împărtăşire a creştinilor de pe timpul său, o iscusită lucrare a diavolului, pentru a-i face vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai săi. Dar citatele acestea nu pot constitui argument pentru a-i împărtăşi pe toţi astăzi, pentru singurul motiv arătat şi mai înainte, anume că majoritatea creştinilor au păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie. Mă în­treb, oare, ce probe mai palpabile i-ar trebui cuiva ca să vadă lucrul acesta?

Într-o notă de subsol la pag. 310, pe care o scrie referindu-se la Sfântul Macarie Egip­teanul, sfinţia sa ajunge la concluzia că îm­părtăşirea rară duce la demonizare.

Însă pedepsele lui Dumnezeu, printre care şi demonizarea, îi cuprind într-o mai mare sau mai mică măsură pe unii creştini astăzi, nu pentru că se împărtăşesc rar, ci pentru că o fac trăind în păcate grele, opri­toare de la Sfânta Împărtăşanie (vezi I Co.11, 27-32). Tocmai pentru aceasta s-au dat ca­noanele Sfinţilor Părinţi care îi opresc pe cei cu păcate grele de la împărtăşire, norme care mai înainte erau respectate, pentru ca să nu vină peste creştini pedepsele lui Dumnezeu.

Sunt aduse apoi citate din Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Casian (pag. 311) şi Sfântul Teodor Studitul (pag. 313), de data aceasta nu doar în sprijinul împărtăşirii tu­turor, ci şi cât mai dese. Dar în toate aceste citate, Sfinţii Părinţi se refereau la cei care deşi nu aveau păcate opritoare de la pri­mirea Sfintei Împărtăşanii, nu se împărtă­şeau totuşi, datorită trândăviei şi neştiinţei lor cu privire la covârşitoarea importanţă a împărtăşirii.

Că aşa stau lucrurile şi nu altfel, se vede clar din faptul că acelaşi Sfânt Vasile cel Mare, care îi cheamă la împărtăşire pe cei care nu au păcate opritoare, dar sunt delă­sători, îi opreşte categoric pe cei cu păcate: 20 ani – pe cei ce au ucis de voie, 7 ani – pe curvari, 15 ani – pe preacurvari, 15 ani – pe cei ce fac perversiuni sexuale, 10 ani – pe cei ce au jurat strâmb, 20 ani – pe cei ce fac vrăjitorii şi fermecătorii, până la sfârşitul vieţii pe cei ce s-au lepădat cu voia lor de Hristos etc11.

Ori dacă ne place să-l auzim pe Sfântul Vasile cel Mare când îi cheamă la împărtă­şire pe cei care nu au păcate opritoare dar sunt delăsători, să ne placă şi să primim întru totul învăţătura sa, prin care îi opreşte categoric de la împărtăşire pe cei cu păcate grele, de care se fac vinovaţi mulţi creştini ai zilelor noastre.

De un cuget cu Sfântul Vasile cel Mare este şi Sfântul Nicodim Aghioritul, pe care sfinţia sa îl citează ceva mai încolo (pag. 323). Pentru că şi el, deşi îi chema stăruitor la împăr­tăşire pe creştinii timpului său, care n-aveau păcate opritoare dar erau oarecum nepăsă­tori, îi oprea de la aceasta pe toţi cei care tră­iau în păcate opritoare, după cum vedem în cele două surse citate în nota 2.

La pag. 314 sfinţia sa, citându-l pe Cu­viosul Iov Mărturisitorul, care spunea că fiecare creştin trebuie să se împărtăşească în fiecare zi, adaugă în paranteză „dacă nu e oprit de duhovnicul său – n.n”. Deci e de acord că sunt şi unii care nu pot fi împărtă­şiţi pentru păcatele lor opritoare, însă după cum se vede şi de pe tot cuprinsul conferin­ţei, nu acceptă lucrul acesta decât teoretic, ignorând cu totul realitatea concretă din zi­lele noastre, fie şi dacă ne referim, cum am mai spus, la două păcate mai des întâlnite precum neţinerea posturilor şi paza de a nu avea copii (să nu uităm că mulţi se păzesc cu mijloace moderne care sunt avortive!).

Ca să nu mai vorbim de destul de multe cazuri de tineri şi tinere care trăiesc în des­frânare sau în concubinaj de mulţi ani, neacceptând cununia religioasă căci „nu mai este la modă”, de unii căsătoriţi sau necă­sătoriţi care practică gomoria (sexul oral) sau sodomia (sex anal), de cei ce aleargă la diferite forme de vrăjitorie, de cei ale căror căsătorii religioase sunt nevalabile (fie că se fac între grade de rudenie trupească sau mai ales duhovnicească nepermise, fie că se căsătoresc cu eretici, fără a li se face trecerea la Ortodoxie prin Botez12, când o cer ei în­şişi sincer şi nu formal, fie că s-au divorţat neavând ca motive adulterul sau trecerea la vreo erezie … şi s-au recăsătorit chiar şi religios, căci aceste căsătorii sunt nevala­bile13…) şi de alte păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie.

La pag. 315, sfinţia sa ţine să ne aducă în sprijinul chemării sale la împărtăşirea tuturor, o reglementare a unui Sinod de la Constantinopol ţinut în anul 1819. Dar de atunci şi până în momentul de faţă au trecut aproape 200 de ani. Iar creştinii din zilele noastre (repet mereu dar n-am ce face, sfin­ţia sa şi cei ca dânsul mă silesc la aceasta), tot mai mulţi pe zi ce trecem, se împărtăşesc cu păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie. Însă duhovnicii de azi nu văd sau nu vor să vadă, majoritatea lor, lucrul acesta.

Mă întreb, de ce atunci când e vorba de dezlegarea la primirea Sfintei Împărtăşanii, nu se ţine cont deloc de duhovnicii cu viaţă sfântă care au fost contemporani cu noi pre­cum: Sfântul Ioan Iacob, Cuviosul Vichentie Mălău, Cuviosul Antim Găină şi alţii, care n-au împărtăşit pe cei cu păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie? Se poate vedea clar că Sfinţii de care am amintit, n-au făcut lu­crul acesta, dacă le citim viaţa şi sfaturile lor.

Sfântul Ioan Iacob, de pildă, citându-l pe Sfântul Nicodim Aghioritul, spunea ur­mătoarele despre importanţa opririi de la Sfânta Împărtăşanie: „După toate acestea îţi grăim ţie, frate, că se cuvine să păzeşti cu dinadinsul depărtarea de Împărtăşire, câţi ani va rândui duhovnicul tău. Pentru că depărtarea aceasta, la cei căzuţi în pă­cate grele, este o împlinire de canon a tu­turor canoanelor. Şi această depărtare de Împărtăşire este nevoie la cei vinovaţi de păcate şi trebuie socotită această depărtare ca o temelie a Pocăinţei celei adevărate. Pentru că de vei îndrăzni să te împărtăşeşti în aceşti ani [cât ar trebui să stai oprit de la Împărtăşire], prin aceasta te faci ca un al doilea Iudă14.”

Despre Cuviosul Vichentie Mălău se spune că primea foarte greu la spovedanie preoţi de mir şi duhovnici zicând că: „cel mai greu este să mărturiseşti preoţi şi du­hovnici! Ei au o mare răspundere înaintea lui Hristos.” Referitor la duhovnici, spunea: „eu cred că dintr-o mie de duhovnici puţini se vor mântui, cum ne învaţă şi Sfântul Ioan Gură de Aur, că duhovnicia este cea mai grea misiune pe pământ!”. Şi mai spunea că: „Este adevărat că Mântuitorul a dat sfinţi­lor Săi Apostoli puterea de a lega şi dezlega păcatele – şi prin ei arhiereilor şi preoţi­lor – dar cu condiţia ca acestea să fie ispă­şite prin post, rugăciune, canon, lacrimi şi hotar. Ei bine, astăzi mulţi caută duhovnici dintre cei mai lesne iertători şi încă îi roagă să nu le dea canon mult. Ba încă ar mai cere graţiere definitiv.

Unii nu uită să ceară imediat şi voie de împărtăşanie, indiferent de greutatea pă­catelor. Aceasta, ca să-i creadă lumea vred­nici. O, ce nebunie fără leac! Canoanele sunt făcute de Apostoli şi de alţi sfinţi şi trebuie aplicate tuturor, după om, după timp şi îm­prejurări. Însuşi Hristos S-a ostenit, a postit, S-a rugat şi a plâns pentru noi. O, oameni împietriţi şi orbi, Sfânta Împărtăşanie este foc ce arde pe cei nevrednici!”15. Iar Cuviosul Antim Găină, nu-i mai primea la spoveda­nie pe cei care zăboveau în aceleaşi păcate şi nu-şi împlineau canonul de la spovedanie.16

Într-o altă notă de subsol la pag. 322, sfinţia sa, zice de canoanele Sfântului Vasile cel Mare că au fost reduse considerabil în ceea ce priveşte numărul anilor opririi de la Sfânta Împărtăşanie, de către Sfântul Ioan Postnicul. Însă condiţia pentru a sta mai puţini ani opriţi de la Sfânta Împărtăşa­nie pusă de Sfântul Ioan Postnicul, consta într-o mai aspră postire şi multe metanii făcute în fiecare zi (200-300).

Din nefericire, deşi unii duhovnici merg în canonisirea păcatelor celor ce li se spove­desc pe canoanele Sfântului Ioan Postnicul, dorind să-i oprească cât mai puţini ani de la Sfânta Împărtăşanie, nu le cer celor care li se spovedesc şi nevoinţele mai aspre hotărâte de către acesta. Şi nefăcându-le, de aceea li se înmulţesc necazurile şi ispitele, ca să su­plinească lipsa nevoinţelor duhovniceşti şi trupeşti pe care nu le-au făcut17.

Dar duhovnicii care îi opresc pe cei care li se spovedesc de la Sfânta Împărtăşanie, aşa cum cere lucrul acesta Sfântul Ioan Postnicul, fără a le cere şi nevoinţele cerute de acesta, greşesc foarte tare. O spune aceasta Sfân­tul Nicodim Aghioritul. „Într-adevăr, atunci acestea [Canoanele Sfântului Ioan Postnicul] sunt îngăduitoare şi pot să-i piardă pe mulţi, când duhovnicii care le folosesc fac pogo­rământ păcătoşilor când este vorba de anii epitimiilor, potrivit cu Postnicul, dar nu le dau şi canonisirea pe care o hotărăşte, adică hrană uscată după ceasul al nouălea, precum şi atâtea metanii mari, şi celelalte. Ci, pen­tru bani sau pentru hatâruri, sau pentru alte pricini, fac pogorământ şi la acestea odată cu anii (de pocăinţă). Care lucru îl fac căl­când legea şi canoanele şi au să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru pierzania pe care o pricinuiesc sufletelor celor ce se spo­vedesc, cu calea largă pe care le-o deschid.

Drept aceea, să îndrepteze, pentru dra­gostea lui Dumnezeu, răul acesta vătămător de suflet pe care îl săvârşesc; fiindcă acest Sfânt, aproape în fiecare canon al său, spune că cine nu va îndeplini canonisirea pe care o hotăreşte, acesta să nu se folosească nici de anii puţini de îndepărtarea de la dumneze­iasca Împărtăşanie, aşa cum o rânduise el, ci să (împlinească) anii cei mulţi, rânduiţi de Părinţi18.”

Dacă aşa de grav este lucrul acesta, ce să mai spunem de duhovnicii care nu mai respectă deloc Canoanele Sfinţilor Părinţi, de cei care le-au anulat cu totul?…

La pag.323, sfinţia sa zice: „Dumnezeu îl refuză pe păcătosul îngâmfat şi mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici, şi în ace­laşi timp îl primeşte cu braţele deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, cu multă smerenie şi dorinţă de îndreptare”. Dar deşi Dumnezeu îl primeşte cu bucurie pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, prin glasul Sfinţilor Părinţi, nu-i dă voie totuşi şi să se împărtăşească imediat sau la scurt timp (cum ar dori sfinţia sa şi alţii), mai ales când e vorba de păcate trupeşti, care sunt mai greu de vindecat în timp.

Cât de greu se poate izbăvi cineva de păcatele trupeşti faţă de cele duhovniceşti (cel al ereziei de pildă), se poate vedea şi din felul cum sunt canonisiţi curvarii faţă de eretici, de către Sfinţii Părinţi. „ … Căci cui nu-i este vădit că a cădea în erezie e lucrul cel mai greu dintre toate la Dumnezeu şi la oameni? Dar fiindcă patima curviei, ca una ce se sădeşte în fire şi exercită o mare tira­nie prin plăcere, se reîntoarce uşor şi ade­seori atrage pe oameni şi-i face să lunece şi după pocăinţă, de aceea cel ce a curvit e oprit pentru ani de la Sfintele Taine, ca să nu se întoarcă iarăşi la vărsătura sa şi să i se facă grea îndreptarea; şi pentru a sădi frica în toţi, ca să lupte împotriva patimii cu toată puterea.

Iar rostogolirea în erezie este o patimă şi o neştiinţă sufletească ce se iveşte mai mult din rătăcire sau din iubirea de stăpânire, sau din slava deşartă. Dar după trezirea celui ce a suferit de ea, acela nu mai are război din partea ei, sau tulburare din partea firii. Deci ce nevoie e să-i ţină pe aceştia [pe ereticii reveniți la Ortodoxie] departe de pragurile bisericilor? Se mai poate spune şi altfel: că scopul celor ce povăţuiesc, învăţând şi tămă­duind, este să taie din rădăcină răul, ca să nu răsară iarăşi. De aceea nu se mulţumesc numai cu înlăturarea răului, ca la cei ce s-au abătut de la dogme, sau au înclinat spre ere­zie, ci rânduiesc şi un timp, cum e obiceiul acriviei (stricteţii n.tr.), ca cei ce au curvit să uite de plăcerea urâtă. Că cel ce a curvit, deşi ştie că lucrul e rău, totuşi e atras de plă­cere, din lipsa frânelor; el nu rătăceşte din neştiinţă. Răul ereziei stă numai în suflet.

Dar curvia, pornind din sufletul liber, a umplut trupul de stricăciune din pricina păcatului. Apoi cel ce, luptând în chip na­tural, întoarce pe cineva din erezie, odată cu întoarcerea l-a şi curăţit. Dar cel ce se întoarce din curvie are nevoie de timp, de lacrimi şi de post, ca să se şteargă plăcerea întipărită în el şi să vindece rana păcatului care s-a întipărit în trup şi să facă mintea nefurată şi neînclinată spre ea, prin uita­rea îndelungată. Dar dacă rămân amândoi nepocăiţi, nu vor avea aceeaşi osândă”, ci, ereticul, una mai mare19.

La pag. 324, sfinţia sa îl citează pe Sfân­tul Ioan Gură de Aur care zicea creştinilor timpului său, că: „nimeni rămânând păcătos să nu se apropie [de Sfânta Împărtăşanie]… Totuşi şi cel întinat şi pângărit să se apropie, dar lăsând afară toată necurăţia şi răutatea, şi aşa să intre…” Însă aşa cum am spus şi mai sus, când e vorba de citatul acesta, trebuie să înţelegem că Sfântul Ioan Gură de Aur nu vrea să ne facă să credem că cineva se poate izbăvi de necurăţia şi răutatea sa foarte repede în timp, mai ales când e vorba de păcatele trupeşti. Căci iată ce spune Sfântul Ignatie Briancianinov:

„Păcatul desfrânării are însuşirea că uneşte două trupuri – chiar dacă în chip ne­legiuit – întru-unul singur (I Co.6,16): din această pricină, chiar dacă el se iartă neîn­târziat după ce a fost pocăit şi mărturisit (cu condiţia neapărată ca cel ce se pocăieşte să se lase de păcat), pentru curăţirea şi tre­zvirea trupului de păcatul desfrânării este nevoie de mult timp, ca legătura şi unirea ce s-au statornicit între trupuri, ce s-au sădit în inimă, ce au îmbolnăvit sufletul să se în­vechească şi să moară.

Pentru nimicirea nefericitei impropieri, Biserica orânduieşte celor ce au căzut în des­frânare şi preadesfrânare răstimpuri foarte însemnate de pocăinţă şi abia după aceea le îngăduie să se împărtăşească cu Preasfân­tul Trup şi Sânge al lui Hristos. Întocmai: pentru cei ce au dus viaţă împrăştiată, pen­tru cei întipăriţi de felurite împătimiri, mai ales pentru cei căzuţi în prăpastia păcatelor de desfrânare, care au dobândit deprinderea lor, este nevoie de vreme îndelungată pen­tru a se curăţi prin pocăinţă, pentru a şterge din ei urmele lumii şi ale smintelilor, pentru a se trezvi de păcat, pentru a-şi forma mora­litatea prin poruncile evanghelice şi astfel a deveni în stare de rugăciune harică a minţii şi a inimii20.”

Începând cu aceeaşi pag. 324 şi urmă­toarele, sfinţia sa caută să justifice treptat obiceiul care începe să se extindă astăzi tot mai mult, a nespovedirii înainte de împăr­tăşire decât dacă există păcate grele. La pag. 327, sfinţia sa chiar îşi arată indignarea faţă de faptul că, deşi preoţii nu se spovedesc înaintea fiecărei împărtăşiri, totuşi le cer lu­crul acesta credincioşilor.

Însă asta nu trebuie să ducă la conclu­zia că dacă ei nu o fac, deşi ar trebui să o facă, n-ar mai trebui să ceară lucrul acesta credincioşilor. E ca şi cum ai fi de acord cu bolnavii care refuză să ia medicamentele pentru vindecarea bolilor lor, din cauză că nu le ia doctorul mai întâi, fiind bolnav şi el de aceeaşi boală. Iar din argumentele aduse în continuare, nu iese în evidenţă faptul că n-ar trebui să ne mai spovedim înainte de fiecare împărtăşire, ci că ne putem împărtăşi dacă nu avem păcate opritoare, nu însă şi când suntem ţinuţi de ele.

Pe măsură ce trece timpul, şi sfârşitul lumii devine mai aproape de noi. Şi Mân­tuitorul zice că la venirea Sa nu va mai găsi credinţă pe pământ (Lc.18,8). Sfinţii Pă­rinţi spun de asemenea că, pe măsură ce lumea se va apropia de sfârşitul ei oame­nii vor înnebuni (Sfântul Antonie cel Mare). Vedem că lucrurile spre asta se îndreaptă: avorturile au fost liberalizate aproape în toate ţările, legile care dau voie homose­xualilor să se căsătorească (păcatul lor stri­gător la cer fiind astfel legitimat), încep să fie validate în diverse ţări etc., iar pe fondul acestei stări cu totul dezastruoase duhovniceşte, sfinţia sa şi destui alţii îndeamnă la împărtăşirea tuturor cu spovedanie cât mai rară, de parcă s-ar adresa creştini­lor din primul veac al Bisericii creştine, care duceau o viaţă duhovnicească foarte înaltă (FA.2, 42-47, Lc. 24,53).

Dar faptul că înainte de fiecare împăr­tăşire trebuie neapărat să ne spovedim se vede limpede şi din povăţuirile de la sfâr­şitul Liturghierului, unde se spun următoa­rele pentru preotul şi diaconul ce urmează să se pregătească de Sfânta Liturghie: „… se cuvine lor să aibă frângere de inimă pen­tru păcate, chiar dacă ar fi ele şi mai mici. Pe lângă aceasta, oricât de puţin l-ar vădi cugetul lui [pe preot sau pe diacon], să se mărturisească părintelui său duhovnicesc şi să ia de la dânsul dezlegare. În scurt, tot ceea ce ştie că duce la curăţirea de păcate, se cuvine cu nevoinţă a face: inima să şi-o curăţească de toate gândurile, de poftele şi de dezmierdările cele trupeşti, ce stau îm­potriva dragostei lui Dumnezeu, iar firea cu oarecare socotire să şi-o deştepte, chiar dacă nu este alunecată în patimi care l-ar împiedica de la împărtăşire21.”

Iar Părintele Ioanichie Bălan spunea ur­mătoarele: „Niciodată nu ne putem împărtăşi fără Sfânta Spovedanie, afară de copiii mici până la şapte ani şi de cei paralizaţi şi fără de minte, care sunt handicapaţi şi bolnavi, pen­tru care garantează părinţii. Mai pot fi împăr­tăşiţi, în caz de moarte, creştinii cunoscuţi de preoţi, dacă nu mai pot vorbi, ca să nu moară neuniţi cu Hristos.”

Referitor la împărtăşirea de mai multe ori cu aceeaşi spovedanie, spunea clar că nu se poate: „pentru că nu suntem sfinţi, nici îngeri fără păcate. Ori de câte ori dorim să ne împărtăşim, trebuie să ne spovedim di­nainte, să facem un canon de rugăciune cu post şi metanii, adică să ne pregătim şi du­hovniceşte şi trupeşte, şi, dacă ne dă dezle­gare duhovnicul, ne putem împărtăşi.

Cine îndrăzneşte să se împărtăşească fără spovedanie şi fără dezlegare, sau de mai multe ori cu aceeaşi spovedanie sau cu spovedanie în comun, iar nu individual, având păcate grele nemărturisite vreodată, spre osândă se împărtăşeşte. Unul ca acela trebuie să se spovedească la un duhovnic iscusit şi să urmeze canonul dat de el22.”

Ca să nu mai spunem şi de faptul că în vechime, cei ce ajungeau la o înaltă trăire duhovnicească, nici nu se apropiau de Sfânta Împărtăşanie, când aveau întâlnire cu oame¬nii, chiar dacă nu vorbeau ceva nefolositor cu ei.
Iată ce se spune de Avva Filimon ce a trăit probabil în veacul al VII-lea: „Învrednicit de multă vreme de treapta preoţească şi ajuns la cele cereşti prin vieţuire şi cunoştinţă, fugea aşa de mult de povara dumnezeieştilor slujbe, încât în cele mai multe din timpurile nevoinţelor sale aproape că nu primea să se apropie de sfânta masă. Ba, vieţuind cu atâta curăţie, nici împărtăşirea de dumnezeieştile Taine nu o primea când avea întâlnire cu oa¬menii, măcar că nu spunea nimic pământesc, ci primea întâlnirea pentru folosul celor ce o cereau. Iar când voia să se împărtăşească de dumnezeieştile Taine, cerea îndurarea lui Dumnezeu prin rugăciuni, psalmodii şi măr¬turisiri. Căci se cutremura de glasul preotului când rostea şi zicea: «Sfintele Sfinţilor».
Fiindcă zicea că toată biserica se umple de Sfinţii Îngeri şi însuşi Împăratul Puterilor săvârşeşte tainic cele sfinte şi se preface în ini¬mile noastre în trup şi sânge. De aceea zicea că trebuie să devenim curaţi şi oarecum afară de trup, şi aşa să îndrăznim a ne apropia, fără nici o îndoială şi ezitare, de preacuratele lui Hristos Taine, ca să ne facem părtaşi de luminarea din ele. Căci mulţi dintre Sfinţii Părinţi au văzut pe îngeri stând de pază în jurul lor. De aceea se şi păzeau în tăcere, ne¬vorbind cu nimenea23.”
Iar Sfântul Simeon Evlaviosul, părintele duhovnicesc al Sfântului Simeon Noul Teolog spunea că: „Să te păzeşti să primeşti Sfânta Împărtăşanie, având ceva împotriva cuiva, fie chiar cea mai mică ispită a vreunui gând, până ce nu dobândeşti împăcarea cu fapta. Dar şi aceasta o vei învăţa din rugăciune24.”
Cât priveşte necesitatea spovedirii îna¬intea fiecărei împărtăşiri, să luăm aminte şi la faptul că, pe vremea Sfântului Paisie de la Neamţ (Velicicovski), când monahii de sub povăţuirea sa ajunseseră la înalte măsuri duhovniceşti şi se împărtăşeau lunar (doar bătrânii, bolnavii şi schimonahii mai des), toţi trebuiau să se spovedească zilnic, deci spovedania preceda de fiecare dată împăr¬tăşirea25.
La pag 329-330, sfinţia sa este de acord cu povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului care cer oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru următoarele păcate: „trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie, etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi le¬nevirea spre faptele cele bune.”
De asemenea, citând un arhimandrit grec, e de acord cu oprirea de la Sfânta Împărtăşa¬nie şi pentru următoarele păcate: „minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi neres¬pectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samavolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis¬tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcedentală etc.).”
Sfinţia sa este de acord că aceste păcate şi altele înrudite cu ele (vezi şi despre altele mai pe larg în Pidalion), nu pot fi dezlegate fără a li se da celor ce le au canon pentru ele şi fără împlinirea acestuia. Dar în acelaşi timp nu poate să vadă faptul că, de aceste păcate sunt ţinuţi majoritatea creştinilor de astăzi, şi din această cauză scrieri ca cea a sfinţiei sale, la care am făcut referire pe tot parcur¬sul acestei lucrări, nu pot decât să dăuneze.
Din contră, ar trebui scris cât mai mult pe tema chemării creştinilor la spovedanie res¬ponsabilă şi deasă şi la împlinirea canonu¬lui pe măsura păcatelor pe care le-au făcut, după cum cer lucrul acesta Sfinţii Părinţi. De asemenea ar trebui să li se dea soluţii tot de la Sfinţii Părinţi, pentru a şti cum să se des¬pătimească şi să ducă războiul duhovnicesc. Scrieri ca cele ale Sfântului Teofan Zăvorâtul şi ale Sfântului Ignatie Briancianinov i-ar putea ajuta foarte mult la despătimirea su¬fletelor lor sau chiar culegeri de învăţături din Sfinţii Părinţi pe tema despătimirii.26
Ca o concluzie la toate cele spuse pe seama scrierii la care ne-am referit şi a altora de acest fel, pentru a combate netemeinicia lor, trebuie să reţinem că cei care îndeamnă azi la împărtăşirea tuturor nu au nici un temei în raţiunea sănătoasă şi cu atât mai puţin în scrierile Sfinţilor Părinţi. Peste tot unde Sfinţii Părinţi chemau la împărtăşire pe cei cărora li se adresau, era vorba de creştini care nu aveau păcate opritoare de la primirea Sfintei Împărtăşanii, însă erau delăsători şi neştiutori în privinţa impor¬tanţei ei.
Sfinţii Părinţi nu-i chemau la împărt㬺ire pe cei cu păcate opritoare, ci îi opreau, ba chiar cereau să li se aducă la cunoştinţă duhovnicilor lor pe cei care veneau la îm¬părtăşire cu astfel de păcate.
În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuia: „De vei vedea pe cineva curvind şi va vrea să se împărtăşească aşa nevred¬nic, spune preotului în taină că cutare om este nevrednic şi vrea să se împărtăşească şi opreşte pe necuratul. Iar de vei acoperi, eşti părtaş la păcatul acela.”27
Însă susţinătorii împărtăşirii tuturor, re¬fuzând să vadă starea duhovnicească decă¬zută a creştinilor zilelor noastre, îi citează trunchiat pe Sfinţii Părinţi, precum sectarii Sfânta Scriptură. Neţinând cont de toate în¬văţăturile Sfinţilor Părinţi, citează doar ce le place lor. Numai acele locuri în care Sfinţii Părinţi chemau la împărtăşire pe cei care nu aveau păcate opritoare şi care pe vremea lor erau foarte mulţi.
Nu citează defel locurile în care Sfinţii Părinţi îi opreau pe cei cu păcate opritoare, în chip hotărât de la împărtăşire, până la părăsirea lor şi împlinirea canonului pentru ele, aşa cum am arătat mai înainte, când a fost vorba de Sfântul Vasile cel Mare.
Astăzi, realitatea este că, cei mai mulţi creştini au păcate opritoare de la împărtăşire, nedorind să le părăsească până în momen¬tul când nu le mai pot face (cum e de pildă cazul multora dintre cei care se păzesc să nu facă copii), iar a scrie şi a îndemna pe toţi la împărtăşire înseamnă a-i face pe cât mai mulţi să se osândească şi mai tare, pentru că se împărtăşesc cu păcate opritoare.
Dacă ar trebui să se scrie şi să se vorbească stăruitor de ceva, ar fi despre spovedania făcută cum trebuie şi la cine trebuie, după cum ne arată lucrul acesta Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Simeon Noul Teolog, şi despre ce trebuie să facă creştinii de astăzi pentru părăsirea păcatelor opritoare de la împărtăşire şi înlocuirea lor cu faptele bune.
Cartea foarte folositoare de suflet a Sfân¬tului Nicodim Aghioritul ar trebui citită cât mai des de toţi creştinii şi mai ales de duhovnici. Sunt ferm convins că, dacă duhov¬nicii ar citi în fiecare din posturile de peste an, Pidalionul sau măcar Pravila Bisericească a Părintelui Nicodim Sachelarie, n-ar mai dezlega cu atâta uşurinţă la Sfânta Împărt㬺anie pe cei cu păcate opritoare. Iar creştinii, dacă ar citi cartea Sfântului Nicodim Aghio¬ritul la care ne-am referit, ar şti mai bine ce trebuie să facă, când nu le spun acest lucru duhovnicii, atunci când vor să se spovedească și împărtășească. Ar face tot posibilul să se spovedească la un duhovnic care respectă canoanele Sfinţilor Părinţi.
Iar odată ce şi-au găsit un astfel de du¬hovnic, se spovedesc doar la el şi numai în caz de nevoie, la un alt duhovnic la care îi trimite el.
Trebuie să ne alegem cu multă cerce¬tare şi rugăciune duhovnicul la care vrem să ne spovedim. Căci, care este folosul cuiva dacă face spovedanie curată, cu zdrobire de inimă(aşa cum am văzut mai înainte, în cazul relatat de Sfântul Teofan Zăvorâtul), dacă duhovnicul lui nu-l canoniseşte după canoanele Sfinţilor Părinţi şi nu-i oferă so¬luţiile pe care i le dau ei, pentru a se izbăvi de patimile sale?
Că iată ce spune despre duhovnici Sfân¬tul Simeon Noul Teolog: „Înduplecă pe Dumnezeu cu rugăciuni şi cu lacrimi, ca să-ţi trimită călăuzitor nepătimaş şi sfânt.
Dar cercetează şi tu dumnezeieştile Scripturi mai ales scrierile cu învăţături despre lucrare ale sfinţilor părinţi, ca punându-le alăturea de cele învăţate şi făptuite de învăţătorul şi înaintestătătorul tău, să le poţi vedea şi înţelege pe acestea ca într-o oglindă, şi pe cele ce conglăsuiesc cu Scripturile să le iei în inimă şi să le stăpâneşti cu cugetarea, iar pe cele mincinoase şi străine să le dai la o parte şi să le lepezi, ca să nu rătăceşti. Căci să ştii că în zilele acestea mulţi s-au făcut dascăli mincinoşi şi înşelători.28”
Iar într-un alt loc, Sfântul Simeon spune că: „… Stăpânul ne învaţă să nu ne lăsăm amăgiţi numai de cuvinte şi să nu credem pe orice om care spune despre sine că e du¬hovnicesc, ci numai dacă avem mai înainte confirmarea din viaţa şi din faptele lui, şi mai cu seamă dacă cuvintele şi faptele lui consună cu cele ale Domnului şi ale Aposto¬lilor şi cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi abia atunci să primim şi să ascultăm cuvintele lui ca şi cuvintele lui Hristos. Iar dacă nu, chiar dacă ar învia pe morţi, chiar dacă ar arăta zeci de mii de alte minuni, să ne întoarcem de la el şi să-l urâm ca pe un demon, mai cu seamă atunci când vedem că, dacă e povă¬ţuit, nu primeşte să-şi schimbe gândul său, ci stăruie în cunoştinţa sa rătăcită şi socoteşte că-şi are vieţuirea şi petrecerea sa în ceruri (Flp. 3, 20)29.”
Gândindu-ne la cele spuse mai sus de Sfântul Simeon Noul Teolog, e nevoie să avem mare grijă la cine ne spovedim. Căci iată cum stau lucrurile în privinţa duhovni¬cilor din zilele noastre. P.C. Pr. Cleopa din prea bogata sa experienţă duhovnicească ne spune următoarele: „Unii preoţi de mir care trăiesc în nepăsare şi fără frică de Dumnezeu au ajuns până acolo că dezleagă la Sfânta Împărtăşanie pe cei ce se păzesc să nu facă copii, ba şi pe cei cu avorturi şi crime, uci¬gând prunci. Ba în unele părţi ale ţării, după cum ne-am înştiinţat de la martori vrednici de crezare, au ajuns la culmea nebuniei, că au dat voie să se împărtăşească cu Preacu¬ratele Taine şi celor ce trăiesc necununaţi, precum şi celor ce s-au luat veri drepţi în căsătorie şi altora care s-au luat rude de aproape.
Vai de noi şi de noi, unde am ajuns, câtă orbire duhovnicească am ajuns să vedem! Şi dacă noi, păstorii, suntem orbi, ce să mai zicem de turmă? Să ne rugăm Preamilosti¬vului şi Preaînduratului nostru Mântuitor să ne trezească mai înainte de ceasul morţii pe toţi30.”
Recomandarea sa în privinţa canonisi¬rii penitenţilor după canoanele Sfinţilor Pă¬rinţi este următoarea: „Sfintele Canoane, atât cele apostolice, cât şi ale Sinoadelor ecumenice, locale şi ale Sfinţilor Părinţi, întotdeauna au fost, sunt şi vor fi dreptare de mântuire şi călăuzitoare ale sufletelor, iar nouă tuturor ni se cuvine a ne supune şi a păzi dumnezeieştile Canoane cu ne¬strămutare, că cei ce nu le păzesc se supun sub înfricoşate certări şi canonisiri (Pida¬lion, M-rea Neamţ, ed. 1844, fila 8). În cazuri excepţionale să urmeze porunca ierarhului locului şi a duhovnicului31.”
Să ia aminte deci toţi duhovnicii care nu mai ţin la canoanele Sfinţilor Părinţi, când e vorba de a da Sfânta Împărtăşanie celor cu pă¬cate opritoare, că Sfântul Paisie Velicikovski spune limpede şi hotărât: „Vă spun şi aceasta că eu am căutat cu râvnă în toate sfintele canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtăşi¬rea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este prea înfricoşată şi înspăimântătoare certarea pusă asupra preoţilor care îndrăz¬nesc să împărtăşească pe cei opriţi de sfintele canoane. Pe amândoi Biserica îi aseamănă cu Iuda vânzătorul32.”
Încheiem această scriere cu câteva citate din Sfântul Ioan Gură de Aur, foarte grăitoare despre felul cum trebuie să spovedească și să împărtășească preotul pe păstoriții săi:
„Voi [fiii duhovnicești] n-aveţi grijă decât de voi înşivă şi dacă vă purtaţi bine, voi n-aveţi de dat seamă pentru alţii. Dar un preot, un păstor, dacă se mulţumeşte să tră¬iască numai el bine, dacă n-are o grijă des¬tul de mare de voi şi de toţi cei ce-i sunt încredinţaţi lui, el va merge în iad cu cei răi; adesea el piere, nu pentru greşealele sale proprii şi pentru păcatele lui, ci pentru ale altora, dacă n-a făcut tot ceea ce-i stă în pu¬terea sa ca să-i îndrepte.”
„Preotul de va şi griji bine de viaţa lui, iar de a celor ce ascultă de el nu se va nevoi cu râvnă, cu curvarii va merge în matca fo¬cului.”
„Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte [Sfânta Împărtăşanie] cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală33.”
Note
1. Ieromonah Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă, isto¬rie și actualitate, Ed. Sofia, Bucuresti, 2008, pag. 301-337
2. Pidalion, Ed. Credința strămoșească, 2007 și Carte foarte folositoare de suflet, a Sfântului Nicodim Aghiori¬tul, Ed. Egumenița, 2010
3. Liturghier,Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 2000, pag.116
4. Cum să ne spovedim și cum să ne împărtășim, Mă¬năstirea Petru-Vodă, 2009, pag. 49-50
5. Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul, Hrană Duhovnicească, Ed. „Lumină din Lumină”, București, 2000, pag. 325
6. Cum să ne spovedim și cum să ne împărtășim, pag. 61
7. Sf. Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale inte¬lectualilor, vol. II, Ed. Sofia, București, 2007, pag. 123-12447
8. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993, pag. 55
9. Convorbiri duhovnicești, pag. 61
10. Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole și Ca¬pitole, Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pag. 309
11. Pidalion, pag. 597-657
12. Vezi pe larg în cartea: Părintele Gheorghe Metalli¬nos, Mărturisesc un Botez, Ed. Evanghelismos, București, 2011
13. Ne vorbește părintele Cleopa, vol.16, ediția a II-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010 pag. 130-141
14. Hrană Duhovnicească, pag. 327
15. Protosinghel Ioanichie Bălan, Pateric Românesc, ediția a II-a, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990, pag. 573,575,582
16. Pateric Românesc, pag. 645
17. Hrană Duhovnicească, pag. 328-329
18. Carte foarte folositoare de suflet, pag.106-107
19. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1992, pag. 233-234
20. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol.1, Ed. Sofia, București, 2000, pag. 296-297
21. Liturghier, pag. 446
22. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Rânduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii, ediția a II-a, Ed. Mă¬năstirea Sihăstria, 2010, pag. 79-80
23. Filocalia, vol. IV, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007, pag. 161-162
24. Filocalia, vol.VI, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1977, pag. 101
25. Viețile Sfinților pe luna noiembrie, ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, pag 303 și 309
26. Vezi cartea: Ieromonah Artemie Popa, Despre gândurile despătimitoare și rostul lor pentru mântuire, Ed. Babel, 2012
27. Drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi (anto¬logie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), vol. I (A-I), Ed. Anestis, 2008, pag. 746
28. Filocalia, vol.VI, pag. 30-31
29. Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Scrieri I, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pag. 88
30. Ne vorbește părintele Cleopa, vol.16, pag.137
31. Convorbiri duhovnicești, pag. 59
32. Viețile Sfinților pe luna noiembrie, pag 318
33. Drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi (anto¬logie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), vol. II (Î-Z), Ed. Anestis, 2008 pag. 637-638, 640, 648

52 comments

  1. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Domnul sa dea parintilor nostrii discernamant,sa mergem "pe calea imparateasca"! Parca acum ,ca niciodata,s au inmultit smintelile!A venit vremea cand cel s a spurcat,mai spurce se si cel ce s a sfintit,mai sfinteasca se!Celui ce are i se va da si celui ce nu are i se va lua si ceea ce i se pare ca are! Doamne ajuta ne si ne da lumina cunostintei!

  2. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Prea. Cv. Părinte Artemie Popa, cum spuneam şi în prima postare. Sfinţia voastră l-aţi înţeles greşit pe Ieromonahul Petru Pruteanu. I-aţi construit o vină. Şi în baza acelei înţelegeri greşite şi vine construite, încercaţi să-l combateţi punct cu punct. Eu îndrăznesc să vorbesc în locul sf sale, chiar fără acordul sf sale, fapt pentru care îi cer iertare. Dar aceasta o fac întrucât nu sufăr să văd, şi îmi pare rău să văd că şi sf vs, faceţi parte din cei care încearcă să-i discrediteze imaginea, pe nedrept. Cu atât mai mult s-ar cuvenii să-i cereţi sf. vs. iertare în public, pentru discreditare şi înjosire a imaginii.
    Dacă sf.sa, în prima parte a conferinţei, scoate în evidenţă caracterul comunitar al sf Liturghi, căci asta înţelegem prin acest termen. Liturghie= lucru de obşte, Sinaxă, Adunare, Comuniune. Căci însuşi îndemnurile care le folosiţi sunt la plural ,, “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi …” şi “Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…” Aceasta nu înseamnă că dumnealui îi cheamă şi pe cei nevrednici la împărtăşire, chiar dacă scoate în evidenţă cazul Mariei Egipteanca. Şi dacă tot veni vorba, da, sf Maria Egipteanca a fost împărtăşită imediat după toate desfrânările ei, iar cei care au împărtăşit-o nu puteau să ştie că ea avea să facă acea pocăinţă după împărtăşire, doar dacă ar fi crezut-o pe cuvânt, destul de greu de crezut pe cuvânt, pe un păcătos împătimit că nu se mai întoarce la păcat. Dar chiar şi această promisiune faţă de clerici nu se ştie dacă a fost. Viaţa spune doar despre promisiune în faţa icoanei Maicii Domnului, şi dacă spune acest amănunt, de această promisiune, cu siguranţă ar fi spus şi de promisiune în faţa clericilor, dacă ar fi fost. Sau că clericii ar fi primit descoperire de la Dumnezeu despre viaţa ei care urma. Apoi chiar dacă ar fi promis şi clericii ar fi crezut-o, ei au procedat împotriva canoanelor cunoscute, care prevăd întâi perioada de pocăinţă pe un număr de ani, apoi împărtăşirea. Vedeţi că nu se leagă?
    Dar nu acesta este scopul principal al discursului, ci părintele deplânge situaţia dramatică în care a ajuns să fie înţeleasă sfânta Liturghie, căci deşi sunt chemaţi toţi cei care nu au impediment, la fiecare Liturghie la împărtăşire, nimeni nu “ia” şi nimeni nu “bea” în cea mai mare perioadă a anului. Combate unele tendinţe extremiste şi formaliste care sunt pe placul multor clerici şi mireni în ziua de azi, aducând un exemplu din cealaltă extremă, a pogorământului.
    Şi aşa e normal de procedat, părinte dragă, cu oameni care în masă au fost dezvăţaţi de comunişti să se apropie de Hristosul Euharistic, nu să le dai tuturor cu asprimea şi canoanele în cap, căci le distrugi cu totul fragilitatea credinţei care o mai au, dacă o mai au. Nu să-i pui pe acelaşi cântar pe toţi. Ci să ţii cont de prigoana comunistă şi contextul cultural şi religios al vremii, şi să faci pogorământ. Aceasta înseamnă discernământ. Căci nu poţi să-i pui pe acelaşi cântar în judecată pe cei care greşeau atunci în secolul 4, cu cei care au greşit acum în vremea comuniştilor. Aceia aveau în faţa ochilor mari sfinţi luminători şi învăţători şi făcători de minuni, şi erau la puţin timp după Hristos, şi aveau în faţa ochilor modelul multor credincioşi pe care sf vs susţineţi că erau atunci. pe când aceştia de acum, au avut parte de îndoctrinare comunistă, au avut numai modele de necredinţă, harismele şi sfinţii nu au fost tot aceeaşi, şi au mai fost şi la 2000 de ani distanţă după Hristos. Dar ce să-i faci, dreapta socoteală e floare rară. Şi s-ar fi cuvenit ca monahii să aibă mai multă, din nefericire nu toţi. Însă e dezgustător când, nu numai nu aduci nimic constructiv, dar mai mai combaţi şi pe cei care mai aduc câte ceva.
    Numai cine nu trăieşte autentic, poate să acuze de lipsă de virtute pe toţi oamenii în general, prin faptul că pătimaşii văd cu ochi pătimaşi pe toţi. Este o lege duhovnicească de care vorbesc părinţii filocalici. Dar este o ipocrizie şi făţărnicie ca nedeosebindu-te cu nimic faţă de mireni în privinţa pregătirii înainte de împărtăşanie, pe ei să-i condamni cu citatele sf Simeon N. Teolog iar tu să ai o altă măsură şi privilegiu. Ştiind bine că sf Ioan G de Aur, cere aceaşi pregătire de la toţi, dopotrivă clerici sau mireni. Dar e mai comod cum ne-am obişnuit. Căci nu e aşa?, De ce să se amestece Dumnezeu aşa de mult în viaţa oamenilor. Şi ce tot atâta pregătire zilnică pentru Sfintele Taine. Ajunge 1-2 ori pe an, restul cu grijile noastre de fiecare zi.
    În Privinţa spovedaniei, sf Paisie de le Neamţ, nu pomeneşte nimic despre obigativitatea spovedaniei dinainte de împărtăşanie, ci despre mărturisirea gândurilor la părintele duhovnicesc, ceaa ce nu este tot una.
    Iar dacă sfântul Paisie a fixat diferite rânduieli perioadice de împărtăşire pentru călugării săi, era dreptul lui personal de stareţ, şi asta doar în mănăstirea sa. Iarăşi recurgem la contextul cultural al vremii. Dacă ţinem cont de descrierea care o face mitropolitul Neofit Cretanul, în Ţara Românească în secolul 18, ne dăm seama cât de jalnică era situaţia. Căci mare parte din oameni nici nu ştiau ce este aceea împărtăşanie. Citiţi în Întroducearea făcută de Profesorul Ioan Ică jr, în cartea, Despre Împărtăşirea Continuă Cu Sfintele Taine, a sf Nicodim Aghioritul şi veţi vedea. Ori numai în aceste condiţii poate să apară regulă ca monahii să se împărtăşească la o lună, bătrânii şi bolnavii mai des, şi schimonahii săptămânal. Aceasta rânduială fixată arată că, până atunci nici aceasta nu se făcea, şi ceaa ce făcea sfântul era o adevărată revoluţie, era o schimbare radicală pentru ei, care pentru unii nu erau împărtăşiţi toată viaţa. La fel şi la Sf Gheorghe de la Cernica, apare indicaţia pentru împărtăşirea la praznicele împărăteşti.
    Sf Paisie nu face nici un tratat despre Sfintele Taine. Deşi a tradus toată viaţa, a schimbat foarte multe, a introdus împărtăşania mai deasă, a reînviorat isihasmul şi stăreţismul, totuşi nu le-a putut pe toate, atât a învăţat de la înaintaşi, atât a acunoscut în această privinţă, atât a putut.
    Să ne amintim că Sfântul Nicodim Aghioritul, Sf Mcarie Notara şi Neofit kavsokalivitul, sf Atanasie de Paros, ş,a, la puţin timp după Sfâtul Paisie, au combătut prin tratatul lor, care a stârnit atat reacţii de împotrivire starea de depărtare de Euharistie. Era o situaţie generală de decădere a împărtăşirii cu Sfintele Taine, care era în toată lumea Ortodoxă, inclusiv Sfântul Munte Athos. Deci nu e de mirare că nici sfântul Paisie nu vorbeşte nimic în materie de dogmă referitor la sfintele Taine. Cu siguranţă, dacă ar fi primit tratatul Sfântului Nicodim, nu l-ar fi ignorat. Însă nu era simplu. Să ne amintim numai câte impotriviri a găsit sf Iosif Sihastrul de la călugării din Sf Munte când a vrut să introducă împărtăşirea zilnică pt călugării săi, încât era pus in situaţia să evite împărtăşirea în zilele de post şi de duminică, datorită acuzaţiilor că nu posteau înainte de împărtăşire. Şi astfel se împărtăşeau doar în zilele care precedau după post. Dar şi sfântul Nicodim Aghioritul era numit inovator şi scolastic şi stricător de tradiţie, dăşi nu făcea altceva decât să repună adevărata Sfântă Tradiţie şi înţelegere evanghelică pe făgaşul ei.
    La fel şi pr Ionichie Bălan, nu face altceva decât să se integreze tradiţiei nemţene şi din Sihăstria, nu Sfintei Tradiţiei universale a Bisericii. De aceea ei nu pot fi luaţi ca argument. Cine vrea să implementeze împărtăşirea mai deasă, e cu neputinţă să poată să spovedească obligatoriu pe toţi oamenii înaintea fiecărei împărtăşiri, chiar şi un nr foarte mic de oameni, să zic 100-300, nu zic mai mulţi, căci nu mai rămâne timp pt nimic. Apoi acestă spovedanie poate duce şi la rutină şi formalism. Spovedania, niciodată nu a fost legată indispensabil de împărtăşanie pentru oamenii practicanţi din Biserică. De aceea în trecutul Bisericii nu exista spovedanie pentru păcate decât în cazul păcatelor de moarte sau opritoare de la împărtăşire. Dar erau învăţaţi creştinii să trăiască pocăinţa şi rugăciunea neîncetată zilnic, aceasta este extrem de important. Căci păcatele mici se iartă prin pocăinţa nostră zilnică, şi chiar prin însăşi Sfintele Taine, aşa cum auzim, că spre iartarea păcatelor se dau.
    Sf Ioan din Kronştad, împărtăşea la Liturghiile sale câte 3000-5000 de oameni. Numai împărtăşirea dura câte 2-3 ore, el nu le mai făcea spovedanie celor care se împărtăşeau, decât numai nişte rugăciuni generale. Doar pe cei care veneau prima dată la spovedit îi verifica si-i stabilea dacă erau pentru împărtăşit sau aşteptare.
    Am obosit, v-aşi spune mai multe dar nu am timp şi nici puterea nu mă ajută. Mai studiaţi fraţilor înainte de a arunca perle, căci vă descalifică pe voi înşivă. Vă salută un cleric.
    Mai jos o să pun discursul părintelui Petru Pruteanu pentru a fi analizat cu deamănuntul, ca să nu vorbim în necunoştinţă de cauză pentru cei care nu l-au citit.

    CÂND ŞI CUM SĂ NE ÎMPĂRTĂŞIM?
    (O SINTEZĂ A GÂNDIRII ŞI TRĂIRII PATRISTICE)
    Pr. Prof. Ieromonah Petru Pruteanu.

    “CU FRICĂ DE DUMNEZEU, CU CREDINŢĂ ŞI CU DRAGOSTE, APROPIAŢI-VĂ!” Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oameni zişi “de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din “masa Stăpânului”, din “darul nemuririi” şi din “antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului Se oferă zicând: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu…” şi “Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…” şi văzând ce se întâmplă, mă întreb care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu “ia” şi nimeni nu “bea” ?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în fiecare zi?! Şi acum o ultimă întrebare: ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?
    În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură biblică referitor la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: “Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el”(Ioan 6, 53-56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtăşirii şi anume: intrarea în comuniune cu Hristos – Mântuitorul nostru precum şi dobândirea “învierii spre viaţă”(Ioan 5,29), adică a vieţii veşnice.
    Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cuvinte care “sunt duh şi sunt viaţă”(Ioan 6,63), vedem că Mântuitorul Şi-a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în pustie a poporului evreu (Ioan 6,31-32), iar aceasta pentru a arăta atât trecerea de la Vechiul la Noul Legământ (de la curăţirea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele Legii celei Noi), cât şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o singură zi fără mană - “pâinea care se pogoară din cer”.
    Nu intră în preocuparea studiului de faţă prezentarea învăţăturii Bisericii despre Sf. Jertfă, despre realitatea prezenţei hristice în Sfintele Taine şi nici măcar despre roadele (“efectele”) Sfintei Euharistii în viaţa omului. Despre această problemă s-au scris destule, chiar dacă foarte teoretic (scolastic chiar). Pe noi ne preocupă latura practică; adică în ce măsură atitudinea noastră concretă vis-a-vis de împărtăşirea cu Sfintele Taine este conformă cu învăţătura Bisericii.

    CAPITOLUL I
    De la început trebuie să afirmăm că Sfinţii Părinţi nu au văzut Împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos doar ca pe o încununare a unui efort ascetic sau ca pe o “răsplată” pentru cel ce merge bine pe calea ce duce spre mântuire, ci şi ca pe un “medicament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Mt. 9,12).
    Tocmai din această cauză, problema devine delicată căci se uită adeseori că Împărtăşania se dă mai întâi “spre iertarea păcatelor” (Mt. 26,26-28) şi abia apoi “spre viaţa de veci” Nimeni nu poate dobândi viaţa de veci dacă mai întâi n-a scăpat de păcat şi de patimile generate de acesta. Şi singura posibilitate de realizare a acestui lucru este lupta împreună cu Hristos pe care-L primim în noi prin Sfintele Taine. Şi prin Taina Pocăinţei se dă iertarea păcatelor, dar Pocăinţa este totuşi privită ca un “stadiu pregătitor”, o anticameră a “vederii luminii celei adevărate” şi a primirii “Duhului ceresc” – Însuşi Hristos care mântuieşte. Mai mult decât atât, în afara legăturii euharistice cu Hristos, nici pocăinţa nu are forţa cuvenită şi ca să argumentez acest lucru, voi da exemplul sfintei Maria Egipteanca.
    Ceea ce vedem uimitor în viaţa acestei sfinte femei, nu este neîmpărtăşirea ei de-a lungul câtorva zeci de ani – chiar dacă unii îşi găsesc în această aghiografie un argument în sprijinul propriei ignoranţe – ci faptul că înainte de a merge în pustie, când abia făcuse făgăduinţă Maicii Domnului, dar nu împlinise nici măcar cea mai mică parte a canonului ce-l “merita” pentru păcatul desfrânării – ea s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în biserica Înaintemergătorului de lângă Iordan şi abia după aceea a mers în pustie să se pocăiască. Deci Sfânta Maria nu a neglijat în nici un fel lucrarea iertătoare şi sfinţitoare a Sfintelor Taine. Mai mult decât atât, ea a fost convinsă că fără Hristos nu poate face nimic (Ioan 15,5) şi de aceea nici nu şi-a conceput pocăinţa fără lucrarea tainică a lui Hristos prin Sfintele Taine. Vedem deci că aşa zisul “argument” în favoarea unei împărtăşiri mai rare nu este valabil. Cazul Sfintei Maria Egipteanca este în mod clar unul special şi aproape unic, chiar dacă mai există şi alţi sfinţi care s-au împărtăşit rar.
    Apoi, în concepţia Bisericii ortodoxe, conform sf părinţi, Nicolaie Cabasila, Nicodim Aghioritul, şi alţii, doar pustnicii sau cei bolnavi şi care sunt în imposibilitate de ajungere la Biserică, sunt scutiţi, sau motivaţi pt neîmpărtăşire, pt că lor li se face împărtăşire în chip nevăzut, în chip tainic, de sfinţenia sfintelor Taine.
    Dar regula obişnuită lasată de Sfinţii Părinţi în baza tradiţiei apostolice, recomandată “oamenilor obişnuiţi” (fără o harismă specială) este împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă, considerând Împărtăşania ca fiind “singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu în afara nevoinţei ascetice. De aceea considerăm necesară prezentarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului vis-a-vis de această problemă, făcând abstracţie de orice interpretări inovatoare scolastice, atât de prezente în teologia noastră. Vom argumenta prin texte liturgice şi patristice, nu prin sofisme şi raţionamente omeneşti nefondate. Să vedem aşadar ce zice Biserica !

    CAPITOLUL II
    Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Liturghiei, împărtăşirea clerului şi a credincioşilor mireni cu trupul şi sângele Domnului, tocmai de aceea, atât textul Sfintei Liturghii, cât şi Sfinţii Părinţi nu concep participarea la Liturghie fără împărtăşire. Această “regulă” este, de fapt, de origine apostolică şi era ţinută cu stricteţe în timpul Sfinţilor Apostoli (Fapte 2,46), apoi multe secole de-a rândul după aceea. Au fost însă şi excepţii – tocmai de aceea Biserica s-a văzut obligată să reglementeze anumite principii canonice care să rezolve oarecum problema. Pentru a fi mai plauzibili, vom da textul integral al canoanelor, aşa cum apar ele în colecţiile oficiale la care vom anexa interpretările celor mai importanţi canonişti bizantini şi moderni.
    Canonul 8 Apostolic, de exemplu, prevede următoarele: “Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau orice alt cleric (ipodiaconi, psalţi sau citeţi hirotesiţi, n.n.), săvârşindu-se Sfânta Liturghie – nu s-ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească, ca unul ce s-a făcut vinovat de sminteală şi a făcut să nască bănuială împotriva celui care a adus Sfânta Jertfă ca şi când nu ar fi validă.” Theodor Balsamon, canonist bizantin şi patriarh al Antiohiei (sec. XII), vede în această dispoziţie canonică, nu doar obligativitatea preotului slujitor de a se împărtăşi – căci aceasta e de la sine înţeles – ci a întregului cler asistent la Sfânta Liturghie, cu excepţia celor opriţi canonic şi a celor ce au un “motiv binecuvântat”.
    În mod surprinzător însă, această dispoziţie a Bisericii nu se limitează numai la treptele superioare şi cele inferioare ale clerului, ci se referă şi la mireni, aşa cum se poate vedea în canonul imediat următor – 9 Apostolic. Iată ce spune canonul: “Toţi credincioşii care intră în biserică şi ascută scripturile (Apostolul şi Evanghelia, n.n.), dar nu rămân în continuare la slujbă şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se excomunice ca făcând neorânduială în Biserică.” Unii canonişti mai moderni au văzut aici interdicţia de a te “mişca” prin biserică înainte de sfârşitul slujbei. Canoniştii bizantini însă (Balsamon, Aristen, Zonara ş.a.), au văzut în acest canon obligativitatea mirenilor de a se împărtăşi la fiecare Liturghie; iar Cormiciaia Slavă (1787) aduce în sprijinul acestui canon alte două (80 Trulan şi 2 Antiohia), interpretându-le astfel: “Să se afurisească (excomunice) cel ce nu rămâne în biserică până la rugăciunea finală şi cei ce nu se împărtăşesc”.
    Canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341) de care deja am amintit, excomunică pe cei care “se feresc de Sfânta Euharistie potrivit unei neorânduieli”, iar Canonul 80 Trulan (691-692), cateriseşte clericul şi excomunică mireanul care trei duminici la rând a lipsit de la biserică şi s-a lipsit de Sfintele Taine, fără a avea un motiv binecuvântat. Acelaşi lucru îl prevede şi canonul 11 de la Sardica (343).
    Deci, Canoanele Bisericii Ortodoxe au văzut întotdeauna săvârşirea Sfintei Liturghii legată de actul împărtăşirii întregii Sinaxe. Acelaşi lucru reiese şi din textul Sfintei Liturghii.
    Începând cu primele momente ale Liturghiei credincioşilor, a celor care teoretic au voie să se împărtăşească, preotul rosteşte (în taină) următoarele: “…Dă celor ce se roagă împreună cu noi (cu preoţii, n.n.) să-ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine…”, iar în alt loc preotul spune astfel: “Învredniceşte-ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestei sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor…” Să remarcăm faptul că la Liturghia care se săvârşeşte aproape în toate zilele de peste an, preotul nu se roagă doar pentru vrednicia sa de a se împărtăşi, ci şi pentru a întregului popor – ceea ce te face să crezi că poporul se şi împărtăşeşte; aceleaşi rugăciuni se folosesc şi în post şi în afara lor, când aproape nimeni dintre mireni nu se apropie de Potir. Există însă şi anumite “texte liturgice clasice” care arată caracterul comunitar al împărtăşirii cu Sfintele Taine:
    “Luaţi, mâncaţi,… Beţi dintru acesta toţi…”, toate la plural;
    Rugăciunea în taină a preotului “…şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă (preoţilor, n.n.) Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul.”
    “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!”
    Rugăciunea de mulţumire: “Să se umple gurile noastre… că ne-ai învrednicit pe noi (toţi) a ne împărtăşi…”
    Ectenia de mulţumire: “Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele… lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”; ş.a.
    Fără a face prea multe comentarii, uşor ne dăm seama că aceste rugăciuni – şi prin ele, întreaga Liturghie – nu au nici un rost atunci când, în cea mai mare parte a anului şi la majoritatea bisericilor, nu se împărtăşeşte nimeni altcineva decât preotul (cel mai vrednic dintre toţi!?) sau în cel mai bun caz 2-3 copii. Unde mai punem că acel “potir al comuniunii” de care vorbesc Sfinţii Părinţi, devine în mod evident un “potir al egoismului”, “un drept rezervat” numai preotului. Mai mult decât atât, în cazul în care se împărtăşeşte preotul singur, Liturghia nu mai este o “frângere a pâinii” (artoclasia), căci “frângere” înseamnă împărţire cu cineva. În acest caz, nici “junghierea” de la proscomidie (care dincolo de simbolul Jertfei este o etapă practică ce precede “frângerea”) nu-şi mai găseşte rostul!
    Este clar deci că, însăşi săvârşirea Liturghiei e legată de împărtăşirea credincioşilor. Chiar dacă aceasta se oficiază zilnic sau numai în anumite zile din săptămână, Liturghia nu poate fi concepută fără împărtăşire şi acest lucru e confirmat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni prin următoarele cuvinte: “Văd că se face multă neorânduială la Împărtăşire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi (adică nu aveţi păcate opritoare, n.n.), iar când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă ati făcut ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai de nepriceperea voastră şi de răul vostru obicei! În zădar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei (credincioşilor, n.n.) nu eşti vrednic să le auzi…, deci dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumeii, pentru că nu te deosebeşti cu nimic de ei…”
    Împărtăşirea la fiecare Liturghie este obligatorie după Sfântul Chiril al Ierusalimului şi pentru faptul că noi înşine cerem acest lucru în rugăciunea “Tatăl nostru”. Interpretarea dată de acest Sfânt Părinte la cererea “pâinea noastră cea spre fiinţă dăne-o nouă astăzi” (Mt. 6,11), se referă tocmai la implorarea milei lui Dumnezeu de a ne învrednici să ne împărtăşim în acea zi cu “pâinea care se pogoară din cer” şi care este “spre fiinţă” adică spre viaţă veşnică. Reiese însă că degeaba o cerem, încât, doar peste câteva clipe cei mai mulţi refuză să o primească.
    În sprijinul acestei idei se pot aduce multe alte argumente patristice, dar pentru a nu-i face pe unii să le numească “speculaţii filozofice”, vom trece la altfel de argumente, inclusiv de ordin istoric.
    În trecut, în primele patru secole creştine, credincioşii fără impedimente se împărtăşeau la fiecare Liturghie, dar această evlavie a început să scadă simţitor începând chiar din sec. IV şi tocmai de aceea Sfinţii Părinţi au început să lupte împotriva acestei “inovaţii”, chemând neîncetat poporul la Potirul Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această scădere a râvnei, pe seama trândăviei şi ignoranţei omului contemporan lui, care nu mai dorea să ducă o viaţă în curăţie şi înfrânare pentru a putea primi Sfintele Taine în fiecare zi. Sfântul Ioan critica în acelaşi timp atitudinea unor oameni care legau primirea Împărtăşaniei doar de anumite perioade ale anului sau unele sărbători şi care de fapt aveau o viaţă plină de păcate, dar care aveau senzaţia că în felul acesta îşi fac “datoria faţă de Biserică”. Ei, aceste lucruri sunt astăzi parcă mai valabile decât atunci.
    O analiză interesantă asupra aceleiaşi probleme o face Sfântul Chiril al Alexandriei, care vede în această “fugă de împărtăşire” o iscusită lucrare a diavolului. Vrăjmaşul mântuirii noastre, spune acest Sfânt Părinte, a luptat la început prin împăraţii păgâni care omorau trupurile creştinilor. Acum, creştinii fiind liberi fizic, diavolul lucrează deja la înrobirea lor duhovnicească concretizată în autoizolarea (benevolă) de Cel ce este “Izvorul vieţii” şi care până la urmă este un suicid spiritual. La început, când omul (Adam) încă nu era vrednic de mâncare, diavolul l-a făcut să mănânce, iar acum când Hristos ne-a făcut vrednici de mâncare, diavolul încearcă să ne îndepărteze, adică el lucrează tot timpul contrariul. De aceea, pe bună dreptate, Sfântul Chiril spune că îndepărtându-ne de Sfânta Împărtăşanie, “ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului”.
    Sfântul Macarie Egipteanul merge şi mai departe considerând uneori posedarea omului de către puterile demonice, tot ca efect al refuzului împărtăşirii dese, căci îi spune femeii pe care tocmai o vindecase de această boală: “Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu şi a te împărtăşi cu Tainele lui Hristos Domnul. Aceasta (demonizarea) ţi s-a întâmplat pentru că timp de cinci săptămâni (35 de zile, n.n.) nu te-ai apropiat de Preacuratele Taine.” Ideea poate fi uşor observată şi în a II-a rugăciune înainte de Împărtăşire în care Sfântul Ioan Gură de Aur îşi arată teama că dacă nu se va împărtăşi (mai des), “va fi prins de lupul cel înţelegător”.
    Vedem deci câte rele ne provocăm noi înşine prin refuzul de a ne pregăti trupeşte şi sufleteşte pentru a ne putea împărtăşi mai des. Totuşi, împărtăşirea – fie rară, fie deasă – nu poate fi făcută oricum, ci cu o anumită pregătire. “De Sfintele Taine sunt vrednici numai cei cu viaţa curată, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dar dacă cineva nu este aşa, chiar dacă o singură dată s-ar apropia, osândă îşi ia”.

    CAPITOLUL III
    Chiar dacă accentul din totdeauna a căzut pe vrednicie, cum de fapt este şi normal, invocându-se de fiecare dată textul sf apostol Pavel de la I Cor. 11,27-30 – Sfinţii Părinţi au fixat şi anumite “termene” sau perioade de timp, legate de primirea Sfintelor Taine şi acest lucru l-am văzut în parte atunci când am prezentat argumentele canonice legate de împărtăşire. Să vedem care este Tradiţia patristică a Bisericii:
    Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, într-o scrisoare adresată Chesariei Patriciana, relatează următoarele: “Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede “cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică”(In. 6,54)… Cu toate acestea, noi (cei din Capadocia, n.n.) ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt.”
    În Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului, dar mai ales Fer. Augustin, vorbesc de necesitatea împărtăşirii zilnice – acceptându-se doar în cazuri extreme şi împărtăşirea o singură dată pe săptămână (duminica) – iar un alt Sfânt Părinte din Apus, străromânul Ioan Casian, face monahilor şi credincioşilor în general, următorul îndemn: “Nu trebuie să refuzăm duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. Nu am fi de altfel vrednici să primim Împărtăşania nici măcar odată pe an…, dar cu mult însă este mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai odată pe an suntem vrednici de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine…”
    Trebuie să menţionăm însă că începând cu secolele V-VI, Sfinţii Părinţi, atunci când vorbesc de primirea Sfintelor Tine, fac unele diferenţe între monahi şi mireni, deşi acestea nu sunt prea mari. De aceste diferenţe trebuie şi noi să ţinem cont pentru că modul de viaţă al monahilor diferă destul de mult de cel al mirenilor. Încercând deci o sistematizare a mărturiilor patristice în legătură cu problema dată, vom face şi noi aceeaşi diferenţă, fără a insista însă prea mult, întrucât, până la urmă, toţi avem aceeaşi chemare (Efes. 4,4) – cea a sfinţirii şi îndumnezeirii.
    Referindu-ne la monahi, vedem că chiar şi pustnicii din Egipt, deşi duceau o viaţă anahoretică, se împărtăşeau în fiecare duminică, monahii de la Lavra Pecerska – de 2-3 ori pe săptămână, iar cei din Sfântul Munte chiar şi în fiecare zi, mai ales cei neputincioşi şi bolnavi. “Monahul, spune Sfântul Apolo, trebuie să se cuminice, (de e cu putinţă) în fiecare zi cu tainele lui Hristos. Căci cel ce se depărtează pe sine de aceasta, se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce-o face aceasta continuu, continuu se îmbracă cu trupul Domnului."
    Această evlavie a fost vie secole de-a rândul printre monahi şi se mai ţine pe alocuri, chiar dacă şi în sec. IX, Sfântul Teodor Studitul atestă tendinţa suprimării ei. Aşa se explică faptul că acest Sfânt Părinte (Teodor) îi mustra de multe ori pe monahii săi printr-un fel de cuvântări catehetice despre Sfânta Împărtăşanie în care spune: “Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare dar dumnezeiesc, noi însă nu purtăm grijă să ne împărtăşim destul de des, şi mă mir, pentru ce să ne cuminecăm numai duminica, iar în altă zi când se face Liturghia – nu. Căci se cuvine mai ales monahilor care se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se împărtăşească. Însă o zic despre cei curaţi şi cu sufletul şi cu trupul, dar cu nebăgare de seamă şi fără mare cercare şi luare aminte, să nu îndrăznească cineva… Vedeţi fraţilor că dacă cel ce este oprit de la masa de obşte să mănânce şi-i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâhnească, să plângă şi să se tânguiască cel ce se opreşte pe sine însuşi de la masa dumnezeiască, fie pentru necurăţie, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare sau pentru oricare altă patimă. Căci nu se lipseşte de o hrană proastă şi trecătoare, ci de pâinea vieţii şi de paharul mântuirii şi, mai adevărat să zic, de Însuşi Hristos… Deci, de se va întâmpla să fim chiar la muncă şi ascultare afară şi vom auzi toaca bisericii (cea de la începutul Liturghiei, n.n.), să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sârguinţă să ne cuminecăm şi mult ajutor vom câştiga. Căci cu această grijă fiind de-a pururea, ne vom feri de orice păcat şi vom fi gata totdeauna de sfârşit, iar dacă nu avem grijă de a ne împărtăşi – cădem în multe patimi ale păcatelor.”
    Sfântul Simeon Noul Teolog, a reglementat pentru obştea sa de la “Sfântul Mamas” împărtăşirea zilnică sau cel puţin de 2-3 ori pe săptămână, accentuând faptul că alt “remediu” împotriva păcatului nu există. Împărtăşania trebuie luată însă după o pregătire duhovnicească şi trupească şi, de fiecare dată, cu binecuvântarea duhovnicului (care se subînţelege că trebuie să fie din aceeaşi mănăstire).
    Cercetând însă izvoarele patristice, vedem că şi mirenii au aceleaşi “îndatoriri” de a se împărtăşi foarte des, chiar dacă nu zilnic, ci numai în duminici şi sărbători. Diferenţa aceasta însă, nu apare decât pentru simplul motiv că la bisericile parohiale nici nu se slujeşte mai des. Au existat însă şi mireni care în trecut se împărtăşeau în fiecare zi şi tocmai pentru ei şi datorită lor, Biserica a instituit în sec. VI regula liturghisirii zilnice în mănăstiri şi chiar parohii şi tot atunci, şi din aceleaşi motive, s-a instituit un nou rit liturgic numit mai târziu “Liturghia darurilor mai înainte sfinţite” – Liturghie la care, credincioşii mai evlavioşi se puteau împărtăşi în fiecare zi din Postul Mare, dar cu Euharistie păstrată din duminica precedentă. Apariţia acestor practici liturgice “noi”, nu poate fi explicată decât dacă presupunem că oamenii vroiau să se împărtăşească mai des. Totuşi, pentru a nu se ajunge la atitudini extremiste, Sfinţii Părinţi au stabilit anumite reguli pentru împărtăşirea mirenilor.
    Cuviosul Iov Mărturisitorul, de exemplu, bazându-se pe scrierile Sfântul Vasile cel Mare şi pe textul Canoanelor 9 Apostolic şi 2 Antiohia (de care deja am amintit), spune că “fiecare creştin (dacă nu e oprit de duhovnicul său, n.n.) trebuie să se împărtăşească în fiecare zi.” Trebuie să recunoaştem însă că acest “îndemn părintesc” nu a devenit niciodată regulă pentru mireni încât considerăm mult mai valabile sfaturile de mai târziu a doi mari Sfinţi Părinţi şi anume: Sfântul Grigore Palama (1359) şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (1430).
    Primul dintre ei consideră împărtăşirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creştin, iar Sfântul Simeon, arătând folosul şi necesitatea împărtăşirii cu Hristos, atenţionează pe creştini de a nu depăşi 40 de zile fără primirea Împărtăşaniei (deşi am văzut că pentru Sfântul Macarie Egipteanul termenul de 40 de zile este prea mare).
    Menţionăm că în jurul acestui “termen” de 40 de zile, anumiţi “teologi”, aş spune puţin luminaţi au speculat foarte mult, ajungându-se chiar la afirmaţia că “nu te poţi împărtăşi mai des de 40 de zile”. Afirmaţia nu are nici un suport teologic şi o calificăm ca fiind total eronată. Toată Tradiţia afirmă tocmai contrariul.
    O ultimă reglementare de care am vrea să amintim este cea a unui Sinod de la Constantinopol ţinut în august 1819. Acest Sinod a hotărât ca “atât monahii cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile, ci aşa cum recomandă fiecăruia duhovnicul”
    Am văzut deci cât de mult a însemnat pentru Părinţii Bisericii deasa împărtăşire. Şi această tratare nu-i nici pe departe exhaustivă. Tocmai de aceea am dori să mai amintim două lucruri legate de modul în care Sfinţii Părinţi înţelegeau “datoria de a te împărtăşi”. Exemplele se leagă de anumite situaţii din viaţa omului.
    Sfântul Ioan Postitorul, de exemplu, în al 8-lea Canon al său spune că “cel ce s-a întinat în somn cu scurgere (seminală), o zi se scoate de la împărtăşanie curăţându-se de întinăciune şi va zice Ps. 50 şi va face 49 de metanii”. Vedem deci că acest termen de o zi constituie canon de curăţire şi într-un anumit sens o privaţiune; or, în zilele noastre să-l opreşti pe cineva pentru o zi de la Împărtăşanie este “absurd”, din moment ce el însuşi se lipseşte pe sine pentru câteva luni de zile, fără a considera aceasta o problemă. Pentru Sfântul Ioan Postitorul însă, o zi fără Hristos este o mare pagubă încât, chiar dacă numeşte “scurgerea” ca fiind necurăţie, nu îndrăzneşte să oprească pe cineva pentru mai mult de o zi.
    A doua problemă de care tocmai amintisem se prezintă pentru noi ca fiind de-a dreptul şocantă şi ea se leagă de Canonul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei. După ce Sfântul Timotei arată obligativitatea ajunării înainte de împărtăşire el spune: “Dacă însă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spălându-şi gura sau făcând baie a înghiţit apă fără să vrea, se cuvine a se împărtăşi căci satana aflând prilej de a-l opri (pe om) de la împărtăşire, mai des face aceasta”. Fără a mai comenta, menţionăm că acest canon nu a fost anulat de vreun Sinod.
    Vedem deci că aceşti părinţi ai Bisericii de Răsărit au trăit intens experienţa mistică a unirii cu Hristos şi de aceea nu doreau să se lipsească de aceasta în nici o împrejurare a vieţii, ţinând să se împărtăşească, dacă e posibil, în fiecare zi, sfinţind în felul acesta fiece clipă a existenţei lor pământeşti.

    CAPITOLUL IV
    Alta era situaţia în Apus. Din relatările Fer. Ieronim vedem că în Apus, clerul avea tendinţa (nemotivată în vreun fel) de a “limita accesul” mirenilor la Sfânta Scriptură şi Sfintele Taine. De fapt, situaţia poate fi uşor înţeleasă, dacă amintim faptul că, atât Scriptura cât şi întreg cultul era accesibil numai cunoscătorilor de limbă latină care, bineînţeles, nu erau prea mulţi (şi aproape deloc în spaţiul anglo-saxon). Lucrurile se complică şi mai mult atunci când – după 1054 – Biserica din Apus instituie practica slujirii la mai multe altare în aceeaşi biserică (întâlnită astăzi şi în Biserica Ortodoxă Rusă, mai ales în marele catedrale) şi apoi mai târziu, practica liturghisirii de mai multe ori în aceeaşi zi, care este de-a dreptul o erezie. Odată cu introducerea acestor inovaţii liturgice (cu serioase implicaţii dogmatice), scolastica a început să “inventeze” tot felul de reguli şi condiţii pentru laici, ca aceştia să se poată împărtăşi. Aceste “noi reguli” n-au fost însă valabile decât până la Reforma făcută de protestanţi, care trecând la sistemul “Biserică fără preoţi”, i-a obligat pe romano-catolici să-şi reformuleze învăţătura latină după care, până atunci, Liturghia se putea oficia şi fără credincioşi, adică doar de preot. Dându-şi seama de greşelile făcute, latinii încep (prin sec. XVII-XVIII) să se inspire din izvoarele patristice ale Răsăritului, mai ales din Scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul, publicate în numeroase ediţii la Veneţia şi citite cu mult interes. Prin scrierile părinţilor răsăriteni, apusenii au început să înţeleagă scopul instituirii Jertfei nesângeroase şi – mai ales după Conciliul II Vatican (1962-1965) – au început să se împărtăşească la fiecare Liturghie. Latura negativă a acestei “reînnoiri” în Biserica Romano - Catolică este că nu se mai impune ajunarea, inovaţie pe care noi, în condiţii normale, nu o putem accepta. Menţionăm însă încă o dată că practica desei împărtăşiri este aproape străină Bisericii Apusene din sec. XII-XVII în care scolastica era pusă deasupra Tradiţiei, iar din cauza iezuiţilor, acest curent a pătruns şi în Teologia Răsăriteană.
    Aşa se face că începând cu sec. XVII-XVIII, în mod special Teologia Rusă (prin latinizarea Academiilor de Teologie din Kiev şi Lwov), rămâne puternic influenţată de scolastică. În scurt timp, acest curent va trece din centrele academice din vestul Rusiei la toate celelalte şi va avea repercusiuni nu numai asupra teologiei ruseşti de mai departe, ci aspra întregii teologii ortodoxe de tradiţie bizantină.
    După părerea mai multor teologi ortodocşi (Pavel Florenski, Hristou Andrutsos, Balanos, Ch. Yannaras ş.a.) începutul propriu zis al influenţelor scolastice în Teologia Răsăriteană îl constituie Mărturisirile de Credinţă din sec. XVII, dar în primul rând cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, discutată şi aprobată Conferinţa Teologică de la Iaşi (1642), numită şi “Sinod”.
    La Iaşi, Mărturisirea a fost corectată de două mari erezii: existenţa purgatoriului şi omiterea epiclezei. Dar şi după aceste revizuiri făcute de Meletie Syrigos, textul a rămas cu multe influenţe latine necorectate nici până astăzi.
    Desigur Mărturisirea lui Petru Movilă are şi laturile ei pozitive. În primul rând, este pentru prima dată când în Răsărit se reuşeşte o sistematizare atât de practică a dogmelor (bazată pe întrebări şi răspunsuri). Metoda fără de îndoială a fost împrumutată din Occident. Nu s-a reuşit însă o debarasare completă şi de conţinutul ideilor. Analizate superficial, ele par oarecum valabile, dar în profunzimea lor conţin şi erori de care nu este vinovat atât Petru Movilă sau “sinodalii” de la Iaşi, cât contextul istoric şi cultural al vremii.
    Revenind la problema noastră, vreau să spun că pentru prima dată (cel puţin oficial) în Teologia Răsăriteană, pe lângă cele 10 porunci dumnezeieşti, apar şi “nouă porunci bisericeşti”, preluate de atunci încoace de aproape toate Catehismele, inclusiv de cel al BOR din 1952 şi ediţiile acestuia de după 1990. Fără să fac prea multe comentarii, vreau să citez “a patra poruncă bisericească”, pentru că se leagă de problematica studiului de faţă. Deci, “să ne spovedim şi să ne împărtăşim în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, sau, dacă nu putem(?!), cel puţin odată pe an, în postul Sfintelor Paşti”. În primul rând mă grăbesc să spun că această “poruncă” nu are nici un temei în întreaga Tradiţie a Bisericii, iar în al doilea rând, (ironizând un pic lucrurile) îmi exprim mirarea de ce magistrala Mărturisire aprobată de Sfântul Sinod al BOR nu a “poruncit” ca preotul, “dacă nu poate”, să facă Liturghie cel puţin odată pe an, la Paşti.
    Nu doresc să insist prea mult asupra acestui aspect, ci vreau să menţionez că deşi unii intercalează în această zisă poruncă ideea că “cine vrea, poate totuşi să se împărtăşească şi mai des”, ignoranţa care a cuprins mai ales Bisericile Ortodoxe Rusă şi Română, este una fără precedent şi cu grave repercusiuni asupra vieţii duhovniceşti a creştinilor (Ioan 6,53). Chiar dacă Sfântul Simeon al Tesalonicului şi mai ales Nicolae Cabasila constată o scădere a evlaviei faţă de Sfintele Taine încă în sec. XIV-XV – ceea ce a urmat începând cu sec. XVII, este ceva care nu se poate tolera în nici un fel. Dacă protestanţii spun tot mai des “înapoi la (Sfinţii) Părinţi!”, nu ar trebui oare noi să facem acest lucru în primul rând?

    CAPITOLUL V
    Mânaţi de acest gând, dorim să precizăm adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi referitor la primirea Sfintei Împărtăşiri, dar în acelaşi timp să arătăm erorile unor practici mai noi promovate de unii teologi şi duhovnici zişi tradiţionalişti (rigorişti), care sunt adepţii unii împărtăşiri mai rare.
    Cei mai mulţi dintre ei spun că nu ne putem împărtăşi prea des pentru că suntem nevrednici. Aceasta însă, în nici un caz nu poate fi un motiv pentru care trebuie să ne ferim de Potir, nimic făcând. Soluţia nu este alta decât dobândirea vredniciei şi nu doar simpla constatare a ei. Că nici dacă (omul) s-ar considera pe sine vrednic, tot nu ar putea să se împărtăşească (din cauza mândriei?!). Ei, problema se complică şi mai mult dacă luăm în calcul maxima Sfântului Ioan Gură de Aur care spune: cel ce nu este vrednic să se împărtăşească în fiecare zi, nu este vrednic nici măcar odată pe an, pentru că vrednicia nu ţine de timpuri (perioade sau soroace). Deci nu putem spune că nevrednicia apare şi dispare în anumite perioade ale anului (cum sunt posturile sau sărbătorile), ci ea este o stare generală a unei persoane umane conştientă şi responsabilă de păcatele sale. Nu este om fără păcat, spune Scriptura(I Ioan 1,8-10). Deci, din acest punct de vedere, toţi oamenii sunt la fel (cu păcate); numai că unii se pocăiesc, iar alţii – nu. Unii, prin harul lui Dumnezeu pe care-l cer în rugăciune, îşi văd fiecare păcat şi se pocăieşte în permanenţă, iar alţii stăpâniţi de păcat şi de ignoranţă (spirituală), chiar dacă-şi recunosc greşelile, se pregătesc pentru Împărtăşanie doar formal, fără smerenie şi zdrobire de inimă apoi, fără nici o sfială, merg spre Sfântul Potir.
    Sfântul Apostol Pavel spune clar: “Oricine (preot sau mirean, n.n.) va mânca pâinea aceasta sau va bea din paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci, cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au şi murit” (I Cor.11,27-30). În baza acestor versete biblice de necontestat, Sfinţii Părinţi au arătat că cei care au păcate grave nu se pot împărtăşi cu trupul lui Hristos care, aşa cum spune Sfântul Simeon Metafrastul, este foc care arde pe cei nevrednici. Aşa se explică faptul că Sfinţii Părinţi opreau, pentru anumite păcate, mai mulţi ani de la Împărtăşanie. Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, opreşte 7 ani pentru desfrânare, 15 – pentru preadesfrânare (adulter), 10 – pentru mamele care îşi ucid pruncii (fac avort), 6 – pentru jurământ strâmb şi mărturie mincinoasă etc.; iar îndeplinirea acestui canon nu însemna absenţa pentru 6-7 ani de la biserică, ci prezenţa în fiecare duminică la Liturghie, dar nu până la sfârşit, ci numai până la momentul concedierii catehumenilor (“Cei chemaţi ieşiţi…”), căci în gândirea Sfinţilor Părinţi, cei cu păcate de moarte nu puteau nici măcar să asculte rugăciunile Sfintei Jertfe, mai ales că participarea la întreaga Liturghie fără a te împărtăşi, nu este numai un nonsens, ci şi un păcat. (Vezi şi Can. 9 Apostolic şi 2 Antiohia). Cu toate acestea, accentul în Tradiţia Răsăriteană nu a căzut niciodată pe respingerea celor nevrednici de la Împărtăşanie, ci pe efortul comun al duhovnicului şi penitentului, ca cel în cauză să se lepede de păcat şi să se învrednicească de Sfintele Taine, căci o viaţă fără Sfintele Taine, este o viaţă fără Hristos. Înţelegând deci duhul, nu litera îndemnului Sfântului Apostol Pavel (I Cor. cap. XI), Sfinţii Părinţi au văzut nuanţat problema vredniciei şi a nevredniciei. De fapt, învăţătura lor se bazează tot pe un aşezământ de vechime apostolică, numit Didahia. Autorul necunoscut al acelei scrieri atât de valoroase spune următoarele cuvinte: “Dacă este cineva sfânt, să vină (la Sfântul Potir). Dacă nu este, să se pocăiască şi să vină”. Din câte vedem aici, accentul cade pe verbul “să vină”, pocăinţa fiind doar o etapă pentru “să vină”. Prin aceasta nu se desfiinţează în vreun fel pocăinţa, ci doar se arată că, în cele din urmă, mântuirea nu ţine doar de efortul nostru de a ne pocăi, ci este un dar a lui Dumnezeu, împărtăşit celor ce “vin” la El. Iată ce spune Sfântul Nicodim Aghioritul în acest sens: “Este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi, fără dragoste nici ascultarea de stăpâneştile porunci, iar fără ascultare nici desăvârşirea. De aceea, Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei ce se împărtăşesc, ci îndreptarea vieţii prin pocăinţă”; iar desăvârşirea se va da la plinirea vremii chiar de Cel cu care ne împărtăşim.
    Vedem deci că Sfinţii Părinţi folosesc expresii antinomice care în mintea noastră apar ca un paradox: “Eşti păcătos – nu te apropia! Eşti păcătos – pocăieşte-te şi te apropie ca să nu-ţi fie mai rău!” Deşi pare a fi un paradox, este şi singura soluţie. Dumnezeu îl refuză pe păcătosul îngâmfat şi mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici şi în acelaşi timp îl primeşte cu braţele deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, cu multă smerenie şi dorinţă de îndreptare. Demonii însă, spun Sfinţii Părinţi, lucrează contrariul: la început ne conving să săvârşim păcatul şi – cât de mare nu ar fi acesta – Dumnezeu tot îl va ierta; după ce am făcut păcatul, ne insuflă un puternic gând de deznădejde că niciodată nu vom mai fi iertaşi şi că orice efort sau gând de pocăinţă este zadarnic; iar dacă totuşi ne pocăim, ne amăgeşte cu o falsă evlavie pentru a nu ne apropia de Sfântul Potir căci demonii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, “se înspăimântă, tremură şi fug la vederea feţii unuia care se împărtăşeşte şi aceasta pentru motivul că în acel ceas vede ieşind din gură foc dumnezeiesc”. Deci trebuie să discernem gândurile, ca nu cumva refuzând Împărtăşania pe motiv de nevrednicie, să facem de fapt voia diavolului. Nu suntem niciodată îndreptăţiţi doar să spunem că suntem nevrednici, ci trebuie să ne pocăim efectiv, adică să ne facem vrednici. Dacă ne retragem de la împărtăşire din cauza nevredniciei, nu vom fi fericiţi pentru cinstirea sfinţeniei tainei euharistice, ci vom fi pedepsiţi pentru că nu ne-am făcut vrednici de a răspunde “invitaţiei la ospăţ”. Iată şi un exemplu din Sfântul Ioan Gură de Aur – dascălul pocăinţei, aşa cum este numit de unii patrologi. Într-o omilie ocazională el spune astfel: “Să nu vă apropiaţi la această Sfântă Masă (euharistică, n.n.) cu întinăciune sau cu conştiinţa încărcată… Nimeni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n-am zis bine – nimeni păcătos, căci şi pe mine întâi mă opresc de la dumnezeiasca Masă, ci nimeni rămânând păcătos să nu se apropie… Totuşi, şi cel întinat şi pângărit să se apropie, dar, lăsând afară toată necurăţia şi răutatea şi aşa să intre. Pe acela care avea haine întinate, tatăl mirelui l-a izgonit din cămară, nu pentru că avea haine întinate, ci pentru că a îndrăznit să intre cu ele. Căci n-a zis către el: “Pentru ce n-ai haină de nuntă?” Ci, “Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” Vedem deci că Dumnezeu nu vrea altceva decât îndreptarea prin pocăinţă.
    După Sfinţii Părinţi, pocăinţa înseamnă, în primul rând, lepădarea păcatului (respectiv), părere de rău, lacrimi, nevoinţă, rugăciune insistentă, etc. Apare însă întrebarea: dacă facem acestea, mai este nevoie de Taina Pocăinţei (Spovedania)? Sau: pentru a ne împărtăşi este nevoie de fiecare dată să ne spovedim? Părerile sunt şi vor fi împărţite – şi aceasta din cauza unor confuzii pe care dorim să le clarificăm.

    CAPITOLUL VI
    Nu vreau să prezint dogma ortodoxă despre Taina Spovedaniei. Este prea cunoscută teoretic. Vreau să spun altceva. După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Biserica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spovedaniei, la care se dă dezlegarea preotului-duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică: “descoperirea gândurilor şi faptelor părintelui duhovnicesc – avva”. Tradiţia identifică acest avvă cu “naşul” luat la călugărie care, cel puţin în trecut (mai ales în Pateric), nici măcar nu era hirotonit, ci erau simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbunătăţit duhovniceşte şi care uneori avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avvă, nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în legătură cu gândurile şi patimile care îl asaltă. Acest “al II-lea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi trebuie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict terapeutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o căută, în acest caz, nu se datorează unei dezlegări harice, ci rugăciunii părintelui (pentru fiu) şi ale sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al pravilei. Dacă am spune că iertarea păcatelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciunile zilnice în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consider acest mod de a privi lucrurile ca fiind foarte greşit şi străin de optimismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Pocăinţei, căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat: “Doamne miluieşte!”. Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei. Unii exegeţi spun chiar că “cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Cor. 11,28) s-ar referi la efortul duhovnicesc de a-ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pentru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină, care în Sfânta Scriptură este numită chiar “mărturisire” şi nu altfel (Fapte 19,18 şi Iacov 5,16).
    Nu vreau să diminuiez în nici un fel Taina Spovedaniei instituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20,22-23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite “de moarte (duhovnicească, n.n.)” şi care erau considerate de Sfinţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste păcate se dădea obligatoriu un canon, după îndeplinirea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească. Pentru a fi mai convingător, voi da următoarele argumente:
    Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice nu ar fi aparţinut ei, nu au putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gândiţi-vă, cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, în toată ziua sau chiar şi odată pe săptămână.
    Într-o rugăciune de la Spovedanie (a III-a), preotul se roagă ca Hristos “să-l împace şi să-l unească (pe cel venit la mărturisire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate strigătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I-a sa Epistolă (cap. V,16-17) şi deci are suport biblic.
    Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la cantitatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să prevadă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mândrie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care-l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Molitfelnic) lipsesc o mulţime de “păcate uşoare” – lucru care arată că păcatele mici nu s-au spus vreo dată la Spovedanie, căci ele ţin de un război ascetic personal pentru care credinciosul primea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îmbunătăţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă: noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a canonisi aceste păcate; noi nu facem nimic pentru a ni se ierta întrucât credem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spovedanie şi reiese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimineaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr-un “act formal” s-a dat iertarea. L-am numit act formal întrucât, în cazul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dezlegare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.
    Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire s-a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi spune Sfântul Ioan Gură de Aur că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei. Preoţii în zilele noastre se spovedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără “a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recunosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an dar se împărtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează asemenea “reguli” şi “canoane”.
    Se plângea cineva că odată s-a spovedit într-o vineri şi s-a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptămână iar s-a spovedit vineri, sâmbătă s-a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că s-a încercat o amânare (fără să existe vreun motiv canonic plauzibil), preotul i-a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească din nou că “aşa-i regula”. Vai de mine ce hulă! Săracul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le-a dat tot el în ziua ceea, i s-au dat tocmai “spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spovedească o dată; altfel ar ieşi că este fără vrednicie. Nu ştiu însă de ce pentru sfinţia sa există o “altă regulă”. “Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, şi mireni şi călugări şi preoţi şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele. Nu se precizează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă acesta. Cert este însă că dacă cineva se spovedeşte odată pe săptămână sau chiar o dată la două săptămâni şi vrea să se împărtăşească în fiecare zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar trebui să facă mai întâi ei astfel! Durerea este şi mai mare atunci când aceste prevederi inventate se referă la monahi, monahii sau la fraţii de mănăstire. Nu cred că este normal să se ceară unor oameni care s-au lepădat de lume şi care întreaga viaţă îşi dau silinţa să trăiască după idealul Evangheliei, o spovedanie mai deasă decât o dată la o săptămână sau chiar la două săptămâni, în cazul când aceştia vor să se împărtăşească mai des. Gândurile şi faptele mai mărunte le poate spune şi în fiecare zi părintelui său duhovnicesc, aşa cum învaţă mulţi Sfinţi Părinţi.
    Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevărate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfintele Taine – Nicolae Cabasila. În Erminia sa la Sfânta Liturghie el spune astfel: “Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică –Trupul tainic al Său, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? “Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare, credincioşii care n-au săvârşit păcate de moarte, nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).” Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: “pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te-ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această “Pâine” când n-ai greşit de moarte!”
    Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malachie, adulter, sodomie, gomorie, etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune. La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care de asemenea opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, consumul şi răspândirea de ţigări, alcool şi droguri, bătaia şi omorul (inclusiv avortul şi folosirea a oricărui contraceptiv), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară(eretică), antieclesială sau anticlericală, furtul de cele sfinte şi nerespectarea Rânduielilor Bisericeşti (suprimarea parţială sau totală a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti şi a Tipicului, etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, zen, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală, etc.). Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt deosebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dezlega fără a da vreun canon (epitimie). Iar creştinii care au făcut măcar unul dintre aceste păcate (indiferent de treapta ierarhică), trebuie să meargă neapărat la duhovnic să se spovedească, să-şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

    CAPITOLUL VII
    O altă problemă legată de deasa împărtăşire este cea a postului. Într-adevăr, mulţi Sfinţi Părinţi leagă împărtăşirea de post, pentru că prin acesta se intensifică starea de pocăinţă şi efortul ascetic de dezrobire a patimilor, atât de necesare celui care vrea să se unească cu Hristos. Postul ajută şi la înălţarea mai uşoară a minţii şi la lucrarea mai cu spor a virtuţilor odată cu reducerea la minimum al preocupărilor faţă de trup. Cu toate acestea, postul nu este perioada exclusivă în care noi lucrăm cele duhovniceşti, ci intervalul de timp în care noi doar intensificăm lucrarea duhovnicească, subînţelegându-se prin acesta că în restul timpului noi suntem la fel de responsabili de mântuirea noastră.
    Nu se poate însă nicidecum afirma că împărtăşirea este legată exclusiv de post. Dacă – da, atunci Sfinţii Părinţi ar fi recurs la una din două soluţii: ori ar fi rânduit şi ar fi ţinut post anul întreg; de fapt, lucrul acesta l-ar fi rânduit încă Apostolii, întrucât se împărtăşeau în fiecare zi (Fapte 2,46) – ori, o soluţie mai “simplă” – ar fi făcut Liturghie numai de câteva ori pe an, mai ales că Postul Adormirii Maicii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli au fost gene

  3. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Postul Adormirii Maicii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli au fost generalizate abia în al II-lea mileniu creştin. Vedem deci odată în plus absurditatea aşa zisei “reguli” care permite împărtăşirea numai în post sau măcar după o săptămână de post. Nimeni nu poate fi oprit să postească şi două săptămâni la rând (în afara celor patru posturi), dar nu se poate face din aceasta o regulă obligatorie pentru toţi, inclusiv bolnavi, mai ales că ea nu are nici un suport.
    Dacă, admiţând un calcul matematic, am aduna toate zilele de miercuri şi vineri (iar la monahi şi ziua de luni) cu zilele posturilor propriu zise şi plus alte zile de post rânduite de Biserică, ele depăşesc zilele în care se mănâncă de dulce, numai că Sfinţii Părinţi, printr-o pedagogie înaltă şi luminaţi de Duhul Sfânt au aşezat astfel posturile, încât să nu fie prea ostenitoare pentru trup. Nu ştiu dacă cineva îi poate cere, fie chiar şi celui mai bun creştin (mai ales familist) să postească mai mult decât aceste posturi pentru a se împărtăşi. Iar dacă Sfinţii Părinţi nu au aşezat, de exemplu, între 15 august şi 15 noiembrie (3 luni) vreun post de durată, asta nu înseamnă că nimeni atunci nu se împărtăşeşte.
    Vedem însă că cei mai mulţi preoţi din zilele noastre, cer creştinilor să postească o săptămână înainte de a se împărtăşi sau cel puţin trei zile la rând care până la urmă se fac patru (joi, vineri şi sâmbătă + miercuri) sau chiar cinci (+ luni) sau chiar şase (+ duminică, ziua în care te-ai împărtăşit, după unii). Deci, creştinii care doresc să se împărtăşească în fiecare duminică aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi, n-au decât să postească tot anul. Ce să mai zicem de Canonul 55 Trulan care interzice postul în zi de sâmbătă (cu excepţia celor din perioada posturilor şi chiar atunci fără a ajuna decât în Sâmbăta Mare). Dacă preoţii noştri s-ar spovedi şi ar posti aşa cum cer mirenilor “ar fi raiul pe pământ”. Dar de fapt, ce se întâmplă? Preotul are voie (şi întra-adevăr, teoretic are voie) să mănânce (inclusiv) carne sâmbătă seara până la 12 fără cinci minute, mireanul nicidecum. Şi acesta pentru că “preotul este obligat să slujească de fiecare dată (de parcă nu s-ar şi împărtăşi), iar mireanul o mai poate amâna cu împărtăşania că… nu-i nici post şi nu-i nici
    pe moarte!” Nici nu ştii: să râzi sau să plângi?!
    Atât în legătură cu postul cât şi cu spovedania nu dorim în nici un caz să ajungem la un relativism sau la unele inovaţii cu duh protestant. Să nu fie! Trebuie însă ca acestea să fie văzute exact aşa cum le-au văzut Sfinţii Părinţi.
    Pentru a nu se ajunge la tot felul de excese, pentru ca cineva să se poată împărtăşi (după Sfântul Simeon Noul – Teolog), este obligatoriu să aibă şi binecuvântarea duhovnicului, iar dacă din anumite pricini legate de timp sau distanţă, nu se poate obţine binecuvântare, este important ca respectivul măcar să nu fie oprit pentru vreo perioadă de la primirea Sfintelor Taine. Dacă nu vor fi încălcate rânduielile stabilite de Biserică pentru primirea Împărtăşaniei (împăcarea cu toţi, spovedania, pravila de rugăciune, postul etc.), nu se va ajunge la nici o extremă.
    Ca o concluzie referitor la cele două probleme care apar atunci când se vorbeşte despre deasa împărtăşire ( adică spovedanie şi post), în duhul Sfinţilor Părinţi afirmăm că nu greşeşte cu nimic cel care vrea să se împărtăşească odată sau de două ori pe săptămână sau chiar zilnic, ba din contra, mult bine duhovnicesc îşi face. În acest caz, mirenii, dar mai ales monahii, dacă sunt sârguincioşi în împlinirea cuvintelor Evangheliei şi nu au impedimente pentru a se împărtăşi, se pot spovedi şi odată la 2-3 săptămâni (clericii inclusiv) şi este suficient să postească doar miercuri şi vineri (monahii şi lunea), atunci când nu este un post din cele patru posturi de durată. Acest sfat însă, aş cum cred că s-a înţeles deja, nu este valabil însă pentru toţi, căci majoritatea ortodocşilor nu prea fac cele ale Ortodoxiei. Sfatul sau mai bine zis îndemnul este valabil doar pentru cei care merg regulat la biserică, ţin toate posturile (inclusiv miercurile şi vinerile), au un canon stabil de rugăciune, fac ascultare de un duhovnic, se feresc de păcat şi lucrează virtuţile. Credincioşi din aceştia sunt relativ puţini, dar totuşi suficienţi pentru a putea împărtăşi în fiecare duminică măcar câte 10-20 de credincioşi (adulţi), iar la mănăstiri chiar întreaga obşte.

    CAPITOLUL VIII
    Deasa împărtăşire este respinsă de două categorii de creştini care până la urmă formează una singură: categoria oamenilor care, neglijând învăţătura Sfinţilor Părinţi, se împărtăşesc rar sau foarte rar şi nu au cunoscut (duhovniceşte) niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte obligaţii externe: mirenii în baza unui obicei moştenit, iar clericii din obligativitatea de a sluji. Este logic ca pentru ei deasa împărtăşire să fie “un moft nemotivat şi riscant”. Aceştia, dacă şi-ar da mai bine seama despre rostul lor pe pământ şi despre imposibilitatea realizării idealului sfinţeniei fără Hristos, ar dori cu siguranţă să se împărtăşească zilnic. Un asemenea om nu înţelege afirmaţia Sfântul Ioan de Kronştadt: “Eu mor dacă nu săvârşesc în fiecare zi Liturghie”.
    Să nu uităm deci, fraţilor, că Dumnezeu ne-a chemat la sfinţenie (Lev. 19,2; I Tes. 4,1 ş.a.), iar aceasta nu se poate dobândi fără Hristos. Să lepădăm aşadar păcatul şi să venim la Hristos căci El Însuşi doreşte să locuiască în noi ca într-un Templu al Duhului Sfânt.
    Să facem din întreaga viaţă o pregătire pentru Împărtăşanie căci acesta înseamnă a fi creştin – a-L purta pe Hristos. Nu se pot apropia însă cei care nu-şi lasă păcatul şi care deşi s-au spovedit, continuă să facă acel păcat. Nedorinţa de a părăsi păcatul se identifică cu nedorinţa de a te mântui; şi cel care măcar nu regretă pentru păcatul săvârşit nu se poate împărtăşi nici pe patul de moarte.
    Dacă tot suntem la capitolul sfaturi practice, consider necesar lămurirea unei alte probleme legate de însuşi actul împărtăşirii. Noi, mirenii, ne-am obişnuit ca atunci când stăm cu lumânarea aprinsă în faţa Altarului, preotul, cu Sfântul Potir în mână, să spună obişnuitele rugăciuni înainte de împărtăşanie: “Cred, Doamne, şi mărturisesc…”. De fapt nu este corect ca aceste rugăciuni să le spună preotul, ci credincioşii, pentru că ei vor să se împărtăşească. Sfinţiţii slujitori au rostit deja aceste rugăciuni în Sfântul Altar, când ei înşişi s-au împărtăşit, de aceea repetarea acestor rugăciuni în care mai cer o dată “şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc…” (când de fapt s-au împărtăşit deja), este un nonsens. Practica pe care o avem noi astăzi se datorează faptului că până nu demult, o bună parte din credincioşi nu ştiau să citească şi atunci, preotul, rostea aceste rugăciuni, iar credincioşii le repetau cu voce tare. Obiceiul se păstrează şi astăzi în Biserica Rusă şi Sârbă exact aşa cum vi l-am descris.
    În zilele noastre însă, când toţi ştiu carte, este foarte simplu ca cel care vine să se împărtăşească să citească singur rugăciunile sau să le spună pe de rost (mai ales că unii le ştiu deja), iar dacă nu, cel puţin, credincioşii trebuie îndemnaţi şi obişnuiţi să repete acele rugăciuni după preot, căci sunt rugăciunile lor. Desigur, din comoditate e simplu să spună preotul rugăciunile (eventual cât mai repede!), dar ce câştig au mirenii din aceasta?
    La întrebarea dacă aceste rugăciuni mai trebuie spuse atunci când se împărtăşesc doar câţiva copii, răspunsul este mai mult decât simplu: NU. În primul rând, ei nu au păcate pentru care trebuie să-şi ceară iertare, iar în al doilea - cum ar putea ei să rostească această rugăciune, din moment ce nici nu ştiu să vorbească sau cum ar putea înţelege o rugăciune atât de profundă (atunci când o rosteşte preotul), când ei nu înţeleg nici cele mai elementare lucruri.
    O altă problemă întâlnită în legătură cu actul împărtăşiri este, dacă mirenii pot sau nu să sărute Potirul după împărtăşire. Unele Liturghiere, mai puţin cel românesc de acum, nici nu amintesc de aşa ceva. Cele slavoneşti şi unele greceşti spun că mirenii trebuie, după ce s-au şters pe buze (sau au fost şterşi) “să sărute Sfântul Potir şi să mulţumească pentru faptul că au fost vrednici să sorbe din însăşi coasta Mântuitorului Hristos”. Deci, în cazul acesta, Potirul simbolizează “coasta de viaţă făcătoare a Stăpânului” şi de aceea gestul nu trebuie neglijat, ci explicat şi practicat. El de fapt se practică în cazul clericilor (care evident sunt mai prudenţi), dar nu trebuie ignorat nici în cazul credincioşilor. Desigur, preotul poate interzice sărutarea Potirului oamenilor pe care nu-i cunoaşte ca măsură de precauţie, dar acesta nu trebuie să devină regulă.
    Rog deci pe toţi, preoţi şi credincioşi, să ia aminte la aceste probleme, iar acolo unde e cazul, credincioşii pot chiar cere preotului să zică personal rugăciunea şi să sărute Sfântul Potir. Nu va greşi cu nimic, după cum nu greşeşte nici atunci când cere (insistent) Sfânta Împărtăşanie dacă preotul fără motiv refuză să i-o dea!
    Să fim aşadar atenţi şi la aceste nuanţe ale cultului nostru ortodox şi să nu ne lăsăm purtaţi de vântul unor născociri şi inovaţii străine de însuşi scopul instituirii actelor liturgice respective.
    Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul – Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Tesalonicului, Nicodim Aghioritul, Paisie Velecicoski, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necunoscuţi) care se împărtăşeau zilnic şi chiar de aceea au şi ajuns Sfinţi. Nu le-au lipsit acestor oameni faptele bune şi virtuţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul propriu, ci în Hristos cu care se împărtăşeau foarte des.
    Aşa să ne ajute Dumnezeu!

  4. crestin_pacatos

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    @cineva zice:
    "În Privinţa spovedaniei, sf Paisie de le Neamţ, nu pomeneşte nimic despre obigativitatea spovedaniei dinainte de împărtăşanie, ci despre mărturisirea gândurilor la părintele duhovnicesc, ceaa ce nu este tot una."

    Deci nu este necesara Sf. Spovedanie inainte de Sf. Impartasanie?
    Asta este "ortodoxia" Antihristului.

    • Traiasca Legiunea si Capitanul!

      @Crestin Pacatos. Ortodoxia atihristului, este a dumitale, sau mai exact, poate fie daca lipseste discernamamtul.
      Si iti explic si cum: Oamenii care se impartasesc des, la fiecare liturghie, nu pot indeplinii povara spovedaniei dese , inaintea fiecarei liturghii, intrucat timpul nu le permite sa astepte ore in sir pentru spovedit in fiecare zi. Caci ar trebui sa stea tota ziua numai la Biserica, ori ei mai au si alte obligatii familiale si sociale. In acest caz, ei renunta sa se mai impartaseasca, si iata ca obligatia spovedaniei impusa inaintea fiecarei impartasiri, devine piedica in calea unirii cu Hristos. Si asta este lucrare antihristica.
      Si, ma rog, de ce la rusi si la greci, si in Bizant, timp de vreo 1400 de ani, asta este normalitate, iar la d-ta este lucrare antihristica?
      De ce scrieti antihrist cu (A) mare, este o personalitate venerabila?

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        cineva,

        "Deasa împărtăşire este respinsă de două categorii de creştini care până la urmă formează una singură: categoria oamenilor care, neglijând învăţătura Sfinţilor Părinţi, se împărtăşesc rar sau foarte rar şi nu au cunoscut (duhovniceşte) niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte obligaţii externe: mirenii în baza unui obicei moştenit, iar clericii din obligativitatea de a sluji. Este logic ca pentru ei deasa împărtăşire să fie “un moft nemotivat şi riscant”. Aceştia, dacă şi-ar da mai bine seama despre rostul lor pe pământ şi despre imposibilitatea realizării idealului sfinţeniei fără Hristos, ar dori cu siguranţă să se împărtăşească zilnic".

        Consider ca cel ce a facut aceasta afirmatie nu a cunoscut folosul pocaintei cu nevointa trupeasca si sufleteasca , cu randuiala rugaciunii de zi si a privegherii de noapte, care aduc multa usurare a sufletului si multa intarire si sporire sufleteasca, fara de care simpla(singura) Impartasania, chiar si deasa, nu aduce nicio sporire , ci o inchipuire de sine. Caci orice suflet, fie el si feciorelnic, are nevoie de multa lucrare (nevointa) pentru a-i rodi tarina. Nu degeaba sufletul omului este asemanat cu o tarina , iar lucratorul tarinii cu unii care isi vor manca painea lor in sudoarea fruntii.
        Inca nu am auzit sa fi trait cineva in Biserica lui Dumnezeu si care fara multa postire, priveghere si nevointa sa ajunga la vreo masura duhovniceasca si la experieri ale Duhului Sfant, sa se invredniceasca de harisme cum ar fi facerea de minuni, vindecari de boli, stravedere, proorocii si altele. Ori tocmai prin acestea, dupa spusele Mantuitorului, vom cunoaste pe crestini. Pentru ca si acei sfinti care indeamna la deasa impartasire exact aceste lucruri le faceau: posteau foarte mult, privegheau noaptea in rugaciuni si bateau sute de matanii pe zi. Si altele multe. Atunci cum este posibil , ca ei facand aceste lucruri, sa indemne pe altii a nu le face, ci a indrazni sa se apropie fara post si pregatire de infricosatoarele Taine?

        "Oamenii care se impartasesc des, la fiecare liturghie, nu pot indeplinii povara spovedaniei dese".

        Asa crezi dumneata. Dar eu iti spun ca cel ce se impartaseste des nu poate trai si fara deasa spovedanie, caci nu ar suporta sa apara in haine patate si murdare in fata Imparatului.
        Mai bine zi cu nu se mai gasesc in ziua de azi duhovnici care sa stea pana dimineata si sa spovedeasca pana la ultimul.
        Voi credeti ca doar pacatele grosiere sunt pacate care despart de Sfanta Impartasanie? Adica avortul, adulterul, uciderea,vrajitoria, erezia, etc? Abia de la acestea incep pacatele subtiri, cele care nu se vad si care sunt cu mult mai periculoase si care dupa ce au fost inlaturate cele grosiere,raman cele subtiri care ne lupta pana la sfarsitul vietii. Acestea sunt: tinerea de minte a raului, trufia, slava desarta, lauda si multe altele, care nu-i dau voie omului sa-L cunoasca pe Hristos si nici Dumnezeu pe el.
        De exemplu, clevetirea este moartea sufletului. Pai cel ce cleveteste este mort sufleteste si el crede ca-l invie deasa Impartasanie, fara spovedanie, canon si pocainta? Bine a zis acela : "ortodoxia" Antihristului.
        Pentru primii crestini sfantul apostol Pavel a pus putine greutati pe umerii lor, fiind si multe tulburari si neintelegeri in acele vremuri, dar unde sunt canoanele pentru penitenta mandriei, de exemplu? A urii si neimpacarii? Caci multi se decalra victime ale urii cuiva, dar nu marturisesc propria lor ura, neiubirea.
        Hristos a poruncit sa iubim pe vrajmasii nostri, dar noi calcand porunca indraznim sa ne impartasim fara mustrari de constiinta?La ce ne-o mai fi dat Hristos porunci (fiti blanzi si smeriti? iubiti pe vrasmasii vostri?), daca noi nici cu varful unghiei nu le atingem, pe motiv ca este imposibil pentru un om a le implini?Ca si cand sfintii nu au fost oameni, ci s-au nascut sfinti. Si uite asa, in loc ca din crestini sa devenim sfinti, noi devenim din nou oameni, sau chiar mai rau, caci ne impotrivim Duhului Sfant pe motiv de neputinta si nevrednicie inclusa si acceptabila.

  5. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    pina unde poate ajunge viclenia vrajmasului ...
    acest "cineva " ...nu esti cineva ...esti otrava in mancare ...mergi si te caieste si cere iertare in fata Sfantului Paisie Velicicovski Unul din Cuviosii Parinti Stareti de Optina pentru ca minti cu nerusinare impotriva Sfantului
    ce inseamna mai ...marturisirea gandurilor ?
    NU INSEAMNA TAIEREA raului DE LA RADACINA ...
    Adevarata vorba dracu , ucigal-ar SFANTA CRUCE e viclean dar ii prost

    marturisind gandul oare nu esti impins cu voie si fara voie sa marturisesti si fapta ?

    din Patericul de la Optina despre Sfantul Parinte Paisie Velicicovski
    " Faptul ca staretul -a mutat in Moldova si nu in Rusia se explica usor .
    Cuviosul Paisie iubea profund Rusia si deseori se semna "nascut in Poltava " dar ca sa treaca in Rusia ar fi insemnat pentru el sa piarda tot ce dobandise .Pe atunci vremurile in rusia erau sumbre din cauza conflictului dintre Ecaterina !-a si Ecaterina II-a .
    Despre cum s-au reflecat aceste vremuri in manastiri ne vorbesc prin vietile lor primii ocarmuitori ai Sarovului , Ioan si Efrem .
    Domnia Ecaterinei a 2-a a fost marcata de distrugerea unor manastiri de catre stat printre acestea numarandu-se si multe manastiri cu viata imbunatatita .
    Moldova insa era libera din punct de vedere al presiunii statului privind distrugerea si inchiderea manastirilor iar acele necazuri prin care a trecut aici Cuviosul Paisie nici nu se puteau compara cu cele prin acre ar fi intampinat in Rusia .
    De aceea el fiind intelept a ales un loc in afara Rusiei . Minunat a fost faptul ca nici Mitropolitii Platon si Gavriil nici alti ierarhi din acea perioada care il apreciau pe staret nu l-au chemat in Rusia .
    ...
    La Iasi staretul a primit binecuvantare de la Mitropolitul Gavriil si a fost primit cu dragoste de catre voievodul Grigorie Calimachi . Mitropolitul le-a dat staretului si ucenicilor sai Manastirea Dragomirna cu Biserica ce avea ca hram Pogorarea Sfantului Duh iar voievodul carturar a scutit manastirea si propietatile ei de darile catre domnie .
    Mitropolitul Gavriil i-a scris episcopului Radautilor in admnistrarea careia se afla manastirea si l-a rugat sa cerceteze cat mai des obstea Cuviosului Paisie cu dragoste si cu cinstea cuvenita .
    Vazind o asa primire Cuviosul Paisie i-a multumit lui DUMNEZEU pentru Caile sale de nepatruns si pentru ca i-a umplut sufletul de pace aplecandu-se cu iubire si milostivire asupra lui , pacatosului ..
    ...
    Acolo staretul a inceput sa organizeze obstea DAND EL INSUSI EXEMPLU celorlalti frati .Mas de obste , incaltamintea si vestmintele date de staret , ascultarea la muncile comune , tacerea si rugaciunea lui IISUS rostita in chilii citirea scrierilor parintilor si marturisirea zilnica a gandurilor -iata care erau fundamentele pe care s-a dezvoltat si a curs viata obstii Parintelui Paisie .
    Staretul era foarte atent si mai mult decat orice se ingrijea de linistea obstii ;
    de aceea celor care se certau , pina nu se impacau nu le ingaduia nici sa paseasca pragul Bisericii , nici sa citeasca rugaciuni
    (aici de luat aminte legat si de rugaciunea in comun cu ereticii pe care actualii "ierarhi "si unii slugoi la fiara vor a o impune )
    La ascultari in afara manastirii staretul ii numea numai pe aceia care nu dadeau frau liber ispitei si daca era ceva de facut care aducea mult castig dar se impunea calcae vreunui vot monahal STARETUL RENUNTA LA ACEL CASTIG PENTRU A NU FI CALCATE PORUNCILE LUI DUMNEZEU .
    ...
    Felul smerit al Parintelui Paisie RASPANDEA INTELEPCIUNE ADEVARATA si Chiar Fata Staretului STRALUCEA DE SLAVA CEREASCA .
    Privirii sale Curate i s edescoperea taine .El a vazut dinainte moartea Voievodului BVinefacator Grigore Ghica .
    Adesea a vazut in vis o sabie agatata de un fir de par deasupra capului Voievodului si la scurt timp acesta a fost torturat si omorat de sultanul turc .
    Pe doi calugari nepasatori , staretul i-a rugat cu lacrimi sa-si indrepte vietile , insa acestia nu l-au ascultat si nu dupa mult timp unul s-a inecat iar celalat a murit pe drum .
    ...
    Marele Sau Merit a consta in faptul ca prin propiul exemplu si prin exemplul obstii Sale a reinstaurat acele principii vechi de viata monahala , pe baza carora monahismul a inflorit dupa ce datorita ignorantei decazusera foarte mult .

    ACESTE PRINCIPII ERAU
    rugaciunea lui IISUS si Intreg Canonul de rugaciuni
    Invataturile Duhovnicesti ale Parintilor Asceti
    Viata de Obste
    Indrumarea de catre Staret a incepatorilor
    Marturisirea gandurilor

    Pe Aceste Temelii a si fost Organizata Obstea Parintelui PAISIE care avea cateva sute de oameni ..
    PRIN EXEMPLU SAU PERSONAL SI OCARMUIND DEA LUNGUL MULTOR ANI ACEASTA OBSTE , STARETUL A STIUT SA EDUCE MULTIMEA CALUGARILOR CARE SI-AU INSUSIT PROFUND DUHUL LUI iar DUPA MOARTEA LUI AU DEVENIT RESTAURATORII MONAHISMULUI IN INTREAGA RUSIE .
    ...
    Desper rugaciunea neincetata a lui IISUS
    CE trebuie sa facem pentru ca mintea sa fie ocupata de DUMNEZEU ?
    daca nu dobandim uramatoarele virtuti
    Iubirea de DUMNEZEU si de oameni , infranarea si rugaciunea lui IISUS atunci mintea noastra nu va fi pe deplin ocupata cu DUMNEZEU deoarece
    iubirea potoleste mania
    infranarea slabeste patima
    iar Rugaciunea Elibereaza mintea de ganduri si alunga toata ura si trufia
    "DOAMNE IISUSE HRISTOASE , Fiul lui DUMNEZEU miluieste-ma "

    Daca cineva deprinde rugaciunea lui IISUS si ea se uneste cu inima , atunci va curge ca un izvor in fiecare loc , in orice lucrare si in orice vreme .
    ...
    Din rugaciunea rostita indelung cu limba se naste cea a mintii iar din cea mintala se naste rugaciunea inimii .Acesta este drumul rugaciunii mai rapid spre mantuire ...
    aceasta rugaciune are nevoie
    de Trezvie
    Infranare
    departare de oameni
    lipsa tuturor grijilor si tulburarilor
    din care creste si se intareste Rugaciunea Adevarata si neincetata "
    deci cand ajungi de a avea Rugaciunea Inimii poti lua Sfanta Impartasanie zilnic cu Sfanta Spovedanie marturisind si gandurile nu numai faptele ...
    aceasta este Calea SFINTILOR ...de aceea s-a spus in timpurile de urma cand antihrist va prigoni pe cei alesi , acestia vor trai precum Isihastii cu rugaciunea inimii ...
    dar pentru ajunge a se ajunge la SFINTENIE
    "margaritarele nu se arunca in gurile porcilor ca nu care cumva sa se intoarca asupra voastra sa va sfasie "
    CEEA CE SE INTAMPLA ASTAZI caci ereticii au pus mana pe BISERICA ...si vor a se intoarce spre sfasierea noastra ...a oitelor proaste , naive si inselate de lupul imbracat in dulama de oaie
    ce oare putem sa facem ?.
    sa fim Uniti in SFINTII PARINTI , In SFANTA BISERICA Cea a Lui HRISTOS si oita sa nu mai fie cea credula si proasta spre pierzare
    Ci sa fie BOUL care se ridica si se incura pe acest OGOR BINECUVANTAT spre alungarea hienelor ce au tabarat pe al sau spate
    si inchinarea sa Fie numai Lui HRISTOS
    iar atunci corvoada blestemata nu are sa mai fie pe al sau spate CACI SE INCHINA si Slujeste Lui HRISTOS
    "Veniti la Mine toti cei impovarati si .....luati jugul meu ca usor este "
    amin.

    • Traiasca Legiunea si Capitanul!

      @Crestin Ortodox. pina unde poate ajunge viclenia vrajmasului …
      acest “cineva ” …nu esti cineva …esti otrava in mancare …mergi si te caieste si cere iertare in fata Sfantului Paisie Velicicovski Unul din Cuviosii Parinti Stareti de Optina pentru ca minti cu nerusinare impotriva Sfantului
      ce inseamna mai …marturisirea gandurilor ?

      Da, viclenia vrajmasului merge pana acolo incat va desparte de Hristos, iar cei ca tine o intretin.
      Mergi tu si te pocaieste, ca ti-ai varsat veninul maniei aici, fara sa aduci nimic, decat un copy-past. Ortodoxia nu-i pentru prosti. Iar d-ta nu ai spus nimic referitor la spovedanie prin copierile care le-ai adus.

      Citeste mai sus la Pruteanu ca el explica ce inseamna marturisirea zilnics a gandurilor, si care e diferenta intre cele doua feluri de marturisiri.SI cim ca

    • Traiasca Legiunea si Capitanul!

      @Crestin Ortodox. pina unde poate ajunge viclenia vrajmasului …
      acest “cineva ” …nu esti cineva …esti otrava in mancare …mergi si te caieste si cere iertare in fata Sfantului Paisie Velicicovski Unul din Cuviosii Parinti Stareti de Optina pentru ca minti cu nerusinare impotriva Sfantului
      ce inseamna mai …marturisirea gandurilor ?

      Da, viclenia vrajmasului merge pana acolo incat va desparte de Hristos, iar cei ca tine o intretin.
      Mergi tu si te pocaieste, ca ti-ai varsat veninul maniei aici, fara sa aduci nimic, decat un copy-past. Ortodoxia nu-i pentru prosti. Iar d-ta nu ai spus nimic referitor la spovedanie prin copierile care le-ai adus.

      Citeste mai sus la Pruteanu ca el explica ce inseamna marturisirea zilnica a gandurilor, si care e diferenta intre cele doua feluri de marturisiri. Aceasta marturisire, poate contribui la taierea raului din radacina, dar nu este si nu a fost o conditie obligatorie inaintea impartasirii. Mai mult, este o practica doar pentru monahi si mai cu srama pentru cei incepatori. Citeste in Viata sfantului Leonid de la Optina si ai sa vezi ca el cearta pe unii ucenici, ca au ramas tot la un nivel de incepatori, desi aveau multi ani de manastire. Le reproseaza ca toata ziua stau la usa chiliei sale, in loc sa fie ei de acum altora povatuitori...
      Acesta practica a spovedirii pacatelor la un duhovnic extra-comunitar, ca sa spun asa, sau dinafara obstii. Se mai pastreaza si acum in sf Munte
      Pe cand gandurile, starile sufletesti, ispitele, si tot ce poate impedica sau dauna vietii duhovnicesti? Se marturiseste zilnic la Parintele Sufletesc, care poate sa nu fie preot. Cel care ea sub mantie. Asa cum era Iosif Sihastrul. El avea ucenici, dar nu era preot. Acela este adevaratul duhovnic, de acela trebuie facuta ascultare. Acela daca iti devine Parinte Duhovnicesc/ Sufletesc si iti spune sa nu te impartasesti, nu poti sa te mai impartasesti, chiar daca nu ai impediment canonic.( bineinteles, cu scop pedagocic pentru smerenie sau proba de ascultare, si asta temporar, nu din convingerea lui si permanent. Caci atunci trebuie parasit categoric deoarece este eretic). La noi in RO, in manastiri, nu prea a fost inteles acest aspect. Si nasul de calugarie nu are drepturile sale de parinte sufletesc, este doar o formalitate, asa cum se intampla la mireni la botezuri. Nasia ramane un act formal, cu neimplicare adevarata in viata finului, in 99% din cazuri. Ca sa nu spun100%, caci poate mao sint exceptii pe care nu la cunosc. Acest aspect a fost neinteles, poate si pentru faptul ca nu a fost incurajat stilul semianahoretic de vituire, ci doar cel de obste.

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        Erata: semnul intrebarii dupa, ,,vietii duhovnicesti" a fost strecurat din greseala. Si alte greseli gramaticale si semne de punctuatie, le-am scapat din neatentie. Nu am avut timp sa corectez. Scuze.

  6. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    din Patericul de la Optina despre Sfantul Parinte Paisie Velicicovski
    """"""""""
    Faptul ca staretul s-a mutat in Moldova si nu in Rusia se explica usor .
    Cuviosul Paisie iubea profund Rusia si deseori se semna “nascut in Poltava ” dar ca sa treaca in Rusia ar fi insemnat pentru el sa piarda tot ce dobandise .Pe atunci vremurile in Rusia erau sumbre din cauza conflictului dintre Ecaterina 1-a si Ecaterina II-a .
    Despre cum s-au reflectat aceste vremuri in manastiri ne vorbesc prin vietile lor primii ocarmuitori ai Sarovului , Ioan si Efrem .
    Domnia Ecaterinei a 2-a a fost marcata de distrugerea unor manastiri de catre stat printre acestea numarandu-se si multe manastiri cu viata imbunatatita .
    Moldova insa era libera din punct de vedere al presiunii statului privind distrugerea si inchiderea manastirilor iar acele necazuri prin care a trecut aici Cuviosul Paisie nici nu se puteau compara cu cele pe care le ar fi intampinat in Rusia .
    De aceea el fiind intelept a ales un loc in afara Rusiei . Minunat a fost faptul ca nici Mitropolitii Platon si Gavriil nici alti ierarhi din acea perioada care il apreciau pe staret nu l-au chemat in Rusia .

    La Iasi staretul a primit binecuvantare de la Mitropolitul Gavriil si a fost primit cu dragoste de catre voievodul Grigorie Calimachi . Mitropolitul le-a dat staretului si ucenicilor sai Manastirea Dragomirna cu Biserica ce avea ca hram Pogorarea Sfantului Duh iar voievodul carturar a scutit manastirea si propietatile ei de darile catre domnie .
    Mitropolitul Gavriil i-a scris episcopului Radautilor in admnistrarea careia se afla manastirea si l-a rugat sa cerceteze cat mai des obstea Cuviosului Paisie cu dragoste si cu cinstea cuvenita .
    Vazind o asa primire Cuviosul Paisie i-a multumit lui DUMNEZEU pentru Caile sale de nepatruns si pentru ca i-a umplut sufletul de pace aplecandu-se cu iubire si milostivire asupra lui , pacatosului ..

    Acolo staretul a inceput sa organizeze obstea DAND EL INSUSI EXEMPLU celorlalti frati .
    Masa de obste ,
    incaltamintea si vestmintele date de staret ,
    ascultarea la muncile comune ,
    tacerea si rugaciunea lui IISUS rostita in chilii citirea scrierilor parintilor si marturisirea zilnica a gandurilor
    -iata care erau fundamentele pe care s-a dezvoltat si a curs viata obstii Parintelui Paisie .
    Staretul era foarte atent si mai mult decat orice se ingrijea de linistea obstii ;
    de aceea celor care se certau , pina nu se impacau nu le ingaduia nici sa paseasca pragul Bisericii , nici sa citeasca rugaciuni
    (aici de luat aminte legat si de rugaciunea in comun cu ereticii pe care actualii “ierarhi “si unii slugoi la fiara vor a o impune )
    La ascultari in afara manastirii staretul ii numea numai pe aceia care nu dadeau frau liber ispitei si daca era ceva de facut care aducea mult castig dar se impunea calcarea vreunui vot monahal STARETUL RENUNTA LA ACEL CASTIG PENTRU A NU FI CALCATE PORUNCILE LUI DUMNEZEU .

    Felul smerit al Parintelui Paisie RASPANDEA INTELEPCIUNE ADEVARATA si Chiar Fata Staretului STRALUCEA DE SLAVA CEREASCA .
    Privirii sale Curate i se descoperea taine .El a vazut dinainte moartea Voievodului Binefacator Grigore Ghica .
    Adesea a vazut in vis o sabie agatata de un fir de par deasupra capului Voievodului si la scurt timp acesta a fost torturat si omorat de sultanul turc .
    Pe doi calugari nepasatori , staretul i-a rugat cu lacrimi sa-si indrepte vietile , insa acestia nu l-au ascultat si nu dupa mult timp unul s-a inecat iar celalat a murit pe drum .

    Marele Sau Merit a constat in faptul ca prin propiul exemplu si prin exemplul obstii Sale a reinstaurat acele principii vechi de viata monahala , pe baza carora monahismul a inflorit dupa ce datorita ignorantei decazusera foarte mult .

    ACESTE PRINCIPII ERAU
    rugaciunea lui IISUS si Intreg Canonul de rugaciuni
    Invataturile Duhovnicesti ale Parintilor Asceti
    Viata de Obste
    Indrumarea de catre Staret a incepatorilor
    Marturisirea gandurilor

    Pe Aceste Temelii a si fost Organizata Obstea Parintelui PAISIE care avea cateva sute de oameni ..
    PRIN EXEMPLU SAU PERSONAL SI OCARMUIND DEA LUNGUL MULTOR ANI ACEASTA OBSTE , STARETUL A STIUT SA EDUCE MULTIMEA CALUGARILOR CARE SI-AU INSUSIT PROFUND DUHUL LUI iar DUPA MOARTEA LUI AU DEVENIT RESTAURATORII MONAHISMULUI IN INTREAGA RUSIE .

    Despre rugaciunea neincetata a lui IISUS
    CE trebuie sa facem pentru ca mintea sa fie ocupata de DUMNEZEU ?
    daca nu dobandim uramatoarele virtuti
    Iubirea de DUMNEZEU si de oameni ,
    infranarea
    si rugaciunea lui IISUS
    atunci mintea noastra nu va fi pe deplin ocupata cu DUMNEZEU deoarece
    iubirea potoleste mania
    infranarea slabeste patima
    iar Rugaciunea Elibereaza mintea de ganduri si alunga toata ura si trufia
    “DOAMNE IISUSE HRISTOASE , Fiul lui DUMNEZEU miluieste-ma ”

    Daca cineva deprinde rugaciunea lui IISUS si ea se uneste cu inima , atunci va curge ca un izvor in fiecare loc , in orice lucrare si in orice vreme .

    Din rugaciunea rostita indelung cu limba se naste cea a mintii iar din cea mintala se naste rugaciunea inimii .Acesta este drumul rugaciunii mai rapid spre mantuire …
    aceasta rugaciune are nevoie
    de Trezvie
    Infranare
    departare de oameni
    lipsa tuturor grijilor si tulburarilor
    din care creste si se intareste Rugaciunea Adevarata si neincetata ” """""""""""

  7. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    http://www.youtube.com/watch?v=C7vvPXz-Qes

  8. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    @cineva Autorul brosurii nu are absolut nimic cu Ieromonahul Petru P. ci cu invataturile propagate de dumnealui. Ieromonahul P.P. este un exponent pentru cei care propovaduiesc impartasania deasa, indiferent de situatie.Mie nu mi se pare ca Ieromonahul Artemie Popa a inteles gresit ce scrie Ieromonahul P.P. , iertati-ma!

    • Traiasca Legiunea si Capitanul!

      @Pavel, Cititi cu atentie si veti vedea ca nu este adeptul impartasirii celor cu impedimente opritoare. Eu il cunosc bine pe pr Pruteanu, este un teolog erudit, cu mult discernamant si cu orientare patristica.

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        diavolul,este cel mai bun teooolog,si vedem cu totii de ce este in stare.
        toate smintelele vin prin cei buni si f. buni,nu?.

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        ca pr Pruteanu, nu este adeptul impartasirii celor cu impedimente opritoare.
        R:vorbarie goala uite dovada:

        . © Ieromonah Petru Pruteanu spune:
        17/01/2014 la 13:27
        Postul nu înseamnă numai schimbarea bucatelor, ci şi ajunare de mai multe ore înainte de împărtăşire. Deci, dacă în mănăstiri nimeni nu mai mănâncă după cină (aprox. orele 18:00-19:00) până a doua zi după Liturghie şi chiar mirenii nu mănâncă după orele 24:00, de ce am avea o atitudine atât de liberală faţă de relaţiile trupeşti? Deci e o formă de ajunare, nu că ar spurca pe cineva.
        Ca să nu mai zic că majoritatea familiilor recurg la anumite metode de contracepţie, lucru care, chiar dacă are o anumită îngăduinţă din partea duhovnicului, cred că n-ar trebui să se întâmple cel puţin înaintea împărtăşirii.

        cine da ingaduinta duhovnicilor?si daca e asa ,el ar trebui sa sara ca ars si sa-i combata ,asa cum faceau sfintii,ba mai mult ,el spune ca se pot impartasi ,dar "macar inainte sa se opreasca?!!vai noua cu asa teologi!!care Sfint Parinte a dat asa ingaduinta?deci tu il ucizi continuu pe Dumnezeu ,te opresti inainte sa te unesti cu El si apoi continui sa-L ucizi ?!...frumos si sanatos argument!!

  9. crestinul ortodfox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    "Ortodoxia nu-i pentru prosti. "
    NICI pentru cei vicleni nu este ORTODOXIA ...
    ca ati ajuns pina intr-acolo de a pune in gurile SFINTILOR cuvinte serpesti legate de Cele SFINTE Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie si sa mintiti cu nerusinare oamenii impotriva Sfintelor Canoane si impotriva SFINTILOR PARINTI
    ...
    o carte despre blasfemia rugaciunii in comun cu ereticii spre care ne impingeti de ce nu scoateti ?
    pui de naparca si vipere ce sunteti
    morminte varuite pe din afara si pe dinauntru sunteti stricaciune
    aratati stufarisuri spre a ascunde veninul ce-l improscati peste turma lui HRISTOS
    nu o sa va mearga
    NU SUNTEM singuri in aceasta Lupta si pe acest pamint caci Lupta se duce in SFANTA CRUCE a Neamului Cel SFANT
    si BIRUINTA Va Fi In Sfanta CRUCE a Neamului Cel Sfant
    amin.

    • Traiasca Legiunea si Capitanul!

      Eu nu mint. Ceea ce am spus, este Adevarul. Spovedania niciodata nu a fost legata indispensabil de impartasanie pentru crestinii practicanti. Cititi-l pe marele liturgist grec I Foundoulis si veti vedea. Spovedania poate fi periodica, lunara, sau la 2-3 saptamani, la nevoie mai deasa sau mai rara, cum va hotara duhovnicul. In cazuri exceptionale de deceptii sau deznadejde, de mai multe ori intr-o zi, sau chiar zile intregi pana la depasirea momentului. Uneori poate avea avea perioade si mai mari pentru a se depasi rutina si formalismul. Dar impartasania fara spovedanie se poate da numai daca crestinii nu au pacate mari, de moarte, opritoare, la activ, si sunt practicanti constienti in Biserica. In caz contrar nu se poate da niciodata pana la lasarea pacatului si savarsirea canonului randuit.
      Eu nu sunt ecumenist, nu am participat la asemenea rugaciuni si nu voi participa.
      Mai omule, ce am spus impotriva sfintelor canoane? Arata-mi unul care sa ma contrazica in privinta spovedaniei sau impartasaniei? Cine te crezi, Ioan Botezatorul? Dumnezeu sa te ierte, dar dupa roadele care le scoti se cunoste ce pom esti.

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        Si fi crestin ortodox nu ortodfox.

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        „(…) Este bine să posteşti în fiecare zi, dar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă. În aceste situaţii să nu se dea legi, să nu se constrângă; nu se cuvine să conduci cu forţa turma încredinţată de Dumnezeu; mai degrabă să fie folosite îndemnul, blândeţea şi cuvântul dres cu sare” (Sf. Ioan Damaschin, Despre sfintele posturi, 3, PG 95, 68 B).

        Postirea pentru trei sau mai multe zile înainte de Sfânta Împărtăşanie este lăsată la evlavia credincioşilor, conform cuvintelor Sfântului Nicodim Aghioritul: „Deşi nu se rânduieşte postul înaintea Împărtăşirii de dumnezeieştile canoane; cei ce pot posti mai înainte de aceasta şi o săptămână întreagă bine fac” (Comentariu la canonul 13 al Sinodului VI Ecumenic, Pidalion, 191). Însă, mulţimea credincioşilor Bisericii trebuie să respecte sfintele posturi şi abţinerea de la mâncare începând cu miezul nopţii pentru a se apropia de Sfânta Împărtăşanie, care este expresia prin excelenţă a fiinţei Bisericii. Credincioşii trebuie să se obişnuiască să postească în semn de pocăinţă, ca împlinire a unei făgăduinţe duhovniceşti, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a însoţi cererile către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulţi), înainte de hirotonie, în cazuri de penitenţă, în timpul pelerinajelor şi în alte împrejurări asemănătoare.

  10. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    HRISTOS Este ORTODOX

    “Ortodoxia nu-i pentru prosti. ”
    NICI pentru cei vicleni nu este ORTODOXIA …
    ca ati ajuns pina intr-acolo de a pune in gurile SFINTILOR cuvinte serpesti legate de Cele SFINTE Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie si sa mintiti cu nerusinare oamenii impotriva Sfintelor Canoane si impotriva SFINTILOR PARINTI

    o carte despre blasfemia rugaciunii in comun cu ereticii spre care ne impingeti de ce nu scoateti ?
    pui de naparca si vipere ce sunteti
    morminte varuite pe din afara si pe dinauntru sunteti stricaciune
    aratati stufarisuri spre a ascunde veninul ce-l improscati peste turma lui HRISTOS
    nu o sa va mearga
    NU SUNTEM singuri in aceasta Lupta si pe acest pamint caci Lupta se duce in SFANTA CRUCE a Neamului Cel SFANT
    si BIRUINTA Va Fi In Sfanta CRUCE a Neamului Cel Sfant
    amin.

  11. crestin_pacatos

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Pentru zadarnicirea inselarii:

    Despre deasa impartasanie - Parintele Gheorghe Calciu

    Cerberii Potirului sau paznicii impartasaniei?

    Deoarece am constatat ca problema desei impartasanii agita unele spirite nu numai in Vest, inclusiv USA, ci si chiar in tara, ca o forma acomoditatii crestinilor si ca un fel de asalt al laicilor asupra Sf. Potir pentru a primi impartasania neconditionat de nimic canonic, ci numai de decizia personala, publicam raspunsul nostrtu de mai jos.

    Preacuviosul Parinte Roman Braga, duhovnicul Sfintei Manastiri Adormirea Maicii Domnului, din Rives Junction, MI, publica in revista SOLIA din Iulie 2002, pag. 19-21, a Episcopiei Ortodoxe Romane din America, avandu-si sediul in Jackson, MI, un articol cu titlul citat si in subtitlul articolului nostru: Cerberii Sfantului Potir, in care se declara, fara reserve, pentru deasa impartasanie, disociind taina spovedaniei de taina impartasaniei, ca nefiind conditionate una de alta. Ambele sunt taine ale Ortodoxiei, cu valoare absoluta pentru mantuire, dar impartasania nu este conditionata de spovedanie, afirma el. Poti sa te impartasesti fara a te spovedi si poti sa te spovedesti fara a te impartasi. Ultimul fapt este practicat de noi toti preotii (vorbesc de penitentii nostri), primul este acceptat cu greu desi, probabil, unii preoti ortodocsi il practica (personal, nu am nici o cunostinta de preoti care fac acest lucru).

    Parintele Roman Braga este un teolog de temut, are un stil convingator si-si argumenteaza cu o logica greu de rezistat afimatiile sale; are o viata spirituala adanca, este un propovaduitor neintrecut si si-a pecetluit teologia cu suferinta si lacrimi sub regimul comunist in inchisori si lagare de munca fortata. Ne cunoastem de multa vreme, din inchisoare, am trecut impreuna prin iadul de la Pitesti, chiar in aceeasi celula si am toata pietatea la el.

    Citindu-i articolul, iti dai seama ca problema frecventei impartasanii este una foarte veche, datand din vremea bisericii timpurii, asa cum arata citatul sau din Sf. Vasile cel Mare, care deplange faptul ca, in vremea lui (372), credinciosii se impartaseau numai de patru ori pe saptamana, pe care-l reproducem: "Caci este bine si folositor este a se impartasi in fiecare zi, caci Insusi Iisus zice: "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica" (In. 6:54). Dar noi ne impartasim numai de patru ori pe saptamana: Duminica, Miercurea, Vinerea si Sambata si in alte zile cand se face pomenirea vreunui sfant". (Epistola catre Chesarie)

    Este deci evident ca, in perioada respectiva, crestinii se impartaseau des, aproape zilnic. Desi Preacuviosul Parinte Roman nu mentioneaza acest lucru, amintesc despre Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite care este, de fapt, o Vecernie solemna, special compusa de Sf. Grigore Dialogul, pentru ca cei care simt lipsa impartasaniei sa se poata cumineca si in zilele aliturgice ale Postului Mare; pentru aceasta Vecernie, Sf. Impartasanie a fost pregatita la liturghia anterioara asa ca cei credinciosi se pot impartasi cu niste daruri pre-sfintite.

    Cuviosia sa da mai multe citate, printre care si Canonul 9, atribuit Sfintilor Apostoli, care spune: "Cei care vin la biserica...dar refuza sa se impartaseasca, toti aceia trebuie exclusi din biserica..."

    Nu este frumos ca intr-o problema atat de adanca a credintei sa joci pe cuvinte. Dar mi se pare ca a refuza nu este acelasi lucru cu a nu se impartasi. Dar poate ca atunci, sau in contextul canonului, sensurile sunt identice. Parintele este suparat ca, de multe ori, la Sf. Liturghie, preotul iese in usa altarului cu Sf. Potir in mana si cheama credinciosii: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, apropiati-va!" si nimeni nu vine sa se impartaseasca, poate, cel mult, cativa copii si are dreptate sa se supere si noi ne suparam, dar aceasta este realitatea, putini oameni, chiar dintre cei credinciosi, se impartasesc. Se intreaba Parintele: Cum de s-a ajuns la aceasta restrictie a impartasirii credinciosilor si cum de s-a legat taina spovedaniei de taina impartasaniei, cand nici un canon bisericesc, nici Scriptura nu le mentioneaza? Retorica Parintelui Roman urca pana la a numi pe preotii care nu impartasesc pe credinciosi, oricare ar fi ei, la dorinta lor, Cerberii Sf. Potir.

    Daca Mantuitorul ne invata sa nu aruncam margaritarele noastre inaintea porcilor, oare putem noi preotii sa dam oricui Sf. Impartasanie? Intr-un citat dat de parintele Roman, apartinand Cuviosului Iov, intareste cele spuse mai inainte:"Preotii care refuza pe crestinii care se apropie de Sf. Impartasanie cu evlavie si cu credinta sunt socotiti de Dumnezeu ca ucigasi, asa cum scrie la proorocul Osie: "Au ascuns preotii calea si voia si porunca lui Dumnezeu, au omorit Sihemul si au facut nelegiuire in poporul meu."

    Si de unde stie preotul ca oamenii vin cu evlavie si credinta adevarata daca nu le cunoaste sufletul? Si cum le poate cunoaste sufletul daca nu-i spovedeste? Si daca Sf. Impartasanie se acorda oricui care este botezat si miruns, inseamna ca spovedania este o taina minora si neglijabila, chiar daca parintele nu lasa nici macar sa se intrevada acest lucru. Dar noua ni se pare implicit. Citim la Ioan 21: 25: "Ci sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris. Amin." Dau acest citat pentru a-l folosi in ajutorul meu. Citatul acesta este cel mai puternic argument pentru Sf. Traditie. Multe din spusele Mantuitorului s-au pierdut, multe din minunile Lui, de asemenea. Dar daca nu ar fi fost Sf. Traditie, si mai multe lucruri ar fi fost pierdute. Impresia mea este ca Parintele Braga si cei care sunt pe pozitia precuviosiei sale, cred ca traditia este numai un tezaur de invatatura si de lucruri petrecute, pe care le scoatem ori de cate ori avem nevoie sa atacam pe cineva care nu face ceea ce ni se pare noua drept.

    Traditia este, intr-adevar, asa ceva, dar ea este si o forta dinamica spirituala care alege si pastreaza lucrurile bune care pot sa se introduca in traditie si le elimina pe cele neconvenabile. Ea lucreaza continuu si innoieste sufletul si imbogateste mintea crestina. Inainte de fixarea canonului Bibliei, circulau zeci de texte "scripturistice" evanghelii, Apocalipse, Epistole. A venit Sf.Traditie si a spus: Stati! Aceste carti sunt canonice, acestea sunt apocrife, acestea sunt eretice. Traditia a fost mai tare decat lucrul scris si a eliminat ceea ce nu era adevarat.

    Pornind de la Iacov 5: 16: "Marturisiti-va pacatele unii altora si va rugati unii pentru altii..." biserica primara a instituit spovedania publica, practicata vreme de mai multe secole. Cu timpul s-a observat ca spovedania publica nu numai ca nu curata sufletele credinciosilor care se spovedeau, dar intinau inima celor ce-i ascultau si erau adesea ispititi sa savarseasca aceleasi pacate ca penitentul respectiv si astfel, spovedania devenea, cel putin pentru unii, o scoala a pacatelor neobisnuite sau, in cel mai bun caz, un instrument de deceptie, pentru ca auzeau uneori pacate savarsite de oameni pe care ii stimau si acum ii vedeau pacatosi si ei insisi se descurajau. Spusa Scripturii, a fost astfel schimbata si experienta spirituala colectiva a dus la un comportament nou care a devenit traditional, tocmai pe baza fortei dinamice a traditiei stabilite care nu este moarta, ci vie si productiva. Spovedania a devenit un act foarte intim, care are loc numai intre preot si penitent sub binecuvantarea Mantuitorului.

    Stiu ca sunt unii calugari romani (cel putin unul despre care am auzit) care practica si astazi aceasta spovedanie comuna, nu chiar asa cum se facea in vechime, ci fiecare penitent, dupa molitva citita de calugar, isi marturiseste pacatele in taina inimii, sau, eventual, chiar cu voce mai tare, apoi li se da iertarea de pacate (deslegarea) si se pot impartasi la momentul prescris in Sf. Liturghie. Astfel pot fi impartasiti sute de oameni cu acest simulacru de spovedanie si am vazut ca multi dintre penitenti spun ca se simt foarte bine cu ambele taine implinite pe aceasta cale.

    Mie mi se pare ca se practica un fel de populism pentru castigarea clientilor, un fel de comert mascat cu Sfintele Daruri, desi s-ar putea sa fie si, cu siguranta sunt, si oamenii piosi care se spovedesc si impartasesc astfel. Oricum, cantitatea este in detrimentul adevaratei spirtualitati.

    Dupa ce am iesit din inchisoare si am ajuns in America, am fost invitat in multe parti de pe continentul american si in Europa pentru a vorbi despre persecutia religioasa din Romania: de ortodocsi, de catolici si chiar de protestanti. Am vazut la catolici cum aproape toti cei din biserica se impartaseau. Am fost mirat si am intrebat pe preoti daca toti cei care se impartasisera se si spovedisera. Ei au fost surprinsi, la randul lor si mi-au spus ca nu exista nici un fel de legatura intre spovedanie si impartasanie. Credinciosii se impartasesc la fiecare liturghie si se spovedesc numai cand vor ei (poate chiar niciodata?).

    "Si atunci, am intrebat eu, care este pregatirea lor pentru a primi trupul si sangele Domnului?" "Simpla lor dorinta este suficienta."

    Din istoria bisericii stim ca, la inceput, foarte adeseori, se dadea Sf. Impartasanie credinciosului ca sa aiba acasa pe mai multe zile, daca acesta dorea. Cu timpul s-a observat ca unii credinciosi erau neglijenti cu Sf. Impartasanie, iar cei rau intentionati o foloseau pentru liturghia neagra sau pentru diferite vraji (pentru ca si ei credeau ca era trupul si sangele Domnului). Atunci biserica a interzis practicarea acestui lucru. La catolici a continuat multe secole, pana de curand, cand constatandu-se ceea ce biserica primara constatase inca de la inceputurile ei, s-a interzis practica. (la catolici, frauda era mult mai usor de faptuit fiindca, folosind numai azima pentru impartasire, care se dadea in mana credinciosului, era lesne ca acesta sa n-o manance si s-o foloseasca la lucruri blestemate). De aceea, in ultimul timp, s-a introdus, metoda de a pune partea din ostie cuvenita credinciosului direct in gura si nu in mana. Ceea ce nu inseama ca el n-ar putea-o scoate din gura spre blestemata folosinta.

    Daca distribuirea Sf. Impartasanii ar fi atat de simpla, de ce atunci, catehumenilor, in vremea veche, nu li se dadea voie nici macar s-o vada, nici macar sa fie de fata la impartasirea credinciosilor? De ce spune preotul, la sfarsitul partii prime din Liturghie (numita a catehumenilor): "...Cei chemati (catehumenii) iesiti, ca nimenea din cei chemati sa nu ramana. Cati suntem credinciosi, iara si iara cu pace, Domnului sa ne rugam!"

    Aceasta este exact puterea pe care Dumnezeu o da preotului de a fi paznicul Sfantului Potir de a avea grija de trupul si sangele Domnului. Astazi, nici un catehumen nu mai iese din biserica la rostirea acestei invitatii, dar noi o repetam - si Parintele Roman o repeta la fiecare Sf. Liturghie, spre aducere aminte, ca pe o formula traditionala, pentru a intari autoritatea noastra pentru paza Sfintei Impartasanii.

    Parintele Braga spune ca, in biserica primara, la frangerea painii (chaburah), forma de origine a Liturghiei, oamenii se impartaseau la sfarsitul unei mese solemne unde mancau si beau "...iar unii deveneau chiar scandalosi, asa cum reiese din context", dar nu merge la concluzia finala ca traditia, cu forta ei dinamica, a schimbat aceste obiceiuri, tocmai pentru a-i feri pe oameni de asemenea greseli si a instituit postul si rugaciunea, spovedania si canonul pentru curatirea lui sufleteasca si pentru invrednicirea lui, atat cat sta in puterile omenesti si - fara indoiala ii sta ceva, altfel am cadea in protestantism - pentru a primi trupul si sangele lui Iisus.

    Biserica a fixat anumite reguli de pocainta, anumite canoane care dau spovedaniei un drept de apreciere a acestei "vrednicii" si nu o lasa la bunavoia penitentului care, daca este cinstit, cu greu si-ar putea aprecia aceasta vrednicie. Unii, prea lacsi, ar veni la impartasanie ca si cum ar merge la restaurant, altii, prea drastici, nu s-ar impartasi niciodata.

    Dupa traditia bisericeasca de multe secole si dupa regulile bisericii, impartasirea credinciosului este conditionata de post si de spovedanie, dar spovedania nu-i da dreptul penitentului la impartasire in mod obligatoriu. Preotul are dreptul de a-l opri de la primirea trupului si sangelui Domnului pentru pacate prevazute de canoane, sau poate sa-i dea permisiunea daca socoteste ca, impartasindu-l, ii intareste inima in lupta impotriva unor pacate.

    Iertarea pacatelor, fie ele si comune, nu se obtine nici prin citirea rugaciunilor pregatitoare, (Canonul Sf. Impartasanii) nici prin rugaciunile Sf. Liturghii si nici prin simplul act al impartasirii, (cum afirma parintele Braga) care este o conceptie laxa, catolica, oricat de confortabila s-ar parea, ci dupa invatatura bisericii, numai Sf. Maslu si spovedania te curata de pacate. Dintre acestea, numai spovedania are rugaciune speciala de iertare a pacatelor, la sfarsit: (Sf. Impartasanie te intareste spre a nu mai pacatui, iti aduce un plus de har, te vindeca sufleteste si trupeste)

    "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii sale de oameni, sa te ierte pe tine fiul meu (fiica mea) N si sa-ti lase tie toate pacatele. Iar eu netrebnicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data de sus, te iert si te desleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin."

    Altfel, daca numai rugaciunile citate de parintele Braga sunt suficiente sa-ti obtina iertarea pacatelor (care constituie o gresala grava), nimeni nu ar mai trebui sa se spovedeasca decat pentru pacatele foarte mari, mortale. In acest caz, preotul nu ar fi duhovnic decat numai pentru criminali si alti foarte mari pacatosi - ceilalti se iarta pe ei singuri - si pentru distribuirea sfintei Impartasanii la dispozitia credinciosului. Sunt multe propozitii in articolul parintelui Braga care ar putea fi condamnate de autoritatea bisericeasca. Aceasta afirmatie imi aminteste de jansenism si de scoala de la Port Royal, a carei soarta s-a invartit tot in jurul desei impartasanii, similara cu cea ridicata de Preacuviosul Roman.

    Una din lucrarile mele in timp ce urmam cursurile de doctorat (pe care nu l-am mai terminat din cauza arestarii) la Institutul Telogic din Bucuresti a fost Scoala de la

    Port Royal asa ca pot afirma ca vorbesc, oarecum, in cunostinta de cauza. Acest curent teologic, de o mare austeritate in tinuta, cult si traire, initiat de Jansenius (de aceea s-a numit Jansenism), s-a ridicat impotriva Iezuitilor care patrunsesera in saloanele clasei nobile ca abati, preoti, confesori si, mai ales, un fel de teologi de curte. Ei initiau discutii teologice, dar nu luptau suficient impotriva luxului saloanelor, a flirturilor si a iubirilor ilicite. Pe atunci, saloanele si teologii discutau foarte mult problema desei impartasanii si aproape toata lumea catolica era pe pozitia Parintelui Braga. Scoala de la Port Royal si-a afirmat doctrina mai ales printr-o manastire de maici condusa de Mere Angelique Arnault, care facea parte dintr-o foarte puternica familie veche, bogata si nobila, cu mai multi episcopi si teologi pe parcursul istoriei Frantei si, mai ales, in timpul disputei, cand episcop era un membru al familiei, teolog temut, numit Arnauld cel Mare.

    Doctrina jansenista, care isi tragea seva din Fericitul Augustin, care era foarte aproape de teoria protestanta a predestinarii, a creat o lupta teologice intinsa pe doua secole: al 17-lea si al 18-lea. Jansenius scrisese o carte, Augustinus, pe care Vaticanul a condamnat-o pentru 5 propozitii, condamnare pe care Jansenistii nu au acceptat-o, (din aceast curent a facurt parte si Blaise Pascal, care a accentuat preocupare mistica a curentului). Ei aveau slujbele extrem de simple, bisericile severe, fara podoabe, cu o muzica la fel simpla si severa si supravegheau impartasirea cu strasnicie, ca nu cumva sa se primeasca Trupul si Sangele Domnului cu nevrednicie, opus Iezuitilor care impartaseau cucoanele saloanelor cu usurinta, pentru ca Iisus pentru aceasta venise in lume ca sa se daruiasca tuturor. Desi in disputele de atunci deasa impartasanie a ocupat un loc secundar, ea a constituit o problema foarte fierbinte si a durat cat timp a durat si Jansenismul care, in cele din urma, a fost condamnat si s-a stins.

    Presupun ca, si in Ortodoxie a existat o confruntare in acest sens, nu numai citatele date de Parintele Braga, dar nu am avut posibilitatea sa urmaresc eventualele dispute din istoria bisericii. De aceea revin la prezent.

    Nu vreau sa afirm ca astazi este mai multa blestematie in lume decat in trecut, sau ca vrajitoria si liturghiile negre sunt mai raspandite, dar este sigur ca multi vrajitori si vrajitoare folosesc discursul crestin pentru a insela pe naivii care ii cerceteaza si pentru a le adormi teama de inselatorie. Acesti slujitori ai diavolului minciunii si inselatoriei, in goana dupa castig, fac pe piosii, chiar pe oamenii bisericii, venind din cand in cand la slujbe. Dupa parerea parintelui Braga, preotul, vazadu-i piosi, ar trebui sa le acorde Sf. Impartasanie chiar daca ei nu se spovedesc. Si, de obicei, acesti oameni nu se spovedesc, ca si multi alti pacatosi gravi, pentru ca stiu ca preotul are un har de la Dumnezeu care, in unele imprejurari, ii descopera cele ascunse ale oamenilor si ei nu doresc sa fie descoperiti.

    Parintele citeaza (incomplet) din 1 Cor. 11: "Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului." Trupul Domnului este incredintat pazei preotului. De aceea preotul pastreaza in altar, in chivot, Trupul Domnului pentru impartasirile grabnice si de aceea Liturghierele prevad sfaturi cum se pastreaza si cum se admininstreaza Sfanta Impartasanie, pentru ca nu numai trupul Domnului ne este incerdintat, ci si sufletele credinciosilor, care se pot mantui sau pot pieri prin mana noastra preoteasca si, cu ei pierim si noi ca sluga

    necredincioasa care nu a administrat cum trebuie avutul lasat de stapan, sau ca strajerul lui Iezechiel care, neanuntand pericolul, provoaca moartea pacatosului: "Cand Eu voi zice pacatosului:"Pacatosule vei muri" si tu nu-i vei grai nimic pentru a-l prevesti pe pacatos sa se abata de la calea lui, atunci el va muri pentru pacatele lui, dar sangele lui il voi cere din mana ta. Iar daca tu ai prevestit pe pacatos sa se abata de la calea lui si sa se intoarca de la ea si el nu s-a abatut de la calea sa, atunci el va muri pentru pacatele lui, iar tu ti-ai scapat viata." (Iez. 33: 8-9)

    In mana mea, a preotului, sta nu numai sufletul "pacatosului" al carui sange se va cere de la mine, ci si "Scumpul Sau (al lui Hristos) sange" care, si unul, si altul, se vor cere de la mine. Aceasta nu este o fraza frumoasa, buna de pus intr-o predica, ci este viata sau moartea mea si a penitentului. Si ce as castiga de as aduce toata lumea la impartasanie, dar sufletele toate, si al meu, le voi pierde?

    Exista pustnici care traiesc in singuratate si care, odata pe luna, sau mai rar, vin la manastire pentru a se spovedi si a se impartasi. Fara indoiala ca acest pustnic are o viata mai curata decat a oricaruia dintre noi, poate mai curata decat a ieromonahului "cerber" care il spovedeste si impartaseste si, cu toate acestea, nici pustnicul, nici ieromonahul nu se gandesc macar o clipa ca Sfanta Impartasanie ar putea fi administrata fara spovedania prealabila.

    Parintele Ioanichie ne spunea odata, cand am vizitat sfanta manastire Sihastria, ca, in jurul ei traiau atunci, circa noua pustnici, pe care nimeni nu-i cunoaste (probabil numai duhovnicul lor dupa numele de monah) si care tin, spunea el, manastirea aceasta si tot muntele si tot ce este in jurul nostru prin rugaciunile lor. Acesti oameni vin din cand in cand la manastire, se spovedesc si se impartasesc, primesc o traista cu mancare care le ajunge doar pentru cateva zile si dispar in pustia padurii, nimeni nu stie unde, nimeni nu stie daca vor mai reveni la manastire. Unii mor acolo, in crapaturile stancilor si nici macar numele nu le este cunoscut spre a fi pomeniti. Doar Dumnezeu ii stie. Sunt ei oare atat de ignoranti incat sa se spovedeaasca inainte de impartasanie, crezand ca nu au dreptul la Trupul si Sangele fara a se spovedi in prealabil? Fara indoiala ca nu. Ei stiu insa ca exista o regula a rugaciunii iertarii dupa spovedanie, pe care numai duhovnicul i-o poate da si care este, in acelasi timp, poarta prin care se ajunge la Sf. Impartasanie.

    In predica despre Taina Spovedaniei si a Impartasaniei, tot a Parintelui Ioanichie Balan, publicata si in Buletinul Bisericii noastre Sf. Cruce din Alexandria, Virginia (SUA), pe luna August, 2002, autorul afirma:

    "Candva, in manastiri, se facea spovedania zilnic, seara, a tot ce facea calugarul in timpul zilei. Mai tarziu, ca si astazi, in unele manastiri se face spovedania saptamanal -Vinerea - iar impartasirea la 30-40 de zile, dupa ravna si vrednicie, cum stabileste duhovnicul."

    Dupa cum se vede, Preacuviosul Ieromonah Ioanichie, contribuie la transformarea preotilor in "Cerberi ai Sfantului Potir", cum ii numeste Preacuviosul Roman. Si asta se intampla in toate manastirile, cu exceptia a doua sau trei, care, si ele, conditioneaza impartasirea de spovada, numai ca aceasta din urma e practicata public asa cum am mai aratat. Practica spovedaniei si iertarea pacatelor de catre preoti, este o putere, un dar dat de Insusi Iisus dupa Invierea Sa din morti, cand a intrat la Apostoli prin usile incuiate, a suflat peste ei si le-a spus:

    "Luati Duh Sfant: carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tinea vor fi tinute." (Ioan 20: 22-23)

    Aceasta este cea mai mare putere data Sfintilor Apostoli si transmisa de acestia ucenicilor lor, apoi Episcopilor si acestia preotilor. Acelasi Dar genuin a lucrat in Apostoli, ucenici, episcopi, preoti, neschimbat, nediminuat, neintrerupt, de la Iisus si pana la cel din urma dintre preoti, care sunt eu: puterea de a ierta. Aceasta iertare conditioneaza accesul la impartasanie. In biserica ortodoxa, singura data cand un credincios se apropie de Sf. Potir fara a se spovedi este la botez, pentru ca, prin Taina Sfantului Botez se iarta celui ce l-a primit, nu numai pacatul stamosesc, ci si toate pacatele personale savarsite pana atunci. Dupa aceea, noi ramanem sa pazim Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului cata vreme suntem apti sa ne implinim misiunea sfanta de preoti.

    Parintele Roman Braga spune si alte lucruri, pe deplin valabile: spovedania preotilor, alunecarea spre forme de pietate prin recomandarea diverselor carti de pietate populara neconfirmate de biserica, etc. Dar acestea toate nu au intrat in preocuparile articolului de fata, ci numai pozitia sa gresita fata de relatia dintre Taina Spovedaniei si a Impartasaniei.

    Folosirea cuvantului "Cerber" de catre preacuviosia sa are o intentie sfichiuitoare, ba chiar de insulta la adresa acelor preoti care conditioneaza primirea impartasaniei de spovada si de iertarea pacatelor de catre preot, pe baza poruncii Matuitorului de la Ioan 20: 22-23 si eu ma socotesc printre acestia. De aceea iau foarte in serios termenul de "cerber", desi mai propriu mi se pare termenul de paznic al Potirului. In clipa in care Constantinopolul a cazut sub atacul Turcilor pe 29 Mai, 1453, spune o legenda pioasa, Patriarhul Constantinopolului, care tocmai facea Sf. Liturghia cerand cu lacrimi mantuirea cetatii, in vazul tuturor credinciosilor care, cu strigate mari cereau si ei ajutorul Domnului spre a fi scapati de pagani, a luat potirul cu sfanta Impartasanie si a intrat in zidul Bisericii Sfanta Sofia spre a feri Sf. Impartasanie de profanarea paganilor, care, tocmai atunci, spargeau usa bisericii. El va iesi din zid cu potirul in mana, atunci cand Constantinopolul va fi iarasi in stapanirea crestinilor. Aceasta legenda este un simbol al virtutii preotului de a fi paznicul Sfintei Impartasanii, spre a o feri de orice tip de profanare, caci si primirea cuminecarii fara prealabila iertare a pacatelor este tot o profanare.

    Este mai bine sa fii "cerberul Sfantului Potir" decat un functionar care imparte "gratuit" sfanta Impartasanie, fara spovedanie si fara post prealabil gramadind jaratec aprins peste capul sau si al penitentilor.

    Intr-un interviu dat de parintele Rafael Noica, la o intrebare pusa in legatura cu deasa impartasire, el raspunde: "Sfatuiesc pe toti sa se impartaseasca cat mai des, atat de des cat ii sfatuiesc duhovncii lor (sublinierea noastra). Si asta nu numai pentru a nu intra in conflict cu duhovnicii, ci fiindca - si asta este foarte important de inteles - omul nu este un obiect si, ca atare, nu este supus unei legi. Omul este o exceptie. Fiecare suflet ce va fi existat in lumea asta este o calatorie dintru nefiinta in vesnica dumnezeire, o calatorie unica.

    As prefera o impartasanie cat mai deasa. Nu este caracteristic impartasaniei sa fie deasa, ci as zice impartasire des, dar cat de des este bine tie sau tie, asta o las duhovnicului tau si cer Domnului sa insufle fiecarui duhovnic cat de des este bine pentru cutare si pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine in fiecare

    Duminica, pentru altcineva Duminica si de praznice, pentru altii la doua saptamani s.a.m.d."

    Parintele Rafael vine dintr-o manastire occidentala si totusi afirma autoritatea duhovnicului in privinta desei impartasiri. Iar eu spun cu fiecare penitent: "...Ca nu voi spune taina Ta vrajmasilor Tai, nici sarutare iti voi da ca Iuda...." (Rugaciunile impartasaniei), pentru ca razboiul intru cuvant nu este numai intre alb si negru, intre binele si raul bine delimitat, ci si in zonele mai cenusii ale intelegerii umane, unde culorile se amesteca si unde ratiunea noastra inselatoare ne poate minti in acecasta dicernere, adormindu-ne trezvia. "Iar ceea ce va zic voua, zic tuturor: Priveghiati." (Marcu 13:37)

    • Traiasca Legiunea si Capitanul!

      Acest cuvânt al părintelui Calciu este bun pentru credincioşii sinceri şi iubitori de Adevăr şi apărători ai ortodoxiei, dar amatori în cunoaştere. Şi pe mine, în urmă cu 20 de ani, acest cuvânt al părintelui Calciu, m-ar fi uns la inimă, şi l-aşi fi considerat pe pr Braga inovator cu tendinţe liberaliste. Acum, afirmaţiile de tipul acesta, reuşesc să mă facă doar să zâmbesc. Să nu se supere părintele Calciu, dar afirmaţiile sfinţiei sale sunt diletantiste şi amatoriste; fiecare afirmaţie poate fi demontată argumentat.

      El prezintă nişte cazuri extreme, ba prin aluzie la Ioan Iovan de la Recea cu spovedania in grup. Ba practica catolica jensenista care au eliminat cu totul asceza si spovedania, dar au practicat deasa impartasire.
      In schimb nu pomeneşte nimic de trairea picaintei zilnice care trebuie s-a o aiba un crestin, si nu aduce nicio solutie inafara de critica.
      Nu poate trece peste anumite cliseie stereotipice, cum ar fi: ,,Si de unde stie preotul ca oamenii vin cu evlavie si credinta adevarata daca nu le cunoaste sufletul? Si cum le poate cunoaste sufletul daca nu-i spovedeste? "

      Dragii mei, aceste afirmatii nu fac decat sa arate ca cunoasterea oamenilor este una superficiala. Ce face un parinte in parohia aia de nu le cunosti sufletul fiilor sai? Sau crede oare ca in 5-15 minute la o spovedanie ( caci cei care spovedesc rar, si-i aduna pe toti doar in anumite sambete din posturi, cam atat timp acorda spoveditului) crede oare ca cunoaste un suflet? Se inseala amarnic daca casele oamenilor sunt vizitate doar la Boboteaza si Nasterea Domnului. Un parinte trebuie sa cunoasca de aproape un suflet, trebuie sa-l aiba prieten. Prietenii isi spun tainele intre ei. Daca cunoasterea aceasta o lasi doar in baza spoveditului, si asta doar de cateva ori pe an, afla ca peste 50 % din oameni, nu spun la spovedit pacatele cele mai grele. Si atunci nu-i de mirare ca la moartea unui om, tu preotule vi cu foita si culegi date biografice si familiale despre cel mort, ca sa ai ce sa spui despre el la predica. Dar aceasta este cunoastere? Dupa ce ai trait o viata cu el in parohie, nu cunosti nici cele msi elementere lucruri despre el? In felul acesta normal ca nu poti sa impartasesti un om, daca nu-l cunosti. Dar chiar daca il spovedesti, cunoastrea vine doar din ceea ce vrea cel spovedit sa-ti arate, si tot e nedeplina. Dar daca il cunosti in profunzimiile sufletului sau, ca pe sufletul tau, ca pe un fiu, atunci aceste bariere dispar de la sine. Sa dea Domnul ca fiecare preot sa-si cunoasca pastoritii sai asa cum trebuie.

  12. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    http://www.youtube.com/watch?v=_ZbkLBV6XLc
    doar odata pe an se spovedeau si se impartaseau ...
    si doar rugaciunea aceasta cunosteau " Trei sunteti voi , trei suntem noi DOAMNE miluieste-ne pe noi "
    dar inima lor era curata si sincera si aratata prin dragostea catre DUMNEZEU in Sfanta TREIME ,
    DUMNEZEU Tatal , DUMNEZEU Fiul si DUMNEZEU Duhul Sfant , TREIMEA SFANTA si cu inima lor curata puteau a merge pe apa si nu numai ...
    din aceasta Minune Aratata candva avem de invatat ca mai de folos este inima sincera si curata inainte Lui DUMNEZEU cu simplitate, smerenie dar Credinta , Dragoste si Nadejde ADEVARATE in HRISTOS decat tipicul aratat dar cu inselarea amarnica in minciuna , fariseism si fatarnicie
    "tipic , tipic si la inima nimic "
    "vai voua fariseilor si fatarnicilor care nici voi nu intrati in Imparatia Cerurilor si nici pe altii nu-i lasati sa intre "
    si prin rugaciunea Adevarata se poate ajunge la Trairea Adevarata in HRISTOS cand tot ce este imposibil omului de facut prin DUMNEZEU totul este posibil
    iar pe DUMNEZEU Adevarat in SFANTA TREIME , nimeni nu-l poate minti ca ADEVARUL Curat este insasi DUMNEZEU In Sfanta TREIME ,
    ADEVARUL CURAT este Insasi HRISTOS
    Pastorul Adevarat stie cum sa cante din fluierul sau pentru ca oitele asculta indemnul si recunoaste in acesta Glasul Pastorului Cel Bun , adica pe HRISTOS
    amin.

  13. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    http://www.youtube.com/watch?v=_ZbkLBV6XLc

    • Traiasca Legiunea si Capitanul!

      Unii avanseaza iarasi si spun ca, iata, cuvioasa Maria [Egipteanca] si multi alti pustnici si asceti s-au cuminecat o singura data in toata viata lor si aceasta intarziere nu i-a impiedicat sa se sfinteasca.

      Acestora le raspundem ca nici pustnicii nu guverneaza Biserica, nici Biserica n-a facut canoanele pentru pustnici, precum zice Apostolul: "Legea nu e pusa pentru cel drept" (I Tim 1, 9); iar dumnezeiescul Hrisostom adauga: "Toti cati au avut zel pentru filozofia din Noul Testament au ajuns in jurul lui Dumnezeu nu de frica si pedepse, nici de amenintare, ci dintr-o iubire dumnezeiasca si dintr-o afectiune inflacarata; caci n-aveau nevoie de ordine, porunci si legi ca sa aleaga virtutea si sa fuga de rau, ci, ca niste copii de neam bun si liberi care-si cunosc demnitatea, s-au pus in miscare de la sine spre virtute fara vreo teama si pedeapsa".De altfel chiar si sihastrii, daca ar avea mijlocul si nu s-ar cumineca, sunt condamnati ca niste calcatori ai sfintelor canoane si dispretuitori ai dumnezeiestilor Taine. Daca n-au insa mijlocul, sunt nevinovati, precum spune Sfintitul Cabasila: "Deci daca sufletele sunt gata si pregatite pentru Taina, iar Domnul vrea sa Se sfinteasca si doreste sa se comunice fiecaruia pururea, ce anume impiedica atunci impartasirea? Negresit nimic. Deci ar spune cineva: daca cineva dintre cei vii are in suflet cele zise mai inainte, dar n-ar veni la Taine, va avea oare de acolo o sfintire cu nimic mai mica? Nu oricine, ci numai daca cineva nu se poate apropia trupeste, precum sufletele mortilor si cum sunt cei ce ratacesc in pustii, in munti, in pesteri si in crapaturile pamantului (cf. Evr II, 38), carora le e cu neputinta sa vada jertfelnic si preot; caci pe acestia i-a sfintit cu sfintirea aceasta in chip nevazut Hristos insusi. Daca insa cineva, desi poate, nu se apropie de Masa, acestuia ii este cu desavarsire imposibil sa dobandeasca sfintirea care vine de la acestea, nu pentru ca nu a venit pur si simplu, ci pentru ca desi putea n-a venit. Si de aceea e vadit ca are sufletul gol de cele bune datorate; caci cum are un imbold si o ravna de a veni la aceasta Masa cel care poate alerga usor la ea, dar nu vrea? Si cum are credinta in Dumnezeu cel ce nu se teme de amenintarea care vine din cuvintele Domnului pentru cei ce trec cu vederea aceasta Cina? Cum ar putea crede ca iubeste cele pe care nu le primeste desi poate sa le primeasca? De aceea nu e nimic nou daca sufletelor desfacute de trupuri care nu sunt vinovate de o asemenea rautate, Hristos le da partasie la aceasta Masa" ( Sf Nicodim Aghioritul, raspuns la obiectia 4.)

      “vai voua fariseilor si fatarnicilor care nici voi nu intrati in Imparatia Cerurilor si nici pe altii nu-i lasati sa intre ”
      Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici cel puţin cu un deget.
      O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea..........nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte?
      Numeşti Tipic Porunca Domnului? N-ai auzit oare ca Hristos se numeşte pe sine Pâinea care dă viaţă lumii? N-ai auzit oare că El a spus, că pe aceasta mâncare trebuie s-o cauţi care rămâne spre viaţă veşnică, nu pe cea pieritoare? N-ai auzit oare că te-a învăţat în Tatăl Nostru, să ceri această Păine, ,,astazi" dupa Matei, şi în ,,fiecare zi" după Luca? Nimeni nu contestă importanţa rugăciunii, a sfinţirii prin permanenta rugăciune, a dragostei, a faptelor bune, a nădejdei, a credinţei, şi a tuturor virtuţilor. Insă aici este vorba despre Sfintele Taine. On Topic.

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        Sfintele Taine ... dar oare ce sunt Sfintele Taine? Doar ce este in potir sub forma de vin si paine? Sfintele Taine nu se ascund in fiecare porunca a lui Hristos? Cum ne vom impartasi de Hristos daca nu Il urmam si nu Ii implinim poruncile? Oare impartasirea cu Sfintele Taine substiuie implinirea poruncilor? Si cel ce nu implineste poruncile nu este calcator si batjocorotior al celor sfinte, sau fur de cele sfinte?

        "Numeşti Tipic Porunca Domnului? N-ai auzit oare ca Hristos se numeşte pe sine Pâinea care dă viaţă lumii? N-ai auzit oare că El a spus, că pe aceasta mâncare trebuie s-o cauţi care rămâne spre viaţă veşnică, nu pe cea pieritoare? N-ai auzit oare că te-a învăţat în Tatăl Nostru, să ceri această Păine, ,,astazi" dupa Matei, şi în ,,fiecare zi" după Luca? Nimeni nu contestă importanţa rugăciunii, a sfinţirii prin permanenta rugăciune, a dragostei, a faptelor bune, a nădejdei, a credinţei, şi a tuturor virtuţilor. Insă aici este vorba despre Sfintele Taine".

        Porunca Domnului nu poate fi tipic, ci poruncile omenesti sunt tipic, iar poruncile lui Dumnezeu sunt datatoare de viata si prin ele ne impartasim de Hristos.Iar daca nu implinim poruncile vom indrazni sa ne aratam in fata Poruncitorului ca niste nevinovati?
        Oare doar porunca impartasaniei este porunca pentru dumneata, in timp ce celelalte porunci ale Mantuitorului sunt gunoaie?Te repezi sa implinesti porunca Impartasaniei, fara a implini porunca iubirii aproapelui si a vrajmasilor, ca si acestea tot porunci sunt ?
        Hristos a spus "pe acestea sa le faceti si pe celelalte sa nu le lasati".
        Si pentru ca Sfintele Taine sunt cele mai infricosatoare Taine, nu este de ajutor omului sa inceapa cu ele, ci mai intai sa le implineasca pe cele mai mici, pentru ca niciun stapan nu-i va spune slugii sale dintru inceput cea mai mare taina a sa, pana ce mai intai nu va vedea ca le poate stapani pe cele mai mici :" ca nu voi spune Taina Ta vrajmasilor Tai..."
        Si cand crestinul va putea sa le stapaneasca pe cele mai mici, adica celelate porunci, cum bine ai zis "porunca", atunci Hristos il va invrednici de cea mai mare dintre tainele Sale.

        • Traiasca Legiunea si Capitanul!

          Iar Iuda, cum bine stim, si-a luat osanda pentru ca nu s-a cercetat pe sine si nu a implinit poruncile, dar s-a repezit sa intinda mana in acelasi blid cu Matuitorul si luand Impartasania a primit pe diavol in loc de Hristos.

  14. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    este vorba si despre Harul Duhului SFANT care trebuie a fi peste acestea ...dar cand alungati Harul DUHULUI Sfant luptand impotriva Sfintelor Canoane Apostolice si Sobornice ale BISERICII lui HRISTOS si invatand stramb pe cei multi impotriva SFINTILOR Parinti oare cum va puteti numi ?
    decat lupi in piei de oaie
    si asculta bine Sfanta Impartasanie nu se ia precum "painea " cea de toate zilele
    pentru a lua pe HRISTOS trebuie a fi pregatit sa-l primesti ca de nu... ai sa iei focul vesnic si nu pe HRISTOS
    cand Parintele Arsenie Papacioc a spus "tipic , tipic si la inima nimic "
    DUMNEZEU cauta spre inima fatarnice si nu spre slava omului cea desarta nu ma impartasesc sa vada oamenii si preotul cat de "sfant "sunt

    • Traiasca Legiunea si Capitanul!

      Voi cei tari la cerbice, care pururea stati impotriva. Duhului Sfant. Pe marii duhovnici din secolul xx, faceau presiuni mari securistii comunisti ca sa nu le vorbeasca oamenilor despre necesitatea si folosul impartasirii, si sa-i tina pe oameni la distanta, dar pe voi cine va sileste ca sa indepartati oamenii de la Sfinte? Sunteti cumva securisti infiltrati?

      Culmea ipocriziei este ca, nu noi luptam impotriva Sfintelor Canoane si a sf Parinti ci, tocmai voi. Canoanele 8 si 9 Apostolic, 2 Antiohia, 66 si 80 Trulan, nu inteleg de ce pt voi nu mai sunt valabile? Si prin urmare, cei care lupta impotriva Sfintelor Canoane, sunt lupi in piei de oaie, tocmai voi.

      Sf Ioan din Kronstadt, impartasea mii de mireni zilnic fara sa-i spovedeasca. Monahii de la Vadopedul si alte manastiri din Sf Munte Athos, se impartasesc de 4-5 ori pe saptamana si se spovedesc de 3-4 ori pe an. Si nu eu sunt impotriva acestor ptactici ci, tocmai voi, pui de naparci fatarnici. Nu sunt impotriva spovedaniei la fiecare impartasire si nici impotriva mai multor spovedanii si o singura impartasanie, daca e cazul, dar nu ca si regula obligatorie cum vreti voi sa faceti. Voi vreti sa introduceti sabloane, patul lui Procust, in fiecare situatie. Cei doi frati ucenici ai Sf Macarie Egipteanul, care mergeau in fiecare sambata si duminica la impartasit, nu s-au spovedit niciodata pana la moartea lor, inclusiv nici atunci. Nici macar sfantului, care era staretul lor. A fost nevoit sfantul sa-i cerceteze intr-o noapte prefacandu-se ca doarme, sa vada la ce masura au ajuns. Cu toate acestea lipsa spovedaniei nu i-a impedicat sa ajunga sfinti desavarsiti. Dar ei aveau un lucru pe care voi nu-l aveti, si de aceea nici nu puteti sa intelegeti si sa primiti cuvantul. Pt ca nu traiti cum trebuie, si ii judecati pe oameni dupa masura si starea voastra de pacatosenie, caci daca ati fi sfinti, pe multi ia-ti vedea sfinti. Ei aveau pocainta zilnica, marturisire zilnica catre Dumnezeu. Asta aveau ei. Pe aceasta ati cam uitat-o taica, si voi asteptati nunai dezlegari peste dezlegari de la preot. V-ati obisnuit sa turnati toate zoaile in capul preotului, dar nu vreti sa depuneti nici un efort al trairii pocaintei zilnice. Ati transformat adevarata spovedanie in lectii de psihologie. V-ati prea obisnuit cu formula catolica,, si eu nevrednicul preot te iert si te dezleg". Dar daca nu v-o aduceau pe aceasta profesorii care au fost scoliti pe la catolici, ce aveti sa faceti ma? Unde era siguranta voastra de dezlegare, ha, ia spuneti-mi?

      Ia sa va marturisiti voi in fiecare zi lui Dumnezeu pentru toate cate le gresiti si sa incercati sa spuneti tot ce aveti pe inima Lui Dumnezeu. Apoi cand prindeti momentul spuneti ispravile voaste si la preot, si asa cu nevrednicie sa te apropii de Hristos, daca nu ai pacat de moarte, bineinteles.Iar daca esti prea vrednic, ma tem ca nu prea ai sa te folosesti de Sfintele Taine, mandrule.

      Adevarat. Sfanta Impartasanie nu se ia precum painea ce de toate de toate zilele, ci in primul rand, ea este Painea cea spre fiinta, din Cer, care da viata lumii. Pentru inceput, iti propun sa citesti talcuirea Sf Nicodim Aghioritul la Tatal Nostru, anume, despre cele trei intelesuri ale Painii, care o ceri in fiecare zi. Asta ca sa nu mai aberezi si sa bati campii.
      Si bineinteles ca trebuie sa fi pregatit pentru impartasire, nu doar sa vorbesti despre pregatire. In primul rand sa ai trezvie si sa-ti cercetezi constiinta. Si daca nu te impartasesti, sau te impartasesti rar, ca nu esti pregatit, sa sti bine ca tot focul te asteapta. Ai o singura alternativa. Sa fi todeauna pregatit si sa vii de fiecare data cand te cheama Hristos.
      Tipicul este altceva, tine de randuielile facute de oameni, si Poruncile Lui Hristos sunt cu totul altceva. Noi ne impartasim nu pt ca sa ne vada oamenii, caci prea putin imi pasa de au ei parere buna sau rea despre mine, ci pt ca asa a Poruncit Hristos. Fatarnici sunt cei care se ridica impotriva Poruncilor lui Hristos.

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        La cita nebunie am ajuns!!pina unde merge dracul ,care cu orece pret vrea sa scoata Taina spovedaniei si prin cine ?prin acesti avocati ai lui care nu inceteaza sa stilceasca adevarul.oare cine sint fatarnicii?"hotu striga hotu"
        Acesti acuzatori de ce nu pomeneste de CARTE FOLOSITOARE DE SUFLET A SF NICODIM AG.unde sfintul ne invata ,ce este pocainta cu toate etapele ei ,ce este marturisirea cu toate etapele ei parte din pocainta si cite alt lucruri nu sint acolo..de ce?e limpede dracul care lucreaza la pieirea sufletelor dragi ai lui Dumnezeu.
        vorbeste de marturisirea inaintea lui Dumnezeu?mda,ca la protestanti

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        Sfantul Nicodim Aghioritul, in cartea sa numita Deprinderi duhovniceti, la pagina 214 arata clar ca trebuie sa ne spovedim inainte de Impartasanie:

        "Pe cand tu, un vierme ticalos, care de nenumarate ori primesti acest mai presus de ceruri dar (auzi?mai presus de ceruri dar - o bagatela, nu?); tu, care te SPOVEDESTI si te lepezi de pacate INAINTE de a te impartasi, te intorci iarasi , cum se intoarce cainele ... si inseli pe Dumnezeu cu noi pacate(i-auzi ce inseamna acele pacate noi : inselarea lui Hristos!!!)
        (...) Hotarasta-te ca de acum inainte sa te pregatesti cu mai multa grija si bagare de seama pentru Sfanta Imapartasanie :cu SPOVEDANIE inflacarata, cu zdrobire de inima si NEVOINTA, cu POST dupa putinta si cu infranarea gandurilor; cu FRICA de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, DUPA CUM TI-A RANDUIT DUHOVNICUL(i-auzi dom-le, cica dupa cum ti-a randuit duhovnicul! da' ce, tre' sa ascultam de vreun duhovnic? singur in fata lui Dumnezeu nu pot sa ma spovedesc si sa vorbesc eu insumi cu Dumnezeu, ca Toma de Kempis? imi trebuie intermediar?)

  15. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    bai "turcule "io nu sunt monah in Sfanta Manastire Vatopedu
    traiesc in lume si nu iau Sfanta Impartasanie precum va vine voua pe chelie ...chiar si fara Sfanta Spovedanie sa o dati
    Sfantul Ioan din Kronstadt este SFANT ...si-i cunostea pe fiecare in parte prin darul vederii inainte , prin Harul Sfant ce lucra intr-un vas al lui DUMNEZEU
    dar voi sunteti SFINTI care indemnati la impartasirea chiar zilnica fara pregatirea duhovniceasca in prealabil ...sau asa de forma ?
    dati-va pe voi exemplu mai intai... caci sunteti "sarea pamintului "
    pastorul Adevarat din Fluier se cunoaste daca este un pastor Bun sau lup in piele de oaie
    DE SFANTA IMPARTASANIE te apropii cu frica de DUMNEZEU dar si cu iubirea de DUMNEZEU ...nu te apropii precum la "painea " cea de toate zilele cu care se hraneste trupul
    trairea in lume pentru mireni inseamna si familie , sot , sotie , copii
    inseamna sa fii pregatit cu post nu numai la mancare ci post pentru celelalte alte trupului
    asemeni mai inseamna ca voi cei care faceti dezlegari peste ce este legat prin Sfintele Canoane sa numai dezlegati "ca asa vrea popa " atunci cand in familie se practica traiul spre placerea trupului si nu spre nasterea de copii ,.fereala , anticonceptionale , avorturi ...
    inca odata nu suntem monahi
    si DUMNEZEU cauta la inima cea curata acolo unde raul se poate taia de la radacina prin trairea Cea Adevarata in SFINTELE CANOANE Apostolice si Sobornice ale BISERICII LUI HRISTOS altfel totul este zadarnic
    DOAMNE Ajuta spre aceasta Traire Adevarata in ORTODOXIE
    amin.

    • Traiasca Legiunea si Capitanul!

      Stai linistit copile ca nu-ti baga nimeni cu dea sila Sfintele pe gat. Si nici nu indemn pe orisicine la impartasania zilnica oricum s-ar intampla. Dar nici nu-i izgonesc pe cei care au dorinta si zel fierbinte si sunt curati. Si nici n-o sa gesesti prea multi preoti in tara asta care sa poata duce povara desei spovedanii cu oamenii, in numar mare, pentru care aveti voi pretentii. De aceea va si lasa la soroace, inspre paguba voastra. Asa ca dormiti in continuare somnul adormirii constiintei si al autosuficientei de sine.

      Tu pretextezi ca esti mirean si nu poti sa te impartasesti ca un calugar si fara spovedanie. dar miile alea de oameni de pe vremea sfantului Ioan din Kronstadt, nu erau mireni, ei nu aveau sot, sotie, copii, griji, etc? Ei cum se puteau apropia fara spovedanie? De ce ei erau pregatiti tot timpul iar tu si altii multi ca tine, nu sunteti? Sf Ioan Gura de Aur spune ca, voi mireni, aveti mai mare trebuinta decat calugarii de impartasirea cu Sintele Taine, deoarece ei sint mai feriti fata de voi, care sunteti in valtoarea lumii inconjurati de multe ispite, si care trebuie sa le faceti fata.

      Bun, sa zicem ca mirenii aia, aveau privilegiu ca sfantul Ioan era harismatic. Dar astia de acum din Rusia ce privilegiu mai au? Anul trecut am fost in Ukraina si Rusia la foarte multe manastiri. Pe tot unde am fost, am participat obligatoriu si la sf Liturghie. Si pe unde am fost, la marile Lavre, am vazut mii de oameni care se impartaseau la Liturghie. Si ce m-a uimit cel mai mult era ca, nu Duminica ci in cursul saptamanii. De pilda, la Diveevo, am stat 2 zile. Acolo au mai multe Liturghii intr-o zi. Eu, in fiecare zi am participat doar in alea doua catedralele mari, in care incap peste 1000 de oameni in fiecare. Amandoua erau pline ochi de oameni, si la fiecare Liturghie s-au impartasit aproape toata Biserica. La fiecare Liturghie, erau cel putin 5 preoti cu 5 potire, care impartaseau pe 5 coloane. Impartasirea dura aproape un ceas. Impactul pentru romanasii nostrii, obisnuitii cu liturghiile in cea mai mare parte a anului, doar la nivel de spectacol, a fost destul de mare. Si au inceput sa imtrebe, cand au timp atata de multi oameni sa se spovedeasca, si de unde sunt asa de multi. Si li s-a explicat de carte ghid. Acestia nu se spovedesc la fiecare Liturghie. Inchiriaza autocare in grup, se aduna de prin sate sau orase, calatoresc noaptea, caci manastirile se afla la mari distante, si fac pelerinaje adevarate, sunt traitori si rugatori adevarati. Ii vedeai si dupa chipurile lor, si dupa evlavia cu care stateau la slujbe, doar in picioare, nemiscati. Acolo nici nu au scaune in biserici, si nici in genunchi nu au obiceiul sa se aseze.

      Iar in orase, povestea ghidul, Liturghiile in cursul saptamani, sunt foarte de dimineata si se termina pana se incepe programul de munca in institutii, Bisericile sunt pline, oamenii se impartasesc in numar mare, apoi fiecare pleaca la serviciile lor. La fel am vazut pe rusi la Ierusalim, la Sf Mormant. S-au impartasit cateva sute bune impreuna cu 2 episcopi si mai multi preoti de-a lor, care au liturghisit. Romanii puteai sa-i numeri pe degete. La fel fac si in Grecia, la fel si in diaspora.
      Acum stau si eu retoric si ma intreb, toti astia sunt prosti, numai voi sunteti aia destepti? Cum aia pot sa se pregateasca, iar voi nu? Si ei sunt tot mireni cu problemele care le aveti voi. De ce la ei nu este obligatorie spovedania inaintea fiecarei impartasiri, iar la voi este? De ce voi aveti nevoie de o pregatirea din aia in care reusiti s-o faceti doar de vreo 1-2 ori pe an? Cand de fapt, in realitate, este un formalism. Ca toata pregatirea voastra se reduce doar post, spovedanie si abstinenta, adica la tipic. Dar in realitate, veniti si va plangeti la spovedit ca, in posturi v-ati certat cel mai mult. Voi sunteti comozi si inselati, aproape eretici. Dati o interpretare exagerata pregatirii pentru impartasanie crezand ca aceasta pregatire va face vrednici de primirea Sfintelor. Pretinsa pregatire, pentru voi, este mai importanta decat insasi Sfintele Taine. Si pregatirea pentru impartasanie, in viziunea voastra, este optionala, la dorinta, astfel ca poate sa treaca mult si bine, chiar si un an, pana reusiti sa faceti voi "pregatirea" aia grozava, care va face "sfinti" inainte de impartasire. Calcand astfel fara scrupul multe canoane, amintite de mine mai sus. Iar ipocrizia fara margini este, ca tot voi ne acuzati de calcare a sfintelor Canoane. Dar, arata-mi macar 1 care eu il calc. Preferati mai degraba sa va apropiati de Dumnezeu, doar cu cu frica, nu cu credinta si dragoste. Si macar de ati avea o frica buna, dar aveti o frica de sluga, lasa. Va temeti de Dumnezeu ca de un calau care va pedepseste. Caci daca ati avea credinta si dragoste, ati pretui Trupul lui Hristos, si ati intelege binefacerile care vin din El. Si ati vrea mereu sa va uniti cu el, cu cel pe care il iubiti. Ati alerga ca cerbul la izvoarele apelor sa sorbiti din ,, izvorul cel fara de moarte". Iubirea alunga teama din suflet. Atunci cand il iubesti pe Hristos, nu-ti mai este teama ca te pedepseste ca un tiran.

      Fatarnicia voastra consta in faptul ca voi pretindeti ca stiti cum trebuie sa va pregatiti, pentru unirea euharistica cu Hristos, dar in schim nu faceti aceasta unire asa cum cer canoanele, pe motiv ca e grea pregatirea. Dar in schim aveti pretentia sa va impuneti punctul de vedere ca norma generala in Biserica. Si astfel puneti poveri pe umerii oamenilor, de care nici voi nu va atingeti. Dar aceasta indepartare a oamenilor de Hristos, datorita imposibilitatii permanente a pregatirii, si pe care tot oamenii si le-au impus, este asa cum spune sf Chiril al Alexandriei, o iscusita lucrare draceasca. Atunci cind in Rai li s-a spus primilor oameni sa nu guste din pomul oprit al cunostintei, s-au grabit sa calce porunca. Iar acum cand oamenii au porunca sa se apropie de Pomul Vietii, stau departe sub motivil a multor pretexte inventate, pe care tot ei si le-au impus. Crezand ca stau departe din evlavie, in realitate, din inselare. Paradoxul este ca nici nu vor sa cunoasca Adevarul, ca sa poata fi liberi de anumite obiceiuri si apucaturi. Iti doresc sa ai o credinta ortodoxa adevarata, nu una de substitut. Sa te lumineze Domnul! Si pe mine te rog sa ma ierti pentru eventuale suparari. Si rugati-va si pentru mine pacatosul, rogu-va. Amin.

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        "Acum stau si eu retoric si ma intreb, toti astia sunt prosti, numai voi sunteti aia destepti? Cum aia pot sa se pregateasca, iar voi nu?"

        Stau si eu si ma intreb, cum de mai inainte insuti sustineai ca "Oamenii care se impartasesc des, la fiecare liturghie, nu pot indeplinii povara spovedaniei dese".
        Iar acum spui ca rusii pot sa se pregateasca pentru Impartasanie, iar romanii nu.
        Sigur ca da, daca vrei te pregatesti cu toate, si cu post si cu nevointa si cu pocainta, si cu iubire, si cu spovedanie fierbinte, asa cum ne invata Sfantul Nicodim Aghioritul.
        Si sa stii ca nu este greu sa postesti mereu si sa ai pocainta cu tine pentru a te spovedi si impartasi saptamanal.Trebuie doar sa vrei si sa rogi pe Hristos sa te ajute, caci fara El nu putem face nimic si nu suntem nimic.

  16. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Doamne, ajuta!
    Parinte "Cineva", admirabila dizertatia Sfintiei Voastre! Eu sunt de acord ca Sfintele ne aduc mare folos, dar ma intreb, daca le dai oricui si oricand, cum mai constientizeaza acesti crestini vrednici/ nu de Sf. Impartasanie ca au gresit? Eu nu am mai auzit ca elevilor sa li se dea premiul intai tuturor, inca de la inceput pentru a-i stimula sa invete!Si ma tot uit la cei care se impartasesc des, saptaminal, unii si-i vad ca nu se indreapta defel, ba staruie si isi cresc greselile. Eu nu ii judec pe preoti, caci nu eu sunt Judecator si nici pe cei care se impartasesc des, dar apreciez o situatie- si anume, faptul ca, acum, majoritatea celor care se impartasesc des habar nu au ce inseamna Sfanta Impartasanie. O constat din faptele lor, din comportamentul lor. Eu nu sunt preot, dar mi se pare ciudat ce se intampla si la rusi si la greci. Sfantul Ioan de Kronstadt era sfant si poate ca Dumnezeu ii descoperea daca ar fi fost cazul sa opreasca pe careva de la impartasanie, ma gandesc. Sau poate starea crestinilor de atunci era alta.
    Nimeni nu neaga faptul ca si cei care se impartasesc rar pot fi plini de formalism, dar, ma gandesc ca si acesta e un canon, oprirea de la sf. Impartasanie. Cel mai greu canon! Dar daca asta ne e starea!? Nu vedeti ce e in jur! Avorturi, pilule, imoralitate la rang de normalitate, anomalii grave din sfera sexualitatii promovate ca variante ale normalului, ingradiri ale libertatii, erezii la tot pasul etc Au stricat tot tineretul pentru care a ajuns anormal sa nu "experimentezi" tot ce se poate fara nicio cenzura, toate spurcaciunile le incearca fara macar sa constientizeze ce li se intampla! Si cati mai iau azi atitudine? Cati lupta cu adevarat impotriva racilelor existente? Si mireni si preoti? Ce sa faca? Sa se impartaseasca toti? Pai eu stiu seminaristi cu pacate grele care i-ar opri de la Sfanta Impartasanie pe multi ani, s-au spovedit si au fost impartasiti. Sau nu s-au spovedit curat si s-au impartasit si au ajuns sa faca boli psihice. Stiu multi oameni care se impartasesc des avand pacate grele si au facut boli psihice- sunt internati si tratatti la psihiatrie. Cum explicati asta?

    • Traiasca Legiunea si Capitanul!

      Foarte adevarat si trist in acelasi timp. Preotii nostrii nu sunt pregatiti pentru a aplica aceasta porunca a impartasirii in duhul discernamantului, credinciosii, cu atat mai mult... Asta este o alta anomalie. Si mai grava. De fapt orice poate fi banalizat, si deasa impartasire poate ajunge la banalizare , cum este rara impartasire, cand ea este lipsita de trairea intensa a pocaintei zilnice. Eu vorbesc de oameni constienti si practicanti, care chiar daca gresesc zilnic, dar, sunt sinceri si traiesc pocainta tot zilnic pentru scaderile lor, si nu fac pacate opritoare de la sfintele Taine. Acestia trebuie sa se impartaseasca todeauna, chiar daca au aceste mici prihaniri. Iar cei care vin 1-2 ori pe an la impartasit, doar in virtutea obiceiului mostenit, apoi nu-i mai prinzi pe la Biserica, nu trebuie primiti deloc pana la indreptare, caci la acestia, nici macar nu ai garantia ca nu ascund la spovedanie pacate mari.
      Cat despre impartasania care se da ca un premiu, este gresita ideia. Aceasta intelegere duce sigur la mandrie.

      Sfintele Taine sunt medicament pentru pacatosii sinceri si care vin cu credinta si vointa hotarata de indreptare si prilej de imbolnavire pentru cei vicleni si idiferenti.

      Si in medicina, acelasi antidot poata avea reactii adverse... Cu toate acestea, noi nu trebuie sa avem o teama de a ne apropia de Sfintele Taine ca o sluga nevrednica de un tiran, ci teama trebuie sa fie sa nu-l suparam pe Dumnezeu ca pe un prieten iubit.

      Apropierea de Hristos este porunca, iar noi trebuie sa implinim poruncile Lui. De aceea nu trebuie sa credem pareri noastre care ne poate insela. Nu trebuie sa ne luam acest canon al neapropierii de Hristos cu de la sine hotarare, daca nu ne opreste nimeni, pe motivul nevredniciei, caci in felul acesta judecand, niciodata nu vom fi vrednici. Aceasta este inselare sigura. Tocmai Hristos nu a venit pentru cei drepti ci pentru cei pacatosi. Starea normala a unui crestin trebuie sa fie aceea a simtirii pacatosenii personale, si cu toate acestea, asa trebuie sa se apropie dar facand pocainta zilnica intensa. Sa nu uitam ca, toate binefacerile care se dau prin Sfintele Taine, se spune mai intai, ,, spre iertarea pacatelor" . Deci, cei care gresesc au nevoie de doctor, nu cei sanatosi... Sa ne ajute Domnul sa putem intelege. Sa nu ne impotmolim in cei care ii vedem ca gresesc si totusi se impartasesc.

      Poate greselile lor nu sunt mari. Sau noi nu vedem pocainta lor. Totusi, este un avantaj in practica asta. Clericii formalisti nu sunt adeptii impartasirii dese. Si chiar daca ii impartasesc pe toti la gramada, buni cu rai, in anumite soroace, macar n-o fac des.

      Din experienta mea, am vazut ca oamenii care se impartasesc fregvent, fara impedomente majore, sunt mult mai motivati sa mearga la Biserica si au alta ravna si ajutor in viata, inclusiv in privinta pacatului.

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        Sfintele Taine sunt medicament pentru pacatosii sinceri si care vin cu credinta si vointa hotarata de indreptare si prilej de imbolnavire pentru cei vicleni si idiferenti.

        Sf Atanasie al Antiohiei:"daca vom cadea in oarecare lucruri mici ,omenesti si usor de iertat de exemplu,fiind furati de limba,de auz sau de ochi ,de slava desarta de intristare si irascibilitate sau ceva din unele ca acestea ,atunci facindu-ne reprosuri noua insine si marturisindu-ne lui Dumnezeu asa sa ne impartasim din Sfintele Taine crezind ca impartasirea dumnezeiestilor taine ni se face spre curatirea unora ca acestea ,adica aceste pacate mici nu insa si de cele grele si necurate pe care le-am fi facut" ,

        Deci Sf.Impartasanie e medicament ptr cei cu pacate usoare,iar ptr cei cu pacate d emoarte este OSINDA SI NU MEDICAMENT

        Hristos nu a venit pentru cei drepti ci pentru cei pacatosi.

        In rugaciunea de la molifta spovedaniei se spune"Ca tu esti Dumnezeeul celor ce se pocaiesc"Mintuitorul nu iubeste pacatul si nu se daruieste pacatosilor,ci pacatosilor pocaiti,nu desfrinatilor ci desfrinatelor ci desfrinatei pocaite;nu tilharilor ci tilharului pocait .Urita-ai pe cel ce lucreaza faradelege,pierde-vei pe toti cei ce graiesc minciuna ,pe barbatul singiuirilor si vicleanul uraste Domnul.Prin urmare,iata insemnatatea covirsitoare pe care o are spovedania si iertarea care se da inainte de Impartasanie.Pacatoasa din casa lui Simon a suspinat,cit a lacrimat?Fara imbracaminte de nunta,cei adunati de la raspintii nu pot fi invredniciti de darurile Sfintei Nunti.Oare de ce a fost aruncat in intunericul cel mai de afara .

        Sfintele Taine, se spune mai intai, ,, spre iertarea pacatelor” .

        3:25 Pe Care Dumnezeu L-a rânduit (jertfă de)
        ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-Şi
        arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor
        celor mai înainte făcute,
        3:26 Întru îngăduinţa lui Dumnezeu - ca să-Şi
        arate dreptatea Sa, în vremea de acum, spre a fi
        El Însuşi drept, şi îndreptând pe cel ce trăieşte
        din credinţa în Iisus.

        DECI PACATELE CELE MAI INAINTE FACUTE,POCAITE MARTURISITE NU CELE DE MOARTE CARE ASTAZI SINT DEZLEGATE SI IMPARTASITE.
        DECI CELUI CE TRAIESTE IN CREDINTA LUI IISUS ACELA SE POATE IMPARTASI.

        Si chiar daca ii impartasesc pe toti la gramada, buni cu rai, in anumite soroace,
        macar n-o fac des.

        O SINGURA DATA DACA TE-I IMPARTASIT CU NEVREDNICIE TE-AI OSINDIT ,O SINGURA DATA DACA TE-AI IMPARTASIT CU VREDNICIE TE-AI MINTUIT

      • Traiasca Legiunea si Capitanul!

        Cineva,

        Acum suntem in 2016. Cand scriai aceste comentarii erai in 2014. Si, intr-adevar, acum este evident cat de mult ti-a "ajutat" deasa Impartasanie fara spovedanie.
        Compara-ti comentariile si poate iti vei da seama.

        Si Pavel a observat:

        "Si ma tot uit la cei care se impartasesc des, saptaminal, unii si-i vad ca nu se indreapta defel, ba staruie si isi cresc greselile. Eu nu ii judec pe preoti, caci nu eu sunt Judecator si nici pe cei care se impartasesc des, dar apreciez o situatie- si anume, faptul ca, acum, majoritatea celor care se impartasesc des habar nu au ce inseamna Sfanta Impartasanie. O constat din faptele lor, din comportamentul lor".

    • Traiasca Legiunea si Capitanul!

      IMPARTASANIA CU NEVREDNICIE DUCE LA INDRACIREA OMULUI ,O SPUNE CLAR SF.I.G.AUR

      Nimeni sa nu fie prefacut nimeni sa nu fie plin de rautate nimeni sa nu aiba venin in cuget ca sa nu se impartaseasca spre osinda Caci si atunci diavolul a intrat in iuda dupa ce s-a impartasit ,diavolul na dispretuit trupul Domnului ,a dispretuit pe iuda ptr nerusinarea lui ca sa afli ca in aceia care se impartasesc cu nevrednicie cu dumnezeiestile Taine in aceia mai tare intra diavolu ca si in iuda atunci Cinstea este de folos celor vrednici V-a fi vinovat de trupul Domnului adica vor prim i aceeiasi pedeapsa pe care o vor primi rastignitorii lui Hristos Dupa cum ucigasii aceia au fost vinovati asa si cei ce se impartasesc cu nevrednicie (nevrednici sint cei cu pacate opritoare)
      sa nu fie partas la acesta masa nici un fatarnic nici un inrautatit nici un rapitor nici un hulitor nici un invrajbit nici un zgircit nici un betivnici un lacom de avere nici un desfrinat nici un pizmaret nici un fur nici unul cu rautatea ascunsa in inima ca nu cumva sa-si atraga judecata osindirii Iata Iuda s-a impartasit cu nevrednicie din cina cea tainic si apoi s-a dus si l-a vindut pe Domnul ,de aici trebuie sa vezi ca diavolul tocmai asupra acelora are stapinire care cu nevrednicie se impartasescdin aceasta Sfinta Taina si ca ei insasi se arunca in osinda si mai mare Eu nu va zic asta a va inspaiminta ci ptr a va face mai cu luare aminte adica precum hrana cea trupeasca intra intr-un stomac bonav ,mai mult sporeste boala asa hrana sufleteasca ,gustindu-se cu NEVREDNICIE mai mult mareste raspunderea si osinda ,de aceea va conjur sa nu ascundem in sufletul nostru nici un gind pacatos ci sa ne curatim inima noastra ca noi sintem Biserica lui Dumnezeu Nici un iuda necredincios nici un inrautatit nici unul care are otrava in inima sa sa nu cuteze a se apropia de sfinta

  17. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    "Deci, cei care gresesc au nevoie de doctor, nu cei sanatosi… Sa ne ajute Domnul sa putem intelege. Sa nu ne impotmolim in cei care ii vedem ca gresesc si totusi se impartasesc. "
    si ce oare am aratat cand am spus a te apropia de Sfintele Taine inseamna a te apropia cu Frica de DUMNEZEU si cu Iubire de DUMNEZEU
    frica de DUMNEZEU este Intelepciunea si nu "frica ca de un tiran " cum te exprimi
    iubirea de DUMNEZEU , de HRISTOS este ca sa dobandesti iertarea si inseamna cainta sincera iar prin cainta sincera precum vamesul care se osandea pe sine pacatosul se arata cererea omului catre DUMNEZEU de a-l ierta spre indreptarea adevarata
    "Adevarat , Adevarat va spun voua ca mai Indreptat s-a intors acesta la casa lui "decat fariseul ce cu fatarnicie se ridica pe sine si arata ca a dat zeciuiala , ca a facut , a dres si ca este in slujba lui DUMNEZEU
    sa nu fim farisei peste SFINTELE TAINE
    ca sa te impartasesti ai Nevoie de Post Adevarat
    ca sa tii Post trebuie ca si familia unde traiesti sa fie asemeni ...altfel Cu DUMNEZEU Inainte fiecare raspunde de sufletul sau
    aici apare traditia crestin ortodoxa asa cum am vazut la ai mei bunici unde pe la sate se mai numeste si grijanie sau a te ingriji in cele patru posturi de peste an
    Sfanta Spovedanie si Sfanta Imnpartasanie
    intelegi acestea sunt SFINTE pentru noi
    asa am fost invatati si prin cainta adevarata prin fapte bune ai pe HRISTOS in inima ta ...altfel nu esti decat un fariseu netrebnic ce minte insasi pe DUMNEZEU
    sa nu fim farisei si prin deasa Impartasire ca atunci va fi Mania lui DUMNEZEU atat peste cel ce ia in batjocura Trupul si Sangele MANTUITORULUI cat si peste Preotul care nu stie A Respecta SFINTELE CANOANE ale BISERICII LUI HRISTOS , Cea Una SFANTA Sobornica si Apostolica BISERICA , BISERICA ORTODOXA
    ...
    si daca suntem un popor atat de decazut avem Nadejdea SFANTA ca MAICA DOMNULUI nu ne va lasa si ne va ridica , din mocirla ne va ridica
    ne va aseza cum odinioara am fost
    si prin SFINTII Acestui Neam Necanonizati , Martiri ai temnitelor comuniste la care ne rugam va fi ca acesti numiti "ierarhi " sau lupi in piei de oaie asezati la carma BISERICII de nu vor vrea A Ne CANONIZA SFINTII Acestui pamint atunci Plata sa aiba cu FOC spre iadul vesnic caci de turma lui HRISTOS n-au purtat grija a o pastori spre Adevarata Grijanie , spre HRISTOS
    amin.

  18. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    si poate Intelegeti Ceva si din SFINTENIA Aratata de Cei Sfinti pe acest pamint ..
    caci acestia au Biruit fiara si Cununa BIRUINTEI Au Luat
    si noi
    la MAICA DOMNULUI si la pe acesti SFINTI dar Necanonizati , Necinstiti de BISERICA ORTODOXA plecam genunchii si Cerem Ajutorul SFANT in lupta cu fiara ce vrea a inghiti acest pamint ...ce vrea a inghiti tot ce insemna acest pamint de la Nistru pin'la Tisa
    Dar MAICA DOMNULUI nu ne Lasa ca acest pamint numit ROMANIA este GRADINA Sa Cea BINECUVANTATA , Cea Sfanta si Curata
    http://www.youtube.com/watch?v=tKQT8cQA8sI

  19. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    si noi
    la MAICA DOMNULUI si la acesti SFINTI dar Necanonizati , Necinstiti de BISERICA ORTODOXA plecam genunchii si Cerem Ajutorul SFANT in lupta cu fiara ce vrea a inghiti acest pamint …ce vrea a inghiti tot ce inseamna acest pamint ...

  20. crestinul ortodox

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Sfantul Parinte Arsenie Boca "din Prislop Tara va lua Foc "
    " si cozile de topor la iad vor merge ...
    mucilagiul din BISERICA singur va cadea ..."
    amin.
    http://www.youtube.com/watch?v=X-ik2MAvols

  21. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Matei 18-18. Adevărat grăiesc vouă: ORICATE veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.

    Pana aici tin pacatele opritoare sau nu! Epitimia, nu este dogma! Hallo! Epitimia este pedagogia indreptarii omului ! Spovediti-va si cereti duhovniclui sa va impartasiti mai des!

  1. Pingback: UCIGASI DE OAMENI SANT DUHOVNICII CARE DEZLEAGA PACATELE OPRITOARE SI II IMPARTASESC | DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

  2. Pingback: Biserica orânduieşte celor ce au căzut în des­frânare şi preadesfrânare răstimpuri foarte însemnate de pocăinţă şi abia după aceea le îngăduie să se împărtăşească cu Preasfân­tul Trup şi Sânge al lui Hristos | DEASA IMPARTASIRE

  3. Pingback: SODOMA SI GOMORA SINT PE PAMINT SI NOI PE TOATE DRUMURILE SINTEM INDEAMNATI LA DEASA IMPARTASANIE?!! | DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

  4. Pingback: OARE CUM NU SE INSPAIMANTA DUHOVNICII CAND VAD CE OSANDE II ASTEAPTA PENTRU INCALCAREA LEGILOR DIN PIDALION? | DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

  5. Pingback: II. Cum ne împărtăşim? Împotriva curentului care a transformat deasa Împărtăşanie într-o modă (ignorând păcatele opritoare) | † Doar ortodoxia †

  6. Pingback: II. Cum ne împărtăşim? Împotriva curentului care a transformat deasa Împărtăşanie într-o modă (ignorând păcatele opritoare) – ultima parte | ortodoxiadreaptacredinta

Leave a Reply to MARIA Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*