Pr. prof. dr. Mihai Valică: Filantropia Bisericii în contextul mondialismului

Filantropia diaconală a Bisericii Ortodoxe în contextul mondialismului
Abordare din punct de vedere al Teologiei Sociale
(Acest subiect a fost titlul conferinţei pastorale de toamnă, ţinută de pr. Mihai VALICĂ la sediul protoieriei Câmpulung Moldovenesc pe 15 oct. 2012, articol apărut în nr. 26 al revistei ATITUDINI)

1. 1. Introducere

A apărut „omul de tip social” sau „teologia socială” întrucât s-a produs o despărţire între teologie şi viaţă. Teologia Socială încearcă să reîncreştineze valorile sociale de azi, care sunt în parte un rezultat al educaţiei creştine, să le redea valoarea hristică şi eclesială, să refacă Trupul tainic al lui Hristos sau să invite cel puţin la dialog şi colaborare „socialul”, adică societatea civilă, medicală, culturală, ştiinţifică, etc., care nu este angajată religios, sau care nu ţine cont de valorile morale ale Teologiei.

Unii Sociologi[2] şi teologi[3] susţin unanim, că pentru omul social sau post modern[4] pentru a-i reda chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, adică „omul-complet”, cu nevoile sale spirituale, religioase, culturale, etc., este nevoie de o abordare teologică complexă, care să cuprindă atât dimensiunea socială, ştiinţifică, academică, cât şi cea teologică într-o conlucrare şi unitate deplină.

În acest sens este nevoie de o Teologie pastorală vie, misionară, neprozelită, practică, contribuind astfel ca socialul să nu cadă liber spre secularism, ci meținerea lui în Trupul Tainic al lui Hristos cu valoare eshatologică și mântuitoare[5].

1.1. Filantropia diaconală între istorie, ”persecuția” bunăstării și mondializare

Este cunoscut faptul că perioadele de persecuţie și prigoană sunt cele în care cunoaștem cel mai profund teama, durerea, nesiguranța și nedreptatea, dar și fericirea interioară pe măsură, dată de harul lui Dumnezeu[6]. Istoria ne arată că vremurile (g)rele au fost pentru Biserică perioadele cu cea mai intensă creștere a solidarității creștine și de rodire duhovnicească, numite chiar” secole de aur ale Creștinismului”.

Există un har peste har al vremurilor (g)rele, pe care Dumnezeul îl rânduiește celor aleși. În vremuri de prigoană, lipsă și persecuție, definindu-te în opoziție cu ceea ce este în afară, ajungi mai puternic pe dinăuntru, prin harul, împreună lucrarea cu Dumnezeu și alegerea făcută de tine pentru Dumnezeu și pentru slujirea aproapelui prin slujire filantropică.

Acestea sunt vremurile pe care le-au trait mulți martiri, începând cu primul martir, Sf. Arhidiacon Ştefan. El a făcut alegerea să-și dea viața pentru Cel care l-a iubit întai, după ce a “slujit la mese” celor săraci. In timp ce era ucis cu pietre, biruitorul și nu victima, Sf. Ştefan vede cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Tot cerul se bucură pentru Sf. Ștefan, care vine acasă și-i iese în întampinare. Iată răsplata mărturisirii până la capăt și a slujirii celor în nevoi!

Creştinii Bisericii din primele veacuri nu aveau niciunul din avantajele pe care le avem noi astăzi: majoritate numerică considerabilă, credibilitate morală, parteneriat social cu statul, infrastructură organizatorică în tot spațiul teritoriului canonic, Biserici frumoase și bunăstare materială, creștini generoși și cu dare de mână, și alte avantaje sociale, politice și administrative cu care se laudă mulţi din creştinii Bisericii de azi. Nu este nimic rău în aceste mari împliniri, obținute cu multă trudă și sacrificiu de-a lungul multor secole, însă cu ce preț au fost realizate?

Cîtă prăpastie morală sau compromis s-a așezat de-a lungul istoriei, între legea lui Dumnezeu și Creștinismul de azi, care din dorința de a-și păstra sau adăuga privilegii a preferat bunăstarea cu orice preț, în locul confruntării sau sancțiunii morale cu puterea seculară?

1.2. Paradigma hristică a Ortodoxiei

Ortodoxia are ca model atitudinea și comportamentul Mântuitorului nostru Iisus Hristos[7], care pe muntele Carantaniei, a optat ferm pentru calea Crucii în locul miracolului, a fascinației, a bogățiilor și a mărăției gloriei lumești[8].

”Hristos nu va câştiga dragostea oamenilor oferindu-le” doar ”pâine pământească, nici satisfăcându-le dorinţa lor de senzaţie prin săvârşirea unor minuni la comandă, ci, dimpotrivă, tuturor ne-a arătat şi recomandat Crucea biruinţei”[9]. Aproape întreaga istorie ne arată că, în mare parte omenirea a ales sclavia înşelăciunii acestei lumi a păcatului și a bunăstrării materiale cu orice preț, preferând calea ispititoare sugerată de diavol, decât cea deschisă de Mântuitorul[10].

Primii creștini pentru a face faţă slujirii aproapelui, nedreptății sociale și persecuţiei de tot felul au separat slujirea cuvântului lui Dumnezeu, de” slujirea la mese”[11], considerând că prioritar este propovăduirea și mărturisirea revelației divine, și nicidecum oferirea de servicii sociale de cinci stele. Aceasta este paradigma istorică a filantropiei creștine și a activității pastoral-duhovnicești a Bisericii Ortodoxe.

1.3. Servicii și deservicii eclesial-filantropice

Hristos, Cel care a spus ”că atunci când faci milostenie să nu știe stânga ce face dreapta” (Matei 6, 3) tot El ne spune că ”aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). În acest context înțelegem că atunci când facem fapta filantropică cu discreție ne folosim duhovnicește, însă dacă tăcerea și discreția noastră merge la extrem, atunci serviciul filantropic personal devine deserviciu eclesial, întrucât putem decepționa pe semneii noștri, care pot trage o concluzie falsă, că noi, ca și creștini, nu trăim cum ne rugăm și nu ne putem arăta credința și prin fapte bune. ”Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 Ioan 3, 18) întrucât ”credinţa ta fără fapte este moartă în ea însăși… iar eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacob 2, 17-18). Deci filantropia are și un caracter misionar și de mărturisire publică a credinței noastre.

1.4. Precizări metodologice şi perspective hristice

În contextul globalizării fără de Hristos și a mondializării sărăciei este nevoie, mai mult ca oricând, de o Filantropie viabilă, misionară, neprozelită, practică şi nu privită doar ca o acțiune caritabilă pentru societate, separată de cea a Bisericii, sau doar ca activism social, bazat doar pe criterii sociale ”pentru binele comun” sau o filantropie generată de complexe nejustificate de inferioritate sau de concurență confesională, ci privită ca activitate firească de purtare de grijă a “socialului” în cadrul Bisericii, având grijă ca socialul să nu cadă liber spre secularism, ci meținerea lui în Trupul Tainic al lui Hristos cu valoare eshatologică și mântuitoare.

Socialul trebuie regândit în cadrul Sf. Evanghelii, fară ca socialul și politicul să se simtă îngrădite sau frustrate. (Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. dr. univ. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu și dr. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, București, 2007, pp. 54-55).

Filantropia diaconală nu trebie să se oprească doar la a dărui săracilor şi bolnavilor cele de trebuinţă pentru trup. Filantropia trebuie mereu însoţită de actul de catehizare şi are ca finalitate nu numai grija de trup, ci mântuirea sufletului celui pe care îl ajutăm în sărăcia sau boala sa.

Este o mare eroare să confunzi demersul firesc de cunoaştere şi aplicare a normelor de asistenţă socială, stabilite pentru această activitate de legile Statului, cu fialntropia diaconală a Bisericii Ortodoxe însăşi. (Vezi pe larg articolul lui Marcel Răduţ Selişte, Fapta bună între filantropie şi asistenţa socială, în revista Rost nr. 29 din iulie 2005).

1.4.1. Filantropia diaconală Ortodoxă între potențial și devenire

Filantropia creştină îşi pierde vocaţia divină atunci când transformă persoana în cifre statistice, când finalitatea nu mai este mântuirea sufletelor, ci raportarea unui număr cât mai mare de porţii de mâncare, pachete sau ajutoare băneşti oferite săracilor, bolnavilor, etc., când ajutorul dat nu are în vedere iubirea omului – filanthropos – ci doar exercitarea unei profesii sau datorii sociale, pastorale sau umanitare.

Sărăcia din România face necesare unele demersuri cu caracter strict tehnic, de un grad înalt de eficienţă, unde contează cifrele şi statisticile. Uităm însă că sărăcia şi boala îşi au cauzele nu în cele ale trupului, ci în cele ale sufletului. Filantropia diaconală nu urmăreşte să acorde cazare şi servicii sociale de cinci stele, ci are în vedere în primul rând mântuirea sufletului. Într-un astfel de context este de preferat bobul de muştar al credinţei şi al dragostei, decât mulţimea proiectelor sociale şi a munţilor de bani.Toate faptele filantropiei diaconale sunt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfânt.

Fialntropia se face de jos în sus, deci în primul rând în parohie, unde preotul şi preoteasa sunt cei dintâi filantropi atât pentru suflet cât şi pentru trup. De aceea trebuie întărită economic și financiar mai mult parohia și apoi eparhia, mitropolia sau patriarhia. În Biserica Ortodoxă Română sunt încadraţi 884 de persoane civile şi 14.513 de preoţi şi diaconi (vezi www.patriarhia.ro) iar infrastructura organizatorică cuprinde absolut toată România până în cel mai mic sătuc. Deci cel mai eficient mijloc de Filantropie îl deţine organizatoric Biserica. Fiecare biserică este un potenţial centru filantropic, fiecare episcop, preot sau diacon împreună cu fiecare credincios în parte reprezintă un posibil filantrop.

Cele aproape 15.000 de locaşuri de cult pot fi 15.000 de mini-centre filantropice, locuri de unde se poate aplica o necesară strategie naţională de filantropie diaconală a Bisericii Ortodoxe. Iată căteva exemple de potențial filantropic și devenire hristică prin slujirea aproapelui spre mântuire.

1. 2. Discernământul şi echilibru filantropic diaconal în contextul social de azi

Pentru a se păstra pe tărâm eclesial, Biserica trebuie să misioneze în domeniul so­cial în subsidiar[12] şi să nu fie privită ca o substituire a Sta­tului, nici să fie consi­derată ca o prestatoare de servicii sociale, în locul Statu­lui, o anexă a Ministerului Protecţiei Sociale, cum se întâmplă în lumea neortodoxă.

J. Moltmann spune în acest sens: „Gândirea noastră [în Vest] e deja aşa de operaţionalizată, încât noi adevărul de fapt îl căutăm şi‑l cunoaştem încă numai din practică. Noi suntem tentaţi să facem un «program» din fiecare speranţă a credinţei. Ceea ce nu devine faptă nu are va­loare”[13]. În schimb în Ortodoxie dinamica vieţii şi a fires­cului are întietate în faţa tuturor raţionalizărilor şi re­glementărilor[14].

Altfel spus, Biserica nu trebuie să cadă sau să se prăbuşească într‑un activism social, aşa cum au căzut unele Biserici din Occident, care au redus sensul lor doar la slujirea so­cială, formulând sintagma: „O biserică, dacă nu slujeşte (social n.m), nu slujeşte la nimic” (Eine Kirche, die nicht dient, dient zu nischts), ci ea trebuie să se ocupe primar cu obligaţiile spirituale şi apoi cu cele social‑diaconal‑filantropice, însă cu motivaţie hristică, adică în numele lui Iisus Hristos şi al Bisericii Sale, sub îndrumarea şi cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii locale.

Dimensiunea harică dată prin succesiunea apostolică, cea istorică, împreună cu experienţa Bisericii în slujirea aproapelui, dă actului diaconal‑filantropic consistenţă şi sens, întrucât curge din izvorul cel inepuizabil al Duhului Sfânt[15].

1. Concepte ale medicinei creştine şi lucrarea medicală a Bisericii şi a slujitorilor ei

Conceptul de medicină creştină are următoarele particularităţi care îl deosebesc de conceptul medicinei laice[16]:

• Progresul medical ia tot mai mult proporţii, dar e tot mai puţin clar dacă serveşte sau nu binelui omului. Medicina riscă, fără morala creştină, să devină o simplă unitate de prestări de servicii, unde sunt sa­tisfăcute dorinţele consumatorilor.
• Criza medicinei este în fond criza credinţei. De aceea este mai mult ca oricând nevoie caBisericasă înso­ţească, să asaneze şi să moralizeze actul me­dical, conform învăţăturii creştine. Medicina umană fără Hristos se transformă uşor în medicină veteri­nară.
• Hristos s‑a numit pe sine „doctor”[17]. De aici rezultă importanţa comuniunii dintre medicină şi credinţa creştină.
• Omul este o fiinţă creată de Dumnezeul Treimic; el este alcătuit din trup şi suflet; trupul este coruptibil, trecător, supus bolii, suferinţei, degradării şi morţii – până la descompunerea elementelor din care a fost alcătuit; sufletul este veşnic şi determinant în relaţia cu trupul.
• Sănătatea trupului nu este o condiţie necesară mântui­rii sufletului; boala trupului nu poate împie­dica mântuirea sufletului.
• Iisus Hristos este marele vindecător; El S‑a întrupat pentru a vindeca neamul omenesc.
• Există cauze spirituale ale bolilor. Tratând cauzele spirituale prin Sf. Taine se primeşte vindecarea.
• Vindecarea este un act divino‑uman, eclezial şi este reuşita conlucrării între voinţa omului de a se vindeca, credinţa în Dumnezeu, puterea tămădui­toare a Creatorului prin Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, Biserica – loc al comuniunii, unde se revarsă harul divin prin Sf. Taine.
• Trupul este vindecabil sau nevindecabil; sufletul este întotdeauna vindecabil, atâta timp cât este în trup.
• Metodica vindecării în conceptul de medicină creş­tină: rugăciune, post, practicarea virtuţilor, a Sfin­telor Taine (Spovedanie, Împărtăşanie, Sf. Maslu), ajutorul Bisericii, folosirea remediilor şi tehnicilor terapeutice care nu lezează integritatea anatomică şi spirituală a fiinţei umane; leacurile sunt de la Dum­nezeu, dar încrederea mai mare în ele decât în Dum­nezeu este idolatrie.
• Actul medical se sprijină pe axioma conştiinţei eclesiale: în bolnav suferă Hristos, în doctor lu­crează Hristos, prin preot dezleagă Hristos.
• Biserica este în fond un spital unde oamenii sunt chemaţi să se vindece prin pocăinţă şi Sf. Taine.
• Sănătate – boală – vindecare, trei cuvinte care ex­primă stările prin care trece omul în viaţă şi pe care mai mult sau mai puţin le înţelege sau şi le explică. Boala este un accident sau o încercare în viaţa omului, sănătatea – cel mai mare dar, iar vindecarea poate fi un răspuns al îndreptării noastre prin mij­loacele pocăinţei, prin intermediul medicinei, sau un mister.
  • Atitudinea biblică faţă de medicină şi medic este ex­primată deplin în Cartea lui Isus, fiul lui Sirah[18].
  • Medicul participă la înţelepciunea lui Dumnezeu, care‑i luminează mintea ca să vadă cauza bolilor şi‑i arată „căi de vindecare”, căci „el se va ruga Dom­nului ca să dea odihnă şi sănătate spre viaţă”[19].
  • Vocaţia medicală ca datorie a milei creştine a dat mulţi doctori în rândul sfinţilor.
  • Biserica condamnă „privatizarea bolii” şi instru­men­talizarea actului medical în vederea do­bândirii unor profituri materiale sau pecuniare. La fel sunt condamnaţi şi preoţii care manipulează Sf. Taină a Maslului, în loc să o oficieze, punând mai mare accent pe Sf. Maslu, decât pe Sf. Liturghie şi care deschid Evanghelia şi o tălmăcesc viclean şi ocult.

1. Viața duhovnicească şi Filantropia diaconală între Marta și Maria

În comparație cu creștinii de astăzi, situația creștinilor din primele veacuri era diametral opusă: creștinii din vechime aveau un „cazier încărcat” şi nu ştiu dacă s-ar „descurca” cu bine astăzi, în eventualitatea că ar dori să intre în bisericile noastre, să le păstorească sau să le conducă administrativ sau filantropic, întrucât cred că unele sunt hipercentrate managerial și orientate exagerat spre lucrarea Martei[20], adică spre acele acțiuni de caritate și de poliție socială, care gândesc Evanghelia în cadrul socialului. Dacă nu gândim socialul în cadrul Evangheliei, devenim captivi sociali ai unui sistem politic corupt, nedrept si leneş, deoarece transferă obligaţiile ce le revin prin Constituţie şi Lege, altor organisme. (Vezi tendinţa statului recent de a desfiinţa spitale şi unităţi sanitare, sugerând ca ar fi bine să le redeschidă cultele). Ziarul Lumina e plin de astfel de îndemnuri şi mari şanse şi unice ale BOR de a deveni toată Biserica doar un spital…!

Or, în Evahnghelia de la Matei 25, 31-46 din criteriile judecăţii viitoare, precum şi de la Luca 10, 25-37 – Samarineanul milostiv, vedem clar că creştinul este chemat să dea primul ajutor celui flămând, însetat, străin, gol, să cerceteze pe cel bolnav şi închis în temniţă, iar pe cel rănit după acordarea ajutorului de urgenţă să-l ducă la o casă de oaspeţi, adică la spital iar dacă e vorba de bolile sufleteşti să-l predea Bisercii, ca spital duhovnicesc. Există o tendință de organizare ”euroatlantică” a Bisericii creștine și a tuturor religiilor, în contextul globalizării, din partea unor organisme transnaționale[21] doar pe principii sociale și culturale.

Biserica Ortodoxă are nevoie de duhovnici și preoți devotați pe probleme pastorale, orientate spre îndumnezeirea omului și nu are nevoie neapărat de preoți, pe post de directori generali, preocupați doar de bunăstarea credincioșilor pe principii de politici sociale europene economice și utilitariste!

4.1. Dileme şi neîmpliniri academice ale învăţământului teologic românesc referitor la educaţia filantropică diaconală a viitorilor preoţi

Sf. Ioan Gură de Aur spune: Filantropia şi Diaconia creştină sunt o artă, o ştiinţă dumnezeiască, care, ca şi celelalte arte şi ştiinţe trebuie să fie învăţate. (Johannes Chrysostomus sagt: „die christliche Philanthropie und Diakonie sind eine Kunst, eine göttliche Wissenschaft, die wie die anderen Künste und Wissenschaften erlernt werden müssen“[22]).

Din păcate nu există o disciplină teologică numită arta sau ştiinţa Filantropiei diaconale, cum întâlnim la unele Biserici creştine, însă avem catedra de „Asistenţă Socială“ care este total umanistă şi centrată doar pe social şi politici manageriale sociale.

Nu există nici măcar la nivel de seminar teologic un concept didactic de educaţie diaconal-filantropic, care să arate fundamentele biblice şi patristice ale aceastei comori pastorale.

Preoţii care activează în domeniul filantropic cu programe filantropice şi alte activităţi diaconale s-au instruit fie în afara ţării, fie în mod autodidact.

1. 5. Concluzii

Ortodoxia este actuală şi dinamică numai dacă rămâne în jurul Sf. Altar, ca loc de reper şi acţiune, în tot ceea ce face şi la înălţimea dragostei lui Hristos şi dacă extinde în lume dimensiunea liturgică până la întâlnirea ei cu dimensiunea socială şi ştiinţifică, pentru a transforma lumea în slujire şi iubire hristică a aproapelui – filantropia diaconală -, după modelul Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Sfinţilor Părinţi.

Cine vrea să slujească filantropic, acela trebuie să trăiască liturgic şi cine vrea să slujească liturgic, acela trebuie sa trăiască filantropic şi diaconic, deoarece noi trebuie să credem şi să acţionăm, aşa cum ne rugăm. Abia atunci vom înţelege cuvintele: pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm! (Wer philanthropisch dienen will, der muss liturgisch leben, und wer liturgisch dienen will, der muss philanthropisch und diakonisch leben, denn wir sollten glauben und dementsprechend handeln, wie wir beten)[23].

În caz contrar, istoria va vorbi de o eşuare a Bisericii, de deservicii şi de o secularizare „de tip ortodox”, de data aceasta, dacă va privi numai în trecut şi nu şi în viitor, sau dacă se va raporta doar la nivel social.

O Biserică care se ascunde în spatele faţadelor sociale nu are viitor. O Biserică care se teme într-atât de prigoanele timpului, încât îşi cosmetizează diplomatic mesajul mântuitor, sub masca unui sistem social adus la zi, cu speranţa că va fi tolerată pentru mesajul hristic mărturisit uneori cu curaj, nu are viitor.

O Biserică care foloseşte dubla măsură, adică una spune în Biserica şi alta în faţa lumii seculare, pentru propovăduirea credinţei ortodoxe, în a declara deschis ceea ce crede, fără şiretenii şi făţărnicii, nu are viitor.

O Ortodoxie lipsită de bărbăţie mărturisitoare, care va încerca să justifice dreptul de a sluji liturgic doar prin social, nu are viitor.

O Biserică aliniată la duhul mondialismului ocult, la modelele filantropice străine de duhul Ortodoxiei, care va neglija modelul hristic şi patristic al filantropiei diaconale tradiţionale, care va neglija scopul filantropic, profetic, soteriologic, apologetic şi ecumenic în acelaşi timp, sub forma dialogului teologic interreligios, ca misiune a Bisericii, acea Biserică va conduce la un creştinism post-Ortodoxie.

Speranţa şi steaua polară a Creştinismului rămâne doar Ortodoxia mărturisitoare în duh şi-n adevăr, Ortodoxia Sf. Părinţi, care îşi arată razele ei mântuitoare în Ortopraxie, adică Filantropia Faptelor Diaconale de pe Calea cea Dreaptă, ca rod al Harului şi al Filatropiei Cuvântului, ce încununează Liturgia de după Liturghie.

Pr. prof. dr. Mihai VALICĂ
15.10.2012

[3] Compară K. Rahner, B. Welte (Hrsg.), Christlicher Glaube in moderner Gesellschaft, (im Folgenden: CGmG), Bd. 29.

[4] Vezi S. Wendel, Postmoderne Theologie? Zum Verhältnis von christlicher Theologie und postmoderner Philosophie, in: K. Müller, (Hrsg.), Fundamentaltheologie. Fluchtlinien und Gegenwärtige Herausforderungen, Freiburg 1998.

[5] Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. dr. univ. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu și dr. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, București, 2007, pp. 54-55.

[6] Vezi Matei 5, 11-12.

[7] Vezi Matei 4, 8: Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor.

[8] La originea tuturor ispitirilor se află intenţia de a-l face pe om să-şi satisfacă propriul egoism în detrimentul celorlalţi și cu scopul de a se impune cu orice preț. Întreaga istorie a omenirii decăzute se centralizează în jurul celor trei mari păcate: lăcomia, mândria şi pofta de stăpânire. Iisus l-a învins pe diavol și ofertele lui pentru că a ales calea smereniei, a Crucii, a încercărilor, prin răbdare şi multă statornicie pe calea Adevărului.

[9] PS Corneliu, Ispitirea Mântuitorului , semnul biruinței Crucii spre Înviere, în: Lumina, 7 martie 2011.

[10] Ibidem.

[11] Vezi Fapte 62, 2: Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.

[12] Până nu demult, era considerat principiul subsidiarităţii ca o „speciali­tate“ a învăţăturii sociale a Bisericii Catolice. Având în vedere eficienţa acestui princi­piu, de altfel vechi ca şi Biserica creştină, s‑a propus la „Confe­rinţa Europeană Regională“ din 1989 (Bruxelles) ca „subsidiaritatea şi fede­ralismul să fie princi­piile de bază ale arhitecturii Europei comunitare“ (Subsidiarität und Föderalismus müssen die Architekturprinzipien der Ge­meinschaft sein). Vezi A. Anzenbacher, Christliche Sozialethik, Pader­born‑München‑Wien‑Zürich, 1998, pp. 210‑224. Şi mai tare a fost pus ac­centul pe principiul subsidiarităţii la Maastricht, în 1992, privind „con­tractul cu Uniunea Europeană“ (Vertrag über die Europäische Union). În fond, „acest principiu este totuşi, după conţinut, la fel de vechi ca şi tradiţia creş­tină“ (ist dieses Prinzip dem Inhalt nach doch uralte christliche Tradition), crede J. Höffner (în Christliche Gesellschaftslehre, Münster, 1962, p. 50).

[13] J. Moltmann, „Welche Einheit? Der Dialog zwischen den Traditionen des Ostens und des Westens”, în Ökumenische Rundschau, 26 (1977), p. 289.

[14] Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. dr. univ. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu și dr. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, București, 2007, p. 54.

[15] Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. dr. univ. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu și dr. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, București, 2007, p. 56.

[16] Idem, pp. 193-195.

[17] Marcu 2, 17.

[18] Sirah 38, 12, 4, 6‑10, 12‑14.

[19] Sirah 38, 14.

[20] Vezi Luca 10, 38-42.

[21] Vezi Tratatul de la Lisabona, secțiunea rolul cultelor în cadrul UE. Bisericile devin partenere oficiale de dialog cu UE. Ziua de 1 decembrie marchează intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Pe lângă reforma Instituţiilor din cadrul Uniunea Europeană (UE), Tratatul introduce în dreptul primar al UE un articol de o importanţă deosebită pentru Biserici. Prin articolul 17 al Tratatului asupra funcţionării UE, aceasta recunoaşte identitatea şi contribuţia specifică a Bisericilor şi începe cu ele, pe această bază, un dialog “deschis, transparent şi constant” (articolul 17 al Tratatului despre funcţionarea Uniunii europene). În virtutea acestui articol, Bisericile şi Comunităţile religioase vor putea să întărească dialogul lor cu Comisia Europeană, cu Consiliul şi cu Parlamentul european şi să contribuie mai eficient la reflecţia politică europeană. Inspirate de doctrina socială a Bisericii şi întărite de experienţa lor în domeniu, vor putea să ducă un dialog critic şi constructiv cu factorii de decizie europeni asupra politicilor elaborate de UE. Astăzi, în ajunul unui nou deceniu, aceleaşi provocări urgente preocupă UE şi Bisericile: promovarea demnităţii fiecărei fiinţe umane, solidaritatea cu cei mai slabi din cadrul societăţilor noastre, economia pusă în slujba omului, solidaritatea dintre generaţii şi cu ţările în curs de dezvoltare, schimbările climatice şi conservarea Creaţiei, primirea migranţilor şi dialogul intercultural.

[22] Vgl. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a III a, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Nr. 23, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1994, 605.