sfintii-romani-din-inchisoriElementul martiric în tradiţia, adică în continuitatea istorică a popoarelor ortodoxe, reprezintă o componentă a identităţii lor. Niciodată nu lipsesc Martirii, pentru că întotdeauna este necesar să se aducă mărturia creştină în faţa puterilor dominante şi adversare ale lumii, deoarece numai în felul acesta se trăieşte credinţa. Cât priveşte pe cei ce au fost martirizaţi de-a lungul anilor îndelungatei subjugări, îndeosebi în cadrul Imperiului Otoman, s-a impus să fie numiţi Neomartiri, ca distingere faţă de vechii Sfinţi Martiri ai Bisericii. Tocmai această dimensiune importantă pentru Ortodoxie o vom aborda în continuare.

În lupta neamului ortodocşilor[2] pentru supra­vieţuire şi libertate naţională, un loc central îl ocupă Sfinţii Neomartiri[3]. Aceşti noi luptători ai credinţei au revigorat – în diferitele înrobiri de-a lungul perioadei Turcocraţiei, referindu-ne la popoarele ortodoxe incluse prin cucerire în cadrul Imperiului Otoman, cu precădere cel grec – vechea credinţă creştină a martiriului. Ei au fost mai ales tineri, de diferite îndeletniciri, care fie au opus rezistenţă islamizării, care le era impusă, fie au respins-o, după apostazia lor. Cei mai mulţi erau foşti apostaţi care, la un moment dat, se prezentau public chiar în locul în care avusese loc lepădarea lor de credinţă, unde îşi manifestau întoarcerea lor la Ortodoxie, avându-se ca rezultat, după obicei, martiriul lor. Nu ţinteau, însă, moartea, ci erau purtători ai duhului entuziast al vechilor Sfinţi Martiri. Mărturisirea lor avea drept scop respingerea cotropitorului şi confirmarea directă a superiorităţii propriei lor credinţe. Spaţiul duhovnicesc în care se mişca existenţa lor era Biserica, iar forţa motrice a mărturiei lor era Ortodoxia Sfinţilor[4].

1. Sfinţii Neomartiri ca eroi naţionali

Raţiunea, în ce priveşte importanţa naţională a Sfinţilor Neomartiri, pune de la început problema referitoare la legătura dintre Sfinţii Neomartiri şi eroii naţionali, problemă care presupune, la prima vedere, posibilitatea funcţionării a două conştiinţe, în perioada pusă în discuţie, cu siguranţă distincte între ele, una naţională şi cealaltă bisericească. Această problemă a fost deja studiată de multe ori în cercetarea grecească. Căutarea de imbolduri în starea ortodocşilor subjugaţi, pentru a-şi întări prin ele reacţia lor faţă de suveranul din vremea aceea, este legală şi conduce, într-o anumită măsură, la concluzii întemeiate.

 Este foarte clar că în cazul Sfinţilor Neomartiri greutatea mărturiei şi a jertfei lor cade pe credinţă, ca o coordonată, însă, a întregii lor existenţe, în timp ce în conştiinţa eroilor naţionali are greutate eliberarea patriei, un scop în mod deosebit respectabil, dar pământesc şi trecător, după cuvântul Sfântului Cosma Etolul († 1779). Din contră, Sfinţii Neomartiri au pus credinţa deasupra patriei.

La fel, însă, se constată că întrepătrunderea reciprocă până la identificarea acestor două valori, cel puţin până la Revoluţia din 1821, nu îngăduie diferenţieri absolute, fiindcă şi Sfinţii Neomartiri iubeau patria în măsura în care lupta lor pentru credinţă era în acelaşi timp şi pentru patrie. Jertfindu-se pentru credinţă, luptau şi pentru patria lor. Pentru ei patria era inclusă în credinţă, în conformitate, de altfel, cu Tradiţia ortodoxă şi patristică, care a devenit realitate istorică în cadrul Imperiului Noii Rome sau Romania[5]. Pe de altă parte, şi eroii naţionali, jertfindu-se pentru eliberarea patriei, aspirau, de altminteri, la reabilitarea neamului cu toate elementele lui, între care primul loc îl avea, în această perioadă, credinţa. Nu sunt cunoscute cazuri de ateism la luptătorii romei pentru libertate; până şi la reprezentanţi greci ai Ilumi­nismului, în ciuda influenţelor apusene, atei cunoscuţi ca atare sunt puţini.

 De altfel, raportându-ne tot la perioada Turcocraţiei, nu lipesc nici aceia care au fost prinşi după participarea lor la revolte împotriva cotropitorului şi au mărturisit credinţa lor ortodoxă, în timp ce martiriul lor, de-a lungul desfăşurării lui (cercetare, mărturisire, ucidere), se lega direct de credinţa neamului, prin care se diferenţia într-adevăr de suveran. În acest punct, se consideră că nu este de prisos amintirea situaţiei neamului[6] şi a factorilor care formau conştiinţa lui, pentru evitarea unor interpretări anacronice care creează confuzie asupra lucrurilor.

Spaţiul credinţei, adică Milet-ul ca etnie religioasă, asigura locuitorilor Imperiului Otoman diferenţierea între ei. Credinţa constituia naţio­nalitatea lor. Diferenţiere statală nu exista, din moment ce erau toţi cetăţeni otomani. Altceva însemna turc, altceva însemna otoman. Turcii erau cei ce aparţineau Milet-ului musulman, iar împreună cu romeii (ortodocşii), armenienii şi evreii (celelalte trei Milet-uri) constituiau populaţia, dar şi temeliile Imperiului[7]. Aşadar, Sfinţii Neomartiri şi eroii naţionali au fost faţă de puterea cotropitoare persoane care şi-au exprimat împotrivirea faţă de legile impuse şi au subminat totodată unitatea existenţei formei de conducere şi asuprire. Cât îi priveşte pe greci, împreună cu ceilalţi ortodocşi ai altor eparhii (Bulgaria, Serbia etc.), aceştia erau rum (romei sau neoromani), adică o etnie creştin-or-todoxă. Credinţa constituia conştiinţa naţională, îndeosebi a bazei laice lărgite. În credinţă şi-a găsit identitatea lui întregul neam[8]. Acest lucru îl arată, de altminteri, verbele folosite în această perioadă, chiar şi în textele hagiografice: a turci (τουρκεύω sau τουρκίζω) şi a franciza[9] (φραγκεύω sau φραγκίζω)[10]. Pierderea credinţei însemna şi pierderea identităţii romanice. Tocmai acest lucru îl exprimă şi mărturisirea Sfinţilor Neomartiri, salvată în diferite variante, dar şi a eroilor naţionali (Diacos, Vlahavas): eu creştin (romios sau grecos) m-am născut şi creştin (romios sau grecos) voi muri[11]. Iubirea şi fidelitatea faţă de Ortodoxie şi patrie sunt strâns legate între ele, chiar şi la cei ce oscilau între una şi cealaltă. În conştiinţa Sfinţilor Neomartiri se păstrează ierarhizarea patristică prin care iubirea faţă de patrie vine după mărturisirea şi trăirea credinţei ortodoxe, ceea ce codifică în propovăduirea lui şi Sfântul Neomartir Cosma Etolul: patria mea cea falsă sau pământească şi deşartă este din (satul) Sfântul Artis şi din eparhia Apocuros… Noi, creştinii mei, nu avem patrie aici[12]. Împărăţia Cerurilor este patria noastră cea adevă­rată[13]. Această conştiinţă, prin intermediul propriilor părinţi duhovnici, devenea conştiinţa tuturor Sfinţilor Neomartiri. În schimb, prin conştiinţa eroilor naţionali, fără să se piardă credinţa, se evidenţiază patria pământească.

Pentru a pune capăt, aşadar, într-un anumit punct, cred că pentru cele referitoare la Sfinţii Neomartiri se justifică întru totul constatarea profesorului de vrednică amintire Apostolos Vakalopulos, care nu a fost teolog[14]: (Sfinţii) Neomartiri au fost în realitate şi eroi naţionali[15], afirmaţie pe care o dezvoltă profesorul Gheorghe Manţaridis, scriind: În realitate, toţi (Sfinţii) Neomartiri sunt şi eroi naţionali, deoarece credinţa, pentru care au pătimit martiriul, nu constituia un element aparte, ci legătura unificatoare a identităţii neamului[16]. De aceea, imnograful lor consemnează: Căci aceştia s-au arătat, în vremurile cele mai de pe urmă, slavă şi tărie a credinţei noastre, precum şi păzitori ai neamului nostru[17]. În mod invers, însă, adică faptul ca eroii naţionali să fie cinstiţi ca Sfinţi Neomartiri, pe baza criteriilor ortodoxe, nu poate să fie valabil. De altfel, elementele suprafireşti (minu­nile), care se raportează la Sfinţii Neomartiri, arată legătura lor interioară şi a inimii lor cu harul necreat. Această legătură nu este uşor de desluşit la eroii naţionali. Prin urmare, mă alătur şi în acest punct părerii profesorului Gheorghe Manţaridis: oricât de sfânt ar fi martiriul pentru neam, nu poate să fie considerat în sine ca certificare a sfinţeniei[18]. Şi acest lucru trebuie să fie valabil, adăugăm noi, şi pentru proclamările de Sfinţi din epoca noastră[19].

De altminteri, răspuns la această problemă a dat Biserica prin patriarhul ecumenic Sfântul Poliefktos (956-970) şi Sfântul Sinod, când împăratul Nichifor Focas (963-969) a cerut să fie recunoscuţi ca martiri pentru credinţă soldaţii ucişi în războaie[20]. Răspunsul Bisericii a fost că nu este posibil ca cei ce ucid şi cei ce sunt ucişi să fie cinstiţi ca martiri pentru credinţă, din moment ce acest lucru îl interzic sfintele canoane[21].

Referinţa de aici trimite la Sfinţii Atanasie cel Mare şi Vasile cel Mare, primii care au abordat canonic problema de la începuturile ei, în secolul al IV-lea, dând singura abordare eclesiologică sigură[22]. Cu toate că cele două grupuri – adică cel al Sfinţilor Martiri şi mai târziu Neomartiri şi cel al eroilor naţionali – se jertfeau pentru libertatea neamului, eroii naţionali se implicau în faptul decăzut al războiului cu toţi parametrii lui (patos, ură contra duşmanilor, ucideri etc.). Sfinţii Neomartiri se distingeau, însă, prin sfinţenia şi duhovnicia lor[23], constatate prin minunile lor, ca arătări ale harului cel ce locuieşte întru ei[24]. Acest lucru îl proclamă şi imnograful care se adresează Sfinţilor Neomartiri: lui Hristos prin iubire amestecată… şi pe Acesta locuitor prin credinţă aducând şi voi în Hristos aţi găsit moarte martirică, iar Hristos în voi şi prin voi a aflat moarte martirică[25]. În cele din urmă, legătura ce se constată cu dumnezeiescul har necreat este ceea ce diferenţiază cele două grupuri, aşadar, niciun cuvânt despre conştiinţă nu atârnă greu din punct de vedere bisericesc, astfel încât să insistăm asupra diferenţierilor de conştiinţă – care sunt dificil de precizat.

  1. Cadrul istoric şi dinamismul social

Conştiinţa neamului pentru Sfinţii Neomartiri era că aceştia şi-au jertfit vieţile pentru ca să păzească libertatea şi nobleţea credinţei noastre creştine[26], mai ales în momente în care frica lui Dumnezeu a lipsit, când credinţa a slăbit şi când nădejdea s-a împuţinat[27]. Aceste observaţii ale Sfântului Nicodim Aghioritul ne introduc în atmosfera robiei din perioada Turcocraţiei, în care neamul ortodox, fireşte şi conducerea lui, întâmpina o dilemă tragică. Este vorba de două tendinţe pe care le-a format robia cea îndelungată din perioada amintită: rezistenţa dinamică cu orice mijloc de putere, pe de o parte[28], şi impunerea unui compromis cu noua situaţie, compromis care se mişca între fatalism şi nădejdea de reabilitare, pe de altă parte. Prima poziţie o reprezentau, cu un realism de admirat, antioccidentalii sau antiunioniştii, datorită criteriului lor fără de greşeală privitor la dispoziţiile reale ale Apusului pentru Răsăritul Ortodox, cunoscute deja din anul 1204[29]. Cea de-a doua poziţie au exprimat-o prooccidentalii sau prounioniştii, victime ale naivităţii şi ale propriilor iluzii referitoare la ajutorul apusean pe care îl aşteptau.

Duhul rezistenţei şi al contestării permanente a puterii cotropitoare sau a celei statale asupritoare îl întruchipau pentru neam, într-un mod folositor, haiducii, cu tot cercul lor, care întreţineau permanente focare de rezistenţă. De pildă, Grecia munţilor a rămas întotdeauna neînrobită şi nesupusă. Nemulţumirea neostoită a neamului, în timpul robiei otomane, se materializa, de-a lungul timpului, prin revolte organizate, de la care nu lipseau vreodată clerici, din fiecare treaptă a preoţiei, sau monahi[30]. Acest fapt arată că, în ciuda alegerilor impuse de conducerea naţiunii, neamul ortodox, în totalitatea lui, nu s-a împăcat niciodată cu situaţia robiei din perioada Turcocraţiei.

Spaţiului larg al acelora care conservau duhul rezistenţei şi al respingerii permanente a suveranului îi aparţineau şi Sfinţii Neomartiri, întrupând rezistenţa cea mai consecventă în ceea ce priveşte Tradiţia ortodoxă şi cea mai eficientă pentru neam, fără jertfa altora, ci numai a lor. Aplicau, aşadar, în modul cel mai autentic, cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Sângele Sfinţilor Neomartiri uda fără încetare pomul libertăţii, aşa cum a sugerat mai sus şi Sfântul Nicodim Aghioritul[31]. De altfel, mărturisirea lor, după acelaşi Sfânt Părinte, nu reprezenta doar susţinerea credinţei, ci şi mustrarea stăpânilor (… Cei ce aţi propovăduit credinţa ortodoxă în arenă şi pe urmaşii lui Agar, cei rău cugetători, i-aţi mustrat…). Era negarea credinţei Milet-ului suveran şi, în consecinţă, o contestare permanentă a identităţii cotropitorului. Se cuvine să se menţioneze că referirea la cotropitor, ca adversar de bază după diavol, este adesea întâlnită în textele imnografice ale robiei otomane, ceea ce reprezintă o sesizare şi exprimare a conştiinţei laice mai largi.

Mărturisirea Sfinţilor Neomartiri constituia respin­gerea efectivă şi curajoasă a suveranului cotropitor, arătând că nu este inexpugnabil şi de neînvins. De aceea, frecventă este şi referirea textelor imnografice la biruinţa Sfinţilor Neomartiri, nu numai împotriva diavolului urâtor de oameni şi tiran plin de răutate, ci şi a tiranului istoric, adică a cotropitorului otoman. Sunt contopiţi, aşadar, cei doi tirani, cel spiritual şi cel istoric, din cauza expansionismului lor comun, duhovnicesc şi teritorial.

Martiriul Sfinţilor Neomartiri arată, însă, şi participarea Bisericii la rezistenţa şi unitatea întregului neam. La întoarcerea apostaţilor şi mărturisirea Sfinţilor Neomartiri din perioada Turcocraţiei au contribuit, cu un rol decisiv, părinţii lor duhovnici. La aceştia s-au refugiat, mai ales în mănăstirile din Sfântul Munte Athos, pentru a se pocăi şi a intra în viaţa duhovnicească. Locurile de asceză au devenit, prin urmare, bastioane în faţa valurilor mahomedanismului[32]. După desăvârşirea pregătirii lor duhovniceşti, cu acordul duhovnicului lor, făceau mărturisire de credinţă în public, care se sfârşea, de obicei, cu martiriul. Nu era, în consecinţă, o faptă de sinucidere, cum ar putea să-şi închipuie cineva. Era o acţiune conştientă, care provenea din conştientizarea gravităţii islamizării. De fapt, aceasta era combătută, ei fiind siguri de dinamismul pe care-l va exercita martiriul lor asupra sufletelor mirenilor credincioşi.

Într-adevăr, „exemplul luminos al Sfinţilor Neomar­tiri învigora rezistenţele morale ale celor robiţi şi rea­prindea inimile însetate de libertate ale robilor cei atât de oprimaţi”[33]. De altminteri, exemplele nu au fost puţine, şi nici nu se mărginesc doar la o scurtă perioadă de timp[34]. După patriarhul Nectarie al Ierusalimului (1661-1669), „nu este oraş sau loc în care să nu fie vărsări de sânge ale ortodocşilor noştri pentru dreapta credinţă”[35]. Însă, importanţă are faptul că acest dinamism de necontestat al jertfei Sfinţilor Neomartiri a fost puternic, în acele timpuri, numai prin viaţa Bisericii şi mai ales prin cultul ei.

Consacrarea pomenirii lor şi sărbătorirea anuală în Biserică au contribuit la zidirea duhovni­cească a credincioşilor ortodocşi şi trezirea puterilor ascunse în conştiinţa colectivă. Predica şi textele imnografice au contribuit la această dirijare, împreună cu Martirologiile şi Sinaxarele care, după constatarea cercetătorilor, constituiau cele mai răspândite istorisiri folositoare de suflet, care mângâiau şi încurajau poporul grec[36] în cadrul şi în afara cultului. Circulau chiar şi variante actualizate ale vechilor Martirologii, cum era, de exemplu, cel al Sfântului Dumitru, mare Sfânt Martir din Romiosini[37], adaptate la noua situaţie a neamului, în timpul Turcocraţiei[38]. De asemenea, Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Neomartiri, dobândite în diferite moduri de către popor şi comunităţi locale, „erau păstrate ca odoare în locuri sfinte”[39], făcându-se litanii, cu fiecare prilej, pentru susţinerea credinţei poporului şi cererea mijlocirii Sfinţilor ale cărora erau acestea.

Însă, în cadrul cultului se oferea şi Bisericii nea­mului posibilitatea de a-şi exprima conştiinţa combativă, care nu putea, fireşte, să urmeze o altă cale. Aşezarea Sfinţilor Neomartiri în calendarul bisericesc de către Marea Biserică[40] a avut o importanţă imensă, de vreme ce, aşa cum s-a spus, martiriul constituia respingerea faptică a cotropitorului. De altfel, nu sunt cunoscute cazuri de împotrivire a neamului contra cinstirii Sfinţilor Neomartiri. Desigur, poziţia Bisericii în privinţa acestei cinstiri a fost facilitată de propunerea transpusă în faptă a Sfântului Atanasie din Paros (1721-1813), unul dintre conducătorii colivazilor, adică al neoisihaştilor, şi anume, ca Neomartirii să fie recunoscuţi ca Sfinţi şi înainte de hotărârea Bisericii, de vreme ce „sunt Sfinţi şi trebuie să fie cinstiţi ca atare[41] şi fără constatarea canonică a Marii Biserici”. Prin urmare, se justifică concluzia istoricului Apostolos Vakalopulos că „Biserica, instigând la reacţie faţă de fanatismul religios sau presiunea morală a musulmanilor, instiga indirect la rezistenţa neamului”.[42]

  1. Dinamismul duhovnicesc al Sfinţilor Neomartiri

În Noul său Martirologiu, Sfântul Nicodim Aghioritul îşi exprimă poziţia faţă de cinstirea Sfinţilor Neomartiri, în sensul atitudinii lui clasice faţă de Sfinţii Neomartiri, cum că au reprezentat, cu alte cuvinte, reînnoirea întregii credinţe, prin fraza: „… ei întăresc în sine şi îmbărbătează şi reînnoiesc strămoşeasca credinţă cea slăbită şi uscată a creştinilor de acum”[43]. În felul acesta, aşadar, „în vremurile cele mai de pe urmă strălucesc Martiri, iar întunericul rătăcirii îl alungă; credinţa creştinilor se înalţă acum şi cade nelegiuirea”[44]. De altminteri, jertfa şi îndrăzneala Sfinţilor Neomartiri arătau adevărul credinţei creştine, provocând până şi admiraţia celor care îi persecutau[45].

O altă dimensiune, însă, a dinamismului duhovnicesc al Sfinţilor Neomartiri a fost şi extensia lui exact în partea opusă a heterodocşilor[46]. Răspunzând acuzaţiilor occidentalilor, pentru a sprijini adevărul şi continuitatea Bisericii şi a neamului său, marele Evghenios Vulgaris († 1806) a făcut apel la cazul Sfinţilor Neomartiri: „După căderea Constantinopolului au trecut 66 de ani şi atunci iarăşi a îngăduit Dumnezeu să fie primit de către noi un început al Martirilor”[47]. Mişcân- du-se în acelaşi cadru istorico-duhovnicesc, Sfântul Atanasie din Paros se adresează acuzatorilor Ortodoxiei şi ai neamului, adică occidentalilor, cu o observaţie, în anul 1796, care, dincolo de altele, schimbă acuzaţiile de filoturcism şi sclavie de bună voie, care erau aduse de gruparea iluministă. În timp ce „Europa de Dumnezeu alungătoare blasfemiază numele lui Hristos, Grecia Îl slăveşte pe Hristos nu numai cu psalmi şi cântări, ci şi cu sudori şi nevoinţe ale Sfinţilor (…) şi cu sânge al Martirilor, care mereu şi continuu se varsă acum, în zilele noastre cele vitrege, în diferite locuri, cu tot zelul fericit, cu toată minunata bunăvoinţă, care surprinde şi pe cei necredincioşi”[48].

Concluzie

Dincolo de toate celelalte cuvinte pe care ar fi putut cineva să le expună în mod concluziv, un lucru este, cred, cel mai important, referindu-se, însă, la cazul ortodocşilor greci din perioada Turcocraţiei. Rezistenţa jertfitoare, dinamică şi în orice caz demonstrată a Neomartirilor, fie ei Sfinţi şi eroi naţionali, a reprezentat contribuţia lor la pregătirea Marii Revoluţii greceşti din anul 1821. Cazul Sfinţilor Neomartiri şi al eroilor naţionali, împreună cu cele aproximativ 100 de revolte din secolul al XV-lea până în al XIX-lea, îngăduie o estimare mai reţinută a influenţei Revoluţiei franceze asupra celei a grecilor, fapt pe care l-a remarcat cu mult înaintea noastră Teodoros Kolokotronis[49]. Revoluţia franceză a reuşit poate să impună cadenţele, dar nu a provocat Revoluţia greacă. Neamul ortodox, cu referire la greci, nu a uitat vreodată instinctul lui de libertate, care era stârnit continuu de contestarea permanentă a stăpânirii străine, contestare pentru care incomensurabilă a fost contribuţia efectivă a Neomartirilor. [50]

 ***

Mireasmă a morţii, (dar) spre viaţă

(Cf. II Corinteni 2,16)[51]

Este cunoscut faptul că, în perioada regimului comunist, în această mare ţară ortodoxă, minoritatea conducătorilor a dezlănţuit o persecuţie fără precedent împotriva ortodocşilor, fără deosebire de poziţia socială, neexceptând demnitarii sau persoanele sus-puse, care n‑au vrut să se alăture regimului comunist şi au fost consideraţi periculoşi; fără însă ca acest lucru să însemne – cel puţin pentru majoritatea zdrobitoare a celor persecutaţi – că aparţineau anumitor partide şi că erau dirijaţi de Occidentul burghez şi reprezentanţii lui. În numeroasele „lagăre de concentrare” create, au fost închişi cetăţeni care – aşa cum s-a dovedit – n-au fost decât simpli credincioşi ortodocşi, care au preferat să devină victime, într-o ardere-de-tot creştin-ortodoxă (holocaust), decât să accepte negarea credinţei lor, prin trecerea la ateism. Au urmat în felul acesta exemplul vechilor mărturisitori şi martiri.

Am vizitat (în pelerinaj) una din marile lor închisori, în afara Bucureştiului, la Jilava, unde literalmente ne-am îngrozit. Pentru că din descrierea şi istorisirea a doi vechi deţinuţi de acolo, astăzi bătrâni, printre puţinii care au supravieţuit, dar în principal, din câte am văzut şi am putut să conchidem, ne-am încredinţat că a fost vorba despre reînvierea muceniciilor din alte epoci, din vechiul Imperiu Roman până la regimurile totalitare şi fasciste din secolul XX în Europa de Est şi de Vest. Dar trebuie să precizăm aici că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! Astfel s-au născut monştri Revoluţiei Franceze şi bolşevice, ai nazis­mului şi ai jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest până astăzi.

Condiţiile de „viaţă” în celulele morţii erau mai rele decât cele ale creştinilor şi evreilor din lagărele de concentrare ale lui Hitler. De aceea, noii mărturisitori români din închisorile-morminte au cerut cu disperare să fie trataţi aşa cum naziştii se poartă cu deţinuţii lor. Din acest motiv singura lor mângâiere şi uşurare era rugăciunea şi, prin aceasta, dezvoltarea unui spirit de frăţească dragoste şi solidaritate reciprocă, care a provocat uimirea noastră. (…) Simpozionul a fost urmărit de episcopi şi clerici, monahi şi monahii, profesori şi, în principal, ortodocşi culţi şi luptători, cu poziţionare precisă faţă de sistemele surori, comunismul şi fascismul, produse ale secularei dialectici occidentale, care au fost transplantate în Răsăritul Ortodox. Simpozionul a avut ca scop impulsionarea şi încurajarea Sfântului Sinod al Bisericii României să purceadă la recunoaşterea oficială a acestui holocaust al ortodocşilor acestei ţări. (…) Am recomandat să se facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă.

 Există însă o dificultate naţională, aşa cum mulţi dintre congresişti au subliniat în pauze; că adică cei care obstrucţionează o astfel de hotărâre sunt renegaţii călăi „ortodocşi” ai celor întemniţaţi şi notabili evrei. Fireşte, nu pot să cercetez veridicitatea acestei opinii, dar nici să o resping, pentru că cei care au făcut această mărturisire au fost distinşi ortodocşi români şi buni cunoscători ai lucrurilor. Aşadar, să ne rugăm ca Prea­sfânta Biserică a României să depăşească aceste obstacole şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând o anumită zi de pomenire şi de cinstire a victimelor frumos-biruitoare sub regimul comunist, ca mărturisitori şi eroi ai credinţei noastre.

Acest cuvânt a fost prezentat la Simpozionul de martirologie care a avut loc la Bucureşti,
pe 11-12 octombrie 2010, şi a fost tipărit în volumul Moartea martirică, Fundaţia Sfânta Irina, Bucureşti, 2010,
volum care conţine materialele prezentate la simpozion. Traducere din limba greacă şi note de asist. univ. Ion Marian Croitoru (n. ed.).

 


[2] Autorul acestor rânduri îi grupează în neamul ortodocşilor pe toţi cei care sunt mărturisitori ai credinţei ortodoxe, fie că provin dintr-un popor care trăieşte credinţa ortodoxă la nivel colectiv, fie că sunt de alt neam, dar convertiţi la credinţa cea dreaptă de la alte credinţe heterodoxe sau manifestări religioase (n. tr.).
[3] Şi în neamul ortodocşilor români sunt prezenţi Sfinţi Neomartiri. Dintre aceştia, îi amintim pe Sfântul Mucenic Ioan Valahul, pe Sfinţii Martiri Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei -, împreună cu sfetnicul domnitorului, Ianache Văcărescu, sau pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, vezi Nestor, Mitropolitul Olteniei, Studiu introductiv, în Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 15; Canonizarea unor Sfinţi Români (20-21 iunie 1992), Bucureşti, 1992, p. 4 (n. tr.).
[4] Pentru bibliografia despre Sfinţii Neomartiri în cadrul Imperiului Otoman, vezi ’Αποστόλου ’Αθ. Γλαβίνα, Ο Νεομρτυρες τς Τουρκοκρατας, Κατερίνη, 1997, pp. 20-30 (n. a.).
[5] Romania (Ρωμανία) a fost denumirea Imperiului Βizantin, ai cărui locuitori se numeau romeii (Ρωμαοι) sau romiii (Ρωμηοί) (n. tr.).
[6] Vezi, de pildă, Στυλιανοῦ Γ. Παπαδοπούλου, Ο Νεομάρτυρες κα τ δολον Γένος, Ἐν Ἀθήναις, 1974, pp. 21 ş.u., 24 ş.u., 28 ş.u (n. a.).
[7] Vezi Δημητρίου Ν. Κιτσίκη, στορία τς θωμανικς Ατοκρατορίας (1280-1924), Ἀθήνα, 19963, pp. 33 ş.u (n. a.).
[8] Vezi Γεωργίου Μαντζαρίδη, „Κοινωνιολογικὴ προσέγγιση τῆς παρουσίας τῶν Νεομαρτύρων”, Πρακτικ Θεολογικο Συνεδρίου ες τιμν κα μνήμην τν Νεομαρτύρων (17-19 Νοεμβρίου 1986), Θεσσαλονίκη, 1988, pp. 227-237 (n. a).
[9] Sau a occidentaliza (n. tr.).
[10] Pentru problema islamizărilor vezi Βασιλείου Σφυρόερα, Ο λληνες π Τουρκοκρατίας, Ἀθῆναι, 1975, pp. 29 ş.u.; Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, στορία το Νέου λληνισμο, Β΄, Θεσσαλονίκη, 1976, pp. 51 ş.u. (n. a.).
[11] Dezvoltarea temei vezi la Ἀντωνίου Παπαδοπούλου, „Θεολογία ἀρχαίων καὶ νέων Μαρτυρολογίων”, Πρακτικ Θεολογικο Συνεδρίου…, pp. 118 ş.u. (n. a.).
[12] Compară cu Evrei 13, 14 (n. a.).
[13] Vezi Ἐπισκόπου Αὐγουστίνου Ν. Καντιώτου, μητρ. Φλωρίνης, Κοσμς Ατωλός, Ἀθῆναι, 1977, p. 25. (n. a.).
[14] În limbajul grecesc s-a impus folosirea termenului teolog pentru toţi cei care studiază Facultatea de Teologie Ortodoxă, deşi, în limbajul patristic, teolog este doar acela care a ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţele vieţii ascetice, la o stare duhovnicească sporită, din care vorbeşte despre Dumnezeu vorbind cu El, având, aşadar, o experienţă proprie şi vie a dialogului cu Dumnezeu şi a trăirii autentice a credinţei în El (n. tr.).
[15] Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, op. cit., A΄, θεσσαλονίκη, 19742, p. 173 (n. a.).
[16] Γεωργίου Μαντζαρίδη, op. cit., pp. 236-237 (n. a.).
[17] Νικοδήμου Ἁγιορείτου, Νέον Μαρτυρολόγιον, Ἀθῆναι, 19613, p. 271 (n. a.).
[18] Γεωργίου Μαντζαρίδη, op. cit., pp. 236-237 (n. a.).
[19] Referitor la acestea, mă alătur părerii profesorului Apostolos Glavinas, vezi idem (’Αποστόλου ’Αθ. Γλαβίνα), op. cit., p. 10 ş.u (n. a.).
[20] Vezi Γεωργίου Μαντζαρίδη, op. cit., p. 237 (n. a.).
[21] Ἰωάννου Ζωναρᾶ, πιτομ στοριν, pp. 26, 25, 22-23 (n. a.).
[22] Vezi în Θρησκευτικ κα θικ γκυκλοπαίδεια (ΘΗΕ), 10 (1967), col. 495 (articolul lui Κ. Δ. Γεωργούλη) (n. a.).
[23] Vezi cazul primului Martir Sfântul Ştefan (Fapte 7, 59), care este sugestiv (n. a.).
[24] Vezi Γ. Δ. Μεταλληνοῦ, „Ἁγιότης μαρτυρουμένη”, πόστολος Βαρνάβας, 50 (1989), pp. 39-47 (n. a.).
[25] Τροπάριο Λιτς. κολουθίας, în Νικοδήμου Ἁγιορείτου, op. cit., p. 265; vezi şi Γ. Δ. Μεταλληνοῦ, „Ὁ ἅγιος καὶ ὁ Μάρτυρας ὡς μιμητὴς τοῦ πάθους τοῦ Κυρίου”, γιος κα Μάρτυρας στ ζω τς κκλησίας, Εἰσηγήσεις ΙΒ΄ Συνεδρίου Πατερικῆς Θεολογίας…, Ἀθήνα, 1994, pp. 56-68 (n. a.).
[26] Νικοδήμου Ἁγιορείτου, op. cit., p. 9 (n. a.).
[27] Ibidem (n. a.).
[28] Asupra acestei probleme vezi Γ. Δ. Μεταλληνοῦ, Τουρκοκρατία. Ο λληνες στν θωμανικ Ατοκρατορία, Ἀθήνα, 19985, p. 85 ş.u. (n. a.).
[29] Se are în vedere Cruciada a IV-a (1202-1204), al cărei scop, eliberarea Locurilor Sfinte, a fost deviat, ajungându-se la cucerirea Constantinopolului de către occidentali, în 1204, fapt ce a condus, printre altele, la formarea Imperiului Latin (1204-1261) în regiunea cucerită şi la slăbirea Imperiului Bizantin în faţa pericolului otoman (n. tr.).
[30] Vezi Γ. Δ. Μεταλληνοῦ, „Τὸ ’21 καὶ οἱ συντελεστές του”, λληνισμς Μαχόμενος, Ἀθήνα, 1995, pp. 41 ş.u. (n. a.).
[31] Τροπάριο Λιτς. κολουθίας, în Νικοδήμου Ἁγιορείτου, op. cit., p. 265 (n. a.).
[32] Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, op. cit., Β΄…, p. 289 (n. a.).
[33] Ἀποστόλου Ἀθ. Γλαβίνα, Νεομάρτυρας κάκιος π τ Νεοχώρι (σβεστοχώρι) Θεσσαλονίκης…, Κατερίνη, 1997, p. 11 (n. a.).
[34] Despre numărul Sfinţilor Neomartiri în perioada Turcocraţiei vezi idem, Ο Νεομρτυρες τς Τουρκοκρατας…, p. 13, nota 9 (n. a.).
[35] πιστολ Εγενίου Βουλγάρεως. Πρς Κλαίρκιον, Περ τν μετ τ σχίσμα γίων τς ρθοδόξου νατολικς κκλησίας κα τν γινομένων ν ατ θαυμάτων, Ἀθήνησιν, 1844, p. 84 (n. a.).
[36] Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, op. cit., p. 240 (n. a.).
[37] Adică din perioada Imperiului Roman (n. tr.).
[38] Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, op. cit., p. 236 (n. a.).
[39] Ibidem, p. 240 (n. a.).
[40] Adică de Patriarhia Ecumenică pentru Sfinţii Neomartiri din perioada Turcocraţiei (n. tr.).
[41] Cu alte cuvinte, precum Sfinţii Bisericii (n. tr.).
[42] Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, στορία το Νέου λληνισμο, A΄…, p. 173 (n. a.).
[43] Ibidem (n. a.).
[44] Ibidem (stihiră de la Vecernia cea Mare) (n. a.).
[45] Vezi Στυλιανοῦ Γ. Παπαδοπούλου, Ο Νεομάρτυρες…, p. 69 (n. a.).
[46] Vezi Νικοδήμου Ἁγιορείτου, op. cit., p. 11 ş.u. (n. a.).
[47] πιστολ Εγενίου Βουλγάρεως…, p. 29 (n. a.).
[48] În lucrarea lui λεγχος το ψευδοταλανισμο τς λλάδος, vezi în Γ. Δ. Μεταλληνοῦ, Σχέσεις κα ντιθέσεις, Ἀθήνα, 1998, p. 37/38 (= πατερικ παράδοση στ γωνιστικ ργα το γίου θανασίου Παρίου) (n. a.).
[49] Mare erou al Revoluţiei greceşti din anul 1821 (n. tr.).
[50] Părintele profesor Gheorghe Metallinos este căsătorit şi are trei copii. El s-a născut în anul 1940, în insula Kerkira, unde a terminat şcoala primară, gimnaziul şi liceul (1958). A studiat Teologia şi Filologia clasică în cadrul Universităţii din Atena. După terminarea stagiului militar, a fost numit asistent universitar la catedra de Patrologie a Facultăţii de Teologie din Atena (1965). În perioada 1969-1975, el a studiat Teologia, Filologia, Istoria, Filosofia şi Sociologia în Germania Democratică, făcând între timp studii şi cercetări în Arhivele din Anglia. Este doctor în Teologie (Atena, 1977) şi în Filosofie şi Istorie (Köln, 1978). Pe când se afla la studii în Germania, a fost hirotonit preot de mir (1971). Din 1984 şi până în 2007 a fost profesor titular al Facultăţii de Teologie din Atena, unde a predat disciplinele Istoria şi viaţa duhovnicească în Răsăritul ortodox, Istoria şi teologia cultului ortodox şi Istoria bizantină. De asemenea, el a fost şi decan al Facultăţii de Teologie din Atena în perioada 2004-2007, iar în prezent este pensionar. Cunoscut ca predicator şi om de o formaţie teologică excepţională atât în Grecia, cât şi în străinătate, este membru al multor Asociaţii ştiinţifice, reprezentând Biserica Greciei şi a Ciprului în diferite congrese şi întruniri ortodoxe sau inter-religioase. De pildă, din 1978 până în 1992 a fost reprezentant al Bisericii Ciprului în dialogul cu Federaţia Luterană Mondială. Opera lui de scriitor şi teolog este bogată şi variată, cuprinzând multe articole, studii şi zeci de cărţi. Dintre cărţi, amintim numai câteva: Politica şi Teologia, Biserica în lume, Parohia, Ortodoxia şi caracterul grec, Elenismul ezitant, Elenismul luptător, Mărturia teologică a cultului bisericesc etc (n. ed.).
[51] Materialul părintelui Metallinos a fost preluat de pe acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216/. Traducere din limba greacă de protos. Leontie Fusa, după Oρθόδοξος Tύπος, 5-11-2010 (n. ed.).