Prin jocul unui calcul care n-a dat niciodată greş, asociaţiile de exploatare a avutului obştesc, care sunt partidele, au înţeles de la începuturile aşa zisei noastre vieţi de stat să-şi făţuiască activitatea cu poleială naţionalistă. Create sub impulsul marilor curente şi reforme ale Apusului zguduit de catastrofa socială şi morală care a fost marea revoluţie de la 1789, partidele politice româneşti, rezultate ale împerecherii dintre masonerie şi democraţia străină de realităţile noastre, au fost nevoite, sub presiunea unor curente de care nu puteau să nu ţie seamă, să accepte să se transforme în organizaţiuni parţial «naţionale». Şi era firesc aceasta, într-o ţară care n-a cunoscut nici feudalism, nici burghezism, care n-a cunoscut comunismul de la 1848 şi nici influenţa nefastă a marilor capitaluri, ci, care, pe tot trecutul ei, de la cronicari, prin marii dascăli cărturari şi până la Mihai Eminescu, a cunoscut o singură realitate: naţionalitatea.

În numele acestei naţionalităţi, valoare permanentă în rezolvarea ecuaţiei româneşti în cadrul european sau mondial, s-a mişcat totul în ţara aceasta. Constrânse deci au fost, la rândul lor, şi partidele să se înjghebeze şi să ţină seama, vom vedea că numai aparent, de considerentul primatului naţional. Aşa, partidul paşoptist, mason, democrat şi universalist al lui Ion Brătianu şi C.A. Rosetti, partidul liberal (roşu), s-a transformat forţat de împrejurări în partid «naţional-liberal», şi tot astfel, cincizeci de ani mai târziu, sub porunca aceleiaşi realităţi, partidul internaţional, narodnicist, marxist, democrat şi iudaizat al ţarănismului, a devenit partidul «naţional-ţărănesc». Dar a confunda firma cu conţinutul, nu este o însuşire a noastră.

Ce reprezintă «naţionalismul» partidelor? Un atribut formal: atât şi nimic altceva. Răspunsul la problema pusă de noi îl vom trage dintr-o serie de întrebări. Iată-le: cu cât au contribuit partidele «naţionale» la crearea unui stat naţional românesc? Care este sensul de viaţă naţională în care au îndrumat spiritul şi viaţa acestei ţări? Cât au contribuit la tălmăcirea potenţialelor materiale, spirituale şi morale ale ţării în valori real-naţionale?

În afară de treburile sale, ale familiei sale şi ale protejaţilor din preajmă, nici un om politic din orice partid ar fi el, nu se mai gândeşte la treburile obşteşti. Dincolo de interesele particulare, nu se mai găseşte nimic pentru interesele celor mulţi şi însetaţi de dreptate.

Pleava politicianistă, odată ajunsă la putere, se aşează pe jaf. Şi pentru aceasta nu cruţă nimic: corupe Justiţia, terfeleşte Oştirea, ticăloşeşte Administraţia, înjoseşte Biserica, degradează Şcoala. (Vasile Marin)

(Radu Mihai Crisan, Moța și Marin – Testamentele lor politice)