Mitropolitul SerafimSFÂNTA MITROPOLIE A PIREULUI – BIROUL PENTRU EREZII ȘI SECTE

Despre participarea Mitroplitului Ignatie al Dimitriadei la manifestarea papală

Participarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Ignatie al Dimitriadei și al Almyrosului, și mai ales cu referatul său, la Manifestarea organizată de ierarhia „Bisericii Catolice a Greciei” la liceul Leontin din cartierul Patision, în data de 9 noiembrie, având subiectul: „Conciliul II Vatican – 50 de ani de Credință și Speranță”, precum și cele formulate în acest referat al său, pricinuiesc mâhnire și durere clerului și poporului credincios al Bisericii. Cu datorata dragoste față de persoana sa și cuvenita cinste față de vrednicia sa arhierească, dar, de asemenea, și cu nemărginita dragoste față de Adevărul-Hristos și de preaiubita Ortodoxie, consemnăm rândurile care urmează, pentru a combate și a răsturna pozițiile și teoriile eretice pe care le-a formulat.

O primă observație generală a noastră este că în discursul său, ierarhul mai-sus-amintit exprimă cugetări, pozițiile și punctele de vedere personale, pe care îi este cu neputință să le întemeieze pe învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii noastre. De aceea în referatul său nu există nicăieri trimiteri la Sfinții Părinți. Iar acesta este un lucru firesc și de așteptat, deoarece reprezentantul „Teologiei” Post-patristice limitează și marginalizează autenticitatea Părinților și se pune pe el deasupra lor, pentru a scoate în evidență propriile lui poziții.

Prima poziție eretică a sa, pe care o formulează deja în prima propoziție a referatului său, este că numește adunarea papală drept Biserică: „Conciliul II Vatican constituie un mare eveniment istoric nu numai pentru Biserica Romano-Catolică, ci și pentru întreaga lume creștină”. Faptul că în conștiința istorică a Bisericii Ortodoxe Papismul este erezie, și mai ales una dintre cele mai înfricoșătoare erezii ale noastre, cu o mulțime de teorii eretice, este adeverit de o mulțime de Sinoade Ortodoxe , la care a fost caracterizat și condamnat ca atare. Primul a fost cel din Constantinopol din 879-880, din timpul Sfântului Fotie cel Mare, sinod care s-a ocupat cu învățătura eretică a lui Filioque. Acest sinod este considerat în conștiința Bisericii ca al VIII-lea Sinod ecumenic, deoarece la el au participat reprezentații tuturor Patriarhiilor și al Papei ortodox de atunci, Ioan VIII, iar hotărârile lui au fost unanim acceptate. Un al doilea Sinod mare în însemnătate, care este considerat în conștiința Bisericii ca al IX-lea Sinod ecumenic, este cel din Constantinopol din 1341, din vremea Sfântului Grigorie Palama. Pe lângă aceasta, toți Sfinți Părinți și Dascăli ai Bisericii de după Schisma din 1054, cum ar fi Sfântul Ghermano, patriarhul Constantinopolului, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Eugenicul, Sfântul Simeon al Tesalonicului, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Cosma Etolianul, Sfântul Nectarie al Pentapolei, Sfântul Iustin Popovici ș.a. caracterizează fără ocolișuri Papismul drept erezie.

De asemenea, Înaltpreasfințitul consideră Conciliul II Vatican drept „un mare eveniment istoric nu numai pentru Biserica Romano-Catolică, ci și pentru întreaga lume creștină… nădăjduim în viitorul legăturilor dintre cele două tradiții mari ale Creștinismului în baza principiilor pe care le-a așezat Conciliul II Vatican”. Dar când, în trecut, a existat pentru Biserică și pentru Părinți drept un mare eveniment istoric un sinod mincinos al ereticilor? Ne poate aduce cel puțin un exemplu? Și ce putem nădăjdui noi ortodocșii de la un sinod mincinos, care pe niciuna din învățăturile eretice, pe care Papismul le-a adunat vreme de o mie de ani, nu a putut s-o condamne? De la un sinod mincinos, care, în ciuda mulțimii sinodalilor lui (2.500 de membrii), din păcate, nu a putut conștientiza marea responsabilitate a Papismului pentru ruperea lui de Biserica Catolică (Sobornicească) Ortodoxă? De la un sinod mincinos, care, în loc să condamne, dimpotrivă, a consolidat cele două dogme de bază, pe care se sprijină tot edificiul Papismului, primatul și infailibilitatea, care au fost consacrate pentru prima dată ca dogme de credință de către Conciliul I Vatican? Așa cum consemnează referitor la aceasta pururea-pomenitul profesor Ioannis Karmiris: „Conciliul II Vatican… nu a trecut cu vederea să înalțe și să consolideze încă și mai mult și vrednicia papală, până la punctul în care unora din lăudătorii lui din «sinod» să li se nască bănuiala că capul Bisericii nu mai este Hristos, ci Petru și prin el Papa” . De asemenea, vorbește despre „cele două mari tradiții ale Creștinismului”, caracterizând astfel Papismul și Biserica Ortodoxă, evitând (intenționat) s-o numească drept Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică și așezând-o pe aceeași linie și pe același nivel cu erezia, lucru care denotă o profundă confuzie ecclesiologică.

În continuare se referă la anumite schimbări și mai concret la deschiderea Vaticanului față de alte biserici și confesiuni, care s-au realizat datorită convocării Conciliului II Vatican. Cu toate acestea, aceste schimbări de suprafață și făcute din motive de diplomație papală, nu trebuie să ne entuziasmeze, deoarece ele nu merg în profunzime, în retractarea și răsturnarea vreuneia din aceste învățături eretice ale Papismului. Criteriu de evaluare a oricărei schimbări în sânurile Papismului nu poate fi pentru Biserica Ortodoxă altul decât numai retractarea și condamnarea învățăturilor lui eretice. Aceste deschideri pot fi foarte bine explicate în strădania Vaticanului de a concura cu Protestantismul, care deja din 1948 a întemeiat (prin participarea, din nefericire, ca membrii fondatori, a trei Biserici Ortodoxe, Patriarhia ecumenică, Biserica Greciei și Biserica Ciprului) C.M.B. și de a juca rolul de lider în dialogurile ecumeniste, fondând propriul ecumenism papal. Dacă luăm în considerare că Papismul, urmând cu consecvență ecclesiologica sa conștiință de sine și considerând că numai el constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, neparticipând până astăzi ca membru al CMB, ci numai din poziția de observator, nu putem vorbi de o esențială deschidere a Vaticanului față de lumea protestantă, ci numai față de Biserica Ortodoxă.

În continuare merge la următoarea afirmație, neîngăduită unui episcop ortodox credincios: „este cunoscut faptul că al doilea mileniu al istoriei Bisericii conține pagini negre, pentru care trebuie să ne întristăm”. Cele „două tradiții mari”, după Schismă, „s-au înstrăinat una de cealaltă, urmând căi independente și, cel mai rău, au dezvoltat vrăjmășie și atitudine războinică între ele. Și astfel a plecat dragostea care trebuie să-i lege pe toți care cred în Învățătorul dragostei…”. Mai întâi aici nu avem de-a face cu „două tradiții mari”, ci cu Biserica Ortodoxă Sobornicească și cu erezia Papismului, care, tocmai pentru că a dezvoltat în sânurile lui învățături eretice, s-a depărtat, cum era și firesc, de Ortodoxie și a urmat drumul lui particular, drumul înșelării și al întunericului, care duce la pierzare. Pentru această înstrăinare nu este responsabilă deloc Biserica Ortodoxă, ci întreaga responsabilitate o poartă Papismul. Nici Sfinții noștri Părinții, care s-au nevoit și sobornicește au tăiat Papismul de la Trupul Bisericii, în scopul de a păstra autentică și nealterată de orice rătăcire Credința Ortodoxă, nu sunt responsabili de aceasta. Dimpotrivă, acești Părinți antipapistași sunt cinstiți ca Sfinți de către Biserica noastră și sunt puși înaintea noastră ca pilde vrednice de urmat. De asemenea, nici nu le putem atribui Părinților vrăjmășie și lipsă de dragoste, așa cum lasă să se înțeleagă Înaltpreasfințitul, pentru că s-au luptat și au tăiat sobornicește erezia. Dacă-i facem pe Părinți răspunzători de lipsă de dragoste, atunci trebuie să-L facem răspunzător și pe Însuși Domnul de lipsă de dragoste, dacă luăm în considerare cuvântul Său: „Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie” . Tatăl-Viticultorul taie de la Vița-Hristos orice mlădiță-mădular al Bisericii care nu aduce roada virtuții. Ce se întâmplă? Oare nici Hristos nu are dragoste, deoarece „taie” mlădițele neroditoare? Dacă Dumnezeu taie acele mădulare care în mod simplu nu rodesc, cu atât mai mult va tăia acele mădulare care produc roadele otrăvitoare ale ereziei. Dacă ar trăi astăzi Hristos, ecumeniștii de astăzi cu siguranță L-ar fi acuzat de lipsă de dragoste, deoarece „taie” mlădițele-mădulare neroditoare ale Bisericii Sale. Prin urmare, Sfinții noștri Părinți nu au făcut nimic altceva decât că au împlinit cu fapta și sobornicește acest „taie” al Domnului. Înaltpreasfințitul să caute să afle lipsa de dragoste nu la Sfinții noștri Părinți, ci la Papism, care de la Schismă până acum nu încetează (desigur purtând masca unei dragoste false) să exploateze fiecare ocazie pentru a răni Ortodoxia, așa cum dovedesc evenimentele mai vechi sau mai noi. S-o caute la Cruciade, la Sfânta Inchiziție, la blestemata Uniație, care până astăzi continuă să acționeze eroziv în dauna Bisericii Ortodoxe, în genocidul sârbilor din 1941, la rolul activ pe care l-a jucat Vaticanul, din culise, în bombardamentele împotriva sârbilor ortodocși, frații noștri, în 1999 ș.a. Așadar, care este „restabilirea dragostei” pe care a adus-o Conciliul II Vatican? Nu cumva Înaltpreasfințitul trăiește în afara spațiului și a timpului?

Mai jos menționează că „Conciliul II Vatican… a deschis și orizonturile ecclesiologice ale Bisericii Romano-Catolice prin ideile teologice, care ajută și înlesnesc apropierea ei de toți cei care se află în afara Bisericii Romano-Catolice”. Prin toate cele pe care menționează în continuare, încearcă să dovedească că acest Conciliu, prin concretele lui dispoziții, a făcut progrese semnificative, prin care s-a apropiat de Ecclesiologia Ortodoxă. Astfel, vorbește despre Ordonanța Lumengentium, prin care introduce ideea de popor al lui Dumnezeu. Cu toate acestea Învățătura Dogmatică a Bisericii, așa cum știm, nu conține idei sau ideologii, fabricații omenești, ci adevăruri istorice veșnice. Introducerea noilor dogme-idei în Papism, ce altceva poate dovedi, fără numai că Papismul de abia în secolul XX, descoperă noi „adevăruri” dogmatice și că până acum nu a deținut „tot adevărul”. Însă Duhul cel Sfânt încă din ziua Cincizecimii povățuiește Biserica „la tot adevărul” . Face de asemenea referire la Decretul despre ecumenism, prin care „Biserica Ortodoxă este recunoscută ca «Biserică» cu o deplină semnificație ecclesiologică”. Și prăznuiește, oarecum, Înaltpreasfințitul deoarece papistașii ne-au făcut, în sfârșit, favoarea să ne recunoască ca Biserică deplină. Vai nouă în ce hal am ajuns! Să așteptăm de la eretici să ne dea certificate de ecclesiologie! Să afle mitropolitul Dimitriadei că Biserica Ortodoxă Sobornicească nu are nici o nevoie de papistași ca să-i dea atestate de ecclesiologie, nici nu are nevoie să i se dea recunoașterea că „Bisericile Ortodoxe au dreptul deplin de autoguvernare, potrivit cu Dreptul lor Canonic”, așa cum menționează mai jos. Biserica Ortodoxă „împreună cu toți Sfinții”, are deplina și sigura înștiințare și convingere lăuntrică că ea și numai ea constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

Pe lângă acestea, dacă atât Papismul, cât și Biserica Ortodoxă sunt Biserici „cu o deplină semnificație ecclesiologică”, atunci Biserica este în același timp ușa și împărțită și, prin urmare, cuprinde în sânurile ei dogme adevărate și mincinoase, de vreme ce, așa cum cunoaștem, există diferențe dogmatice esențiale între ele. Dar aceasta este cu neputință, deoarece, așa cum spune Apostolul, Biserica este „stâlp și temelie a adevărului” . Însă pozițiile eretice de mai sus despre Biserici împărțite le zdrobește în adevăratul sens al cuvântului și le dărâmă marele Sfânt contemporan al Bisericii, Sfântul Iustin Popovici, în monumentala sa lucrare „Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”: „Unicitatea Bisericii reiese în chip necesar din unicitatea Persoanei Dumnezeu-Omului Hristos. Biserica, fiind în mod organic unul și unicul organism Dumnezeu-omenesc din toate lumile, nu are, după toate legile cerești și pământești, cum să se împartă. Orice împărțire ar însemna moartea ei… Potrivit duhului și rânduielii lor (Sfintelor Sinoade) de Hristos înțelepțite, Biserica este nu numai una, ci și unică. Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Potrivit firii sale Dumnezeu-omenești, Biserica este una și unică, precum Dumnezeu-Omul Hristos este unul și unic. Ca urmare, despărțirea sau împărțirea Bisericii este din punct de vedere ontologic cu neputință. Împărțire a Bisericii nu a fost niciodată, nici nu poate să fie, ci au fost și vor fi căderi din Biserică” .

Mai jos mitropolitul Dimitriadei vorbește despre „Dialogul Teologic dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică” și îl prezintă ca „poate cel mai important rod al Conciliului II Vatican”, ca „cel mai însemnat și, în același timp, cel mai greu dialog teologic”, desfășurat „în baza credinței comune a primului mileniu”. Vorbește și despre „textele comune pe care le-a elaborat Comisia bilaterală a Dialogului până astăzi”, pe care le consideră „importante”. Se referă și la „problema Uniației, care s-a încordat după căderea regimurilor comuniste”. De asemenea se referă și la faza prezentă a dialogului, la care se discută „chestiunea spinoasă a primatului în Biserică, cu referire specială la primatul episcopului Romei”. Cu toate acestea, imaginea pe care ne-o dă referitoare la dialoguri și la evoluția lui până acum, este artificială și înșelătoare. Nu spune nimic despre diferențele dogmatice rămase până acum, fără numai despre dialogul care se desfășoară de 33 ani. Și ce ar fi putut spune, de vreme ce aceste diferențe nu au fost discutate, ci au fost ocolite prin mijlocirea textului de la Balamand. De asemenea, nu face nici o referire la acest text rușinos și trădător, lucru care înseamnă că îl consideră și pe acesta „important”, ca și pe celelalte texte ale Comisiei Mixte și, prin urmare, acceptă conținutul lui. Astfel lasă să se înțeleagă că Dialogul a rezolvat diferențele dogmatice existente (probabil prin „textele comune” și mai ales prin textul de la Balamand) și că cele două părți, după ce au realizat, în sfârșit, acordul doctrinar pe bază ortodoxă, au ajuns acum deja să discute despre „chestiunea spinoasă a primatului”.

Mai întâi, pentru a avea o imagine limpede a dialogurilor și a evoluției lui de până acum, este nevoie să mergem la primii arhitecți și fondatori ai lui, la fostul patriarh ecumenic kir Atenagora și la fostul papă Paul VI. Dacă luăm în considerare toate cele pe care patriarhul Atenagora le-a descoperit în August 1971: „În 1965 am ridicat Schisma, la Roma și aici, cu reprezentații noștri acolo și cu reprezentații lor aici…” , dar și deplina aliniere a urmașilor lui, Dimitrie și Vartolomeu, prin linia pe care acela a trasat-o, tragem concluzia că, cel puțin pentru Fanar, schisma nu mai există și unirea Bisericilor deja s-a făcut, dar încă nu este „desăvârșită”. Unirea desăvârșită se va face atunci când vom ajunge la Potirul comun. Primul pas către această unire a constituit necanonica ridicare a anatemelor între Roma și Fanar în Decembrie 1965. Spre acest scop s-a „confecționat” de către Vatican un plan de unire bine gândit, care se aplică progresiv în strânsă colaborare cu ecumeniștii, până când se va realiza desăvârșita unire a Ortodoxiei cu Papismul, care va fi după modelul Bisericilor Unite din Europa de Est. Acest proiect îl dezvăluie personalitățile eccleziastice, care au luat parte Dialogurile Inter-creștine și s-au ocupat în profunzime cu ele. Unul dintre ei, fericitul profesor Ioannis Karmiris observă: „Papa Paul VI și teologii romano-catolici din jurul său au întocmit un program amplu, bine studiat, de ecumenism romano-centrist, conform cu Ecclesiologia latină” .

Conform cu planul de mai sus al Vaticanului, s-a întocmit și s-a aplicat așa numitul „Dialog al Dragostei”, ca un pas preliminar înainte de Dialogul teologic, care avea drept scop o pregătire psihologică adecvată, prin crearea unui climat de relații bune și de prietenie, prin oferirea de ajutoare financiare ortodocșilor, prin supra-accentuarea dragostei și diminuarea importanței adevărurilor dogmatice ale Credinței, astfel încât să se tocească și să slăbească orice intenție de mărturisire, prin schimbări de vizite ale întâistătătorilor fiecărei părți, prin înapoieri de Sfinte Moaște din partea Vaticanului ca dovadă de prietenie față de ortodocși, prin rugăciunile și declarațiile comune despre „bisericile surori”, pentru crearea de impresii false și de fapte împlinite. După cum bine s-a observat: „Teologia ortodoxă și Ecclesiologia ortodoxă își cedează locurile diplomației și politicii. Menținerea echilibrului, aderarea la relații de reciprocitate raționale, includerea în realitățile și cerințele sociale și politice, constituie noua percepție dominantă în teologia ecumenistă contemporană” .

Se pregătește sistematic începerea dialogului Teologic nu de la cele care ne despart, ci de la cele care ne unesc, lucru străin Tradiției ortodoxe. În timp ce, în paralel, se cultivă duhul „recunoașterii reciproce” pentru crearea de simțăminte false de unire și de identitate a credinței. Duhul acesta abia se distinge în primele texte ale Comisiei Mixte, pentru ca să se vadă deja foarte limpede și cu toată solemnitatea în Declarația comună a celei de a VII-a Întruniri de la Balamand. Prin acest Document papistașii și „ortodocșii” ecumeniști, făcând un salt spectaculos și marginalizând o mulțime de învățături eretice ale Papismului, ajung dintr-odată în punctul să se recunoască reciproc ca depline și adevărate „Biserici surori”, cu taine valide, cu identitatea de credință, cu continuitate apostolică și pentru aceasta sunt „împreună-responsabili de menținerea Bisericii lui Hristos, în conformitate cu dumnezeiasca iconomie, mai ales în privința unității” (Paragraful 13 și 14), lucru care constituie o adevărată trădare a Credinței ortodoxe. Pe lângă aceasta, condamnarea Uniației obținută la Freising în 1990, este răsturnată prin noi hotărâri la Balamand, unde triumfător este achitată și, mai mult, uniții obțin dreptul să participe la dialog prin reprezentații lor. În continuare Bisericile Ortodoxe insistă pentru o nouă analizare a subiectului Uniației. Prin „Mesajul” Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe (1992), prin care condamnă categoric Uniația și prozelitismul, decid că „nu poate înainta Dialogul teologic cu Biserica Romano-Catolică, dacă nu se ajunge la un acord în privința Uniației”. Cu toate acestea, pentru Vatican subiectul Uniației s-a încheiat prin cele care s-au convenit și semnat la Balamand. Noua discuție referitoare la subiectul Uniației de la Baltimore din 2000, se sfârșește cu naufragiu, datorită insistenței încăpățânate a romano-catolicilor. Vaticanul a făcut totul pentru a salva Uniația. Iar acest lucru era de așteptat, deoarece unirea plănuită este vorba să fie de tip uniat (greco-catolic). Astfel „Dialogul Dragostei”, căruia i s-a făcut multă publicitate, s-a dovedit a fi o înșelăciune și un teatru de impresii.

Vaticanul, după naufragiul de la Baltimore, reușește să reînceapă dialogul în 2006, cu altă tematică, desigur fără să se fi rezolvat problema Uniației. Patriarhia Ecumenică și celelalte Biserici Ortodoxe sunt târâte literalmente din nou la dialog, încălcând hotărârea Celei de a III-a Conferințe Panortodoxe, care spune că: „Uniația și Dialogul sunt incompatibile în același timp” și punându-se în contradicție cu ce cele pe care le-au declarat „Mesajul” lor din 1992. Diplomația Vaticanului triumfă, de vreme ce a reușit să înainteze și să aplice planul ei bine gândit, care prevedea evitarea subiectului Uniației, precum și marginalizarea discuției asupra diferențelor dogmatice. Multele noastre diferențe dogmatice față de romano-catolici (Filioque, harul creat, azima, focul purgatoriului, imaculata concepție a Născătoarei de Dumnezeu ș. a.) practic au fost înlăturate și nu vor mai fi discutate. Ci vor fi considerate drept tradiții diverse sau teologumene , neputând constitui piedici în unirea Bisericilor. Deoarece ce sens mai are discuția despre ele după recunoașterile reciproce de la Balamand? De vreme ce planul Vaticanului prevede o unire de tip uniat, pentru Roma nu mai există alte condiții necesare de comuniune bisericească cu Bisericile Ortodoxe. Ceea ce o interesează de fapt este recunoașterea primatului papei, care pentru ei este singura condiție necesară pentru a reuși deplina comuniune bisericească. Așa se explică cum în evoluția dialogului am ajuns de la cele ce ne unesc direct la primat, ca și cum aceasta ar fi singura diferență dogmatică a noastră cu romano-catolicii, dacă excludem, desigur, subiectul Uniației, care de altfel nu era pus în planul Vaticanului, ci a fost adăugat după căderea regimurilor ateiste din Europa de Est.

Încheind acest scurt raport al nostru, ne exprimăm iarăși mâhnirea și dezamăgirea noastră, atât pentru participarea Înaltpreasfințitului la manifestarea menționată, cât și pentru pozițiile și punctele de vedere eretice pe care le-a formulat în raportul său.

| marturieathonita