Traian Trifan: Simţind cu inima suferinţele lui Hristos răstignit pe cruce

Sâmbătă, 28 aprilie 2012, la Biserica „Sfânta Treime” din Şcheii Braşovului a avut loc parastasul închinat comandantului şi mărturisitorului legionar Traian Trifan. La comemorare au participat numeroşi simpatizanţi ai bădiei Trifan, printre care şi reprezentanţi ai filialei Braşov a Partidului „Totul Pentru Ţară”, precum şi părinţi de la Mănăstirea Petru Vodă.

În speranţa că data de 28 aprilie va fi pururea trecută în calendarele noastre, redăm un fragment despre bădia Traian Trifan din cartea „Mărturisiri din mlaştina disperării” a lui Dumitru Bordeianu:

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut în celula 32, la Gherla. Auzisem în închisoare de grupul Marian, fostul sef al judetului Brasov si de Trifan, fost prefect legionar de Brasov, condamnati la ani grei de închisoare încă de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnati atunci se strânsese în jurul lui Biris. Cele două grupuri aveau două atitudini diferite însă.

Unul trăia si simtea în spiritul Părintilor răsăriteni, iar altul trăia si gândea în spiritul Părintilor apuseni.Ceea ce m-a impresionat plăcut acolo, a fost întelegerea cu care cei mai în vârstă îi primeau pe tinerii care trecuseră prin demascări.

Pentru acestia, integrarea în Legiune a fost foarte prudentă si smerită, pentru că duceam în spate tragedia trăită la Pitesti si Gherla, o revenire bruscă riscând să ne azvârle într-o extremă periculoasă. Şi totusi, majoritatea si-au revenit, în raport direct cu cuantumul suferintei din decursul demascărilor.

Perioada de închisoare 1954-1964, a fost pentru noi, tineretul Legionar, una de armonie, întelegere, împărtăsire de cunostinte si de dragoste, spre deosebire de anii 1949-1954, (cinci ani de inactivitate intelectuală), cei mai întunecati din viata noastră.

Celulele se transformaseră în săli de cursuri, de liceu si universitate. Ţăranii si muncitorii învătaseră limbi străine, memoraseră sute de poezii, stiau matematică, fizică, chimie etc. si, nu rareori, se angajau în discutii filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispozitia celorlalti tot ceea ce acumulase cu timpul.

Meritul pentru această armonie si pentru revenirea celor tineri în sânul Legiunii a fost mai ales al Bădiei Trifan, veteran înînchisoare, cu patrusprezece ani deja executati, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu făcea parte din elita legionară. În schimb, Badea Trifan, apartinea generatiei eroice a Căpitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvântul lui si al printului Alexandru Ghica, cu care iar am stat în celulă, era pentru noi lege.

Ceea ce as dori să scot în evidentă în acest capitol este, mai ales, modul de gândire si trăire al celor două orientări: răsăriteană si apuseană.Marile personalităti care reprezentau cele două lumi, mă preocupau în mod deosebit.

După iadul din care scăpasem si după întâlnirea cu Jimboiu, setea mea de învătătură mă împingea să aflu câte ceva si despre alte moduri de trăire a vietii crestine.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se întâmpla în cameră. Un intelectual de vârf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stăpânit de rationalismul apusean, nu mai păstrase nimic din Ortodoxie. În discutii, căuta să mă atragă în sfera lui de influentă, să gândesc, si să trăiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata si trăirea crestin-ortodoxă, BadeaTrifan, era mai cald si cuvântul lui îmi mergea la inimă, nu se adresa ratiunii. În această atmosferă, ca unul ce trăiam ortodoxia, eu l-am ales drept călăuză pe Badea Trifan; nu l-am respins însă nici pe Munteanu.

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea săvârsită de Dumnezeu cu mine [scoaterea de sub stăpânirea duhului rău de care era chinuit n.n.] si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.

Săptămâna Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevărată aniversare; am trăit-o în căintă si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. În general, toti trăiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem înclinati să credem numai ceea ce vedem. Şi atunci ni se pare că nu mai avem nevoie de credintă, deoarece credinta operează acolo unde nu vedem si unde posibilitătile de cunoastere ratională devin neputincioase.

Nu observasem cum a trăit săptămâna Patimilor Jimboiu, în 1954, pentru că el era foarte discret în manifestări; în schimb l-am văzut pe Badea Trifan, de Luni si până în Sâmbăta Mare. Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât impresionant.

Luni dimineata am vrut să stau de vorbă cu el, despre trăirea duhovnicească din această Sfântă Săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu siroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinta lui, îi rezervaseră un colt pe prici. Mi-a fost rusine că l-am deranjat si toată Săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest coltisor si plângea în continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce, pe Golgota. Îi impresionase pe toti cei din cameră într-atât, încât întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu.

Miscat de cele văzute la Badea Trifan, mi-am îndreptat atentiasi la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trăirea ortodoxă si cea catolică. Trifan trăia cu inima, Munteanu cu ratiunea.

Pe Munteanu nu l-am văzut o singură dată să verse o lacrimă pe tot parcursul Săptămânii Patimilor, în timp ce Trifan plângea cum plânge o mamă care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe când Munteanu îl gândea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, să-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletulmeu.

M-am întrebat câti crestini de pe pământ sunt în stare de o trăire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare vărsa o lacrimă, privind cu ochii sufletului către Golgota? Da! Dumnezeu m-a învrednicit de cutremurul jertfei!În timpul acelor Sfinte Pasti am văzut fata luminoasă a lui Badea Trifan arătând ca fetele marilor mistici români, ca a Părintelui Cleopa Ilie, a Părintelui Argatu, a Părintelui Arsenie etc.

| Buciumul

Traian Trifan este unul dintre marii marturisitori crestini ce au patimit in temnitele comuniste. Tanarul crestin Traian s-a nascut in ziua de 3 noiembrie 1899, in localitatea Lancram, judetul Alba. Vreme de 21 de ani, Traian Trifan a patimit in inchisori precum Jilava, Vaslui, Aiud, Suceava, Brasov, Galda, Vacaresti, Popesti Leordeni, Caransebes, Gherla, Canal si Periprava.

Badita Trifan, cum avea sa-l numeasca parintele Arsenie Papacioc, a trecut la cele vesnice in ziua de 12 aprilie 1990, lasand in urma o viata curata si un cuvant memorabil: “Trebuie sa marturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinta, cu sange si chiar cu viata, de ni se va cere. Dupa cuvantul moarte trebuie pus virgula, nu punct.”

Despre crestinul-model Traian Trifan, parintele arhimandrit Arsenie Papacioc, avea sa spuna: “Un om de o profunda traire crestina, un mare si integru caracter, un povatuitor bland, intelept, odihnitor, dorind parca sa cuprinda intr-un cuvant pagini intregi. Badita Trifan traia intr-o tacere concentrata, fiind omul rugaciunii.”

Cititi mai multe despre badia Traian Trifan pe RapaRobilor.ro

2 comments

  1. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Oare cati dintre noi mai putem fi asa?...
    Suntem datori, macar atat, sa-i cunoastem si sa ii iubim pe acei tineri fumosi care au trait acele vremuri si acele chinuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*