II. Lumina lina a cunoasterii lui Dumnezeu in inimile cuvioase
Iata ca se apropie sfarsitul Sfintei Patruzecimi. Sa ne adunam gandurile si sa cercetam: oare a fost atins scopul sfantului post? Pentru ce a fost randuit Postul Mare, care este obligatoriu pentru toti crestinii? Pentru a ne putea pregati ca sa intampinam cu vrednicie cea mai mare zi din istoria omenirii, ziua mantuirii neamului omenesc – a preaslavitei Invieri a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos dupa moartea Lui pe Cruce.
Cu trei saptamani inainte de inceputul Postului Mare, Sfanta Biserica incepe cu grija sa ne pregateasca pentru aceasta intalnire, amintindu-ne pildele evanghelice si chemandu-ne sa patrundem in talcul lor, iar apoi, in duminicile Patruzecimii, amintindu-ne evenimente din istoria Bisericii, legate mai ales de numele unor mari sfinti.
In cea de-a cincea saptamana se inalta inaintea noastra uluitorul chip al unei femei care a inceput ca noian a tot pacatul si a toata necuratia, pentru a deveni in cele din urma inger in trup: chipul cuvioasei Maria Egipteanca, intoarsa fulgerator de Dumnezeu de pe calea cea pierzatoare a vietii desfranate, a vietii de curvie, ea a devenit pentru noi toti pilda a pocaintei.
Ea nu stia Sfanta Scriptura, nu a citit-o niciodata; a intrat in pustie fara carti, si totusi, cum povesteste batranul Zosima, l-a uimit prin adanca cunoastere a Scripturii. Dumnezeu insusi a invatat-o, fiindca ea auzea in inima sa cuvintele Sfintei Scripturi. Dumnezeu i-a dat stravedere, pe care nu o au oamenii obisnuiti: cunostea numele monahului Zosima, stia ca este preot. Ea ne-a aratat cea mai uluitoare dintre toate pildele de pocainta, chemandu-ne si pe noi pe aceasta cale: fiindca atunci cand auzim de ea, de viata ei chinuitoare din pustie, trebuie sa ne rusinam daca nu ne pocaim deloc, daca nu ne ingrijim de curatirea inimii noastre.
Sa ne amintim inca o pilda de mare pocainta, pe care a savarsit-o facatorul de minuni si marele postitor care a fost sihastrul Iacov. Dupa ce a savarsit doua pacate foarte grele, cumplite, el a cazut in deznadejde, vrand sa lase vietuirea sa si sa plece in lume – dar Domnul l-a repus pe calea pocaintei, incat a petrecut zece ani intr-o pestera plina de oase omenesti, plangand cu lacrimi de sange pacatul sau infricosator. Si a fost miluit de Dumnezeu, Care i-a inapoiat darul facerii de minuni.
Aceste pilde stralucitoare de pocainta ale cuviosilor ne indeamna si pe noi sa ne pocaim de pacatele noastre. Si astazi vreau sa va spun cateva cuvinte despre cuviosi in general. Cuviosii sunt sfintii monahi si pustnici. Din pacate, demult au inceput sa fie osanditi cu asprime si grosolanie toti monahii, chiar sa fie numiti paraziti, depravati, sa se spuna cu dispret ca ei se ingrijesc numai de mantuirea propriului suflet, ca nu le pasa de suferintele si de raul din lume.
Sa fie adevarat? Nicidecum! Este o minciuna grosolana, fiindca cei ce salasluiau in manastirile Egiptului, Palestinei, iar apoi si in cele ale Rusiei, s-au ostenit foarte mult in slujirea adusa de ei lui Dumnezeu. Da, intr-adevar, ei se ocupau numai de curatirea propriei inimi. Da, intr-adevar, ei nazuiau numai sa intre in impartasirea personala cu Dumnezeu. Oare lucrul acesta nu este insemnat, nu este necesar pentru lume? Ba da, este cat se poate de necesar, fiindca cei care si-au inchinat viata lui Dumnezeu, istovindu-si trupul in rugaciune si postire, au devenit cu adevarat mari. Despre ei Sfantul Apostol Pavel spune in Epistola catre evrei: De care lumea nu era vrednica (Evr. 11, 38). Si insusi Domnul Iisus Hristos spune ca ei sunt lumina lumii, ei sunt sarea pamantului (v. Mt. 5, 13-14).
Ce adevar adanc sta in aceste spuse! Prin viata lor ingereasca ei lumineaza in intunericul pacatului ca stelele cerului, aratandu-ne calea pe care trebuie sa mergem. Ei ne-au aratat icoana a ceea ce trebuie sa fie, macar intr-o mica masura, fiecare crestin. Asupra lor sau implinit uluitoarele cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos: Amin, amin zic voua: cel ce crede intru Mine va face si el lucrurile pe care le fac Eu, si mai mari decat acestea va face (In. 14, 12).
In cei care citesc pentru intaia data cuvintele acestea rasare indoiala: „Cum, poate cineva sa faca minuni ca cele ale lui Hristos si chiar mai mari?” Da, nu va indoiti de asta, fiindca au fost mari cuviosi care au facut lucruri asemenea celor pe care le-a facut insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Multi cuviosi au inviat morti – de pilda, cuviosul Macarie cel Mare, cuviosul Eftimie cel Mare, cuviosul Serghie din Radonej (acesta a inviat un baiat pe care tatal sau il adusese mort).
Au fost alti cuviosi mari care, asemenea Domnului Iisus Hristos, Care a saturat cu putina paine patru mii si cinci mii de oameni, au saturat, fara sa aiba mancare la indemana, multe sute de oameni flamanzi, care venisera in manastire. Cu rugaciunile lor, magaziile manastiresti se umpleau in chip minunat cu grane si cu paine atunci cand fratii flamanzeau si erau gata sa se imprastie ca sa nu moara de foame. Oare nu va amintiti de minuni asemanatoare facute de cuviosii Serghie din Radonej, Macarie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfintit si multi altii? Cu rugaciunea lor, ei umpleau deodata hambarele pustii, incat hraneau nu numai obstea, ci si pe flamanzii si pe saracii care veneau in manastire. Iar Sfantul Teodosie cel Mare a facut o minune cu adevarat ca cele ale lui Hristos, saturand poporul in manastire cand se terminasera cu desavarsire proviziile de hrana.
In rai, inainte de cadere, stramosii nostri, Adam si Eva, aveau stapanire asupra tuturor fiarelor. Stapanirea aceasta a fost pierduta de catre ei atunci cand neamul omenesc a cazut in stricaciune. S-au aflat insa oameni mari care au recapatat-o. Cuviosii Serafim din Sarov si Serghie din Radonej hraneau din mana ursi, iar ursii ii ascultau, ii intelegeau. Cuviosilor Gherasim si Chiriac le-au slujit toata viata niste lei, iar cuviosul Zosima, care mai tarziu a devenit mucenic, traia in mijlocul unei haite de fiare salbatice. Statea de vorba cu ele, ele il intelegeau, il iubeau, iar cand a sosit ceasul muceniciei lui, din pustie a venit un leu urias si a pus capat chinurilor.
Cuviosul Sava a mers intr-o pestera din pustie, unde traia un leu, si s-a salasluit acolo. Cand leul s-a intors, nu s-a atins de sfant, ci doar a inceput sa-l traga de poala dulamei ca sa-l scoata din pestera. Cuviosul Sava i-a propus leului sa locuiasca impreuna. „Daca nu vrei”, i-a spus, „pleaca tu, fiindca inaintea lui Dumnezeu eu sunt mai bun ca tine”. Si leul a plecat. Alt leu s-a tras din drum ca sa-i faca loc cuviosului Ioan Sihastrul. Astfel, cuviosii nostri Parinti au recapatat stapanirea asupra fiarelor, care a fost pierduta de stramosii Adam si Eva.
Cate pilde uimitoare a caii pe care trebuie s-o urmam ne-au aratat alti cuviosi! Marele facator de minuni Macarie Egipteanul, care invia mortii, a fost clevetit de o curva, care spunea ca a ramas insarcinata cu el. Pe atunci era tanar, si minciuna a fost crezuta. Tot satul, maniat de paruta nelegiuire, s-a aruncat asupra lui si l-a batut pana ce l-au lasat mai mult mort decat viu, fiindca el nici n-a incercat sa se dezvinovateasca. Atunci cand a venit vremea sa nasca, clevetitoarea s-a chinuit cinci zile, pana cand s-a pocait pentru invinuirea mincinoasa adusa dreptului. Locuitorii satului s-au speriat si au mers la cuviosul ca sa-si ceara iertare, insa el a fugit in pustie ca sa nu fie laudat, ca sa nu-si ceara oamenii iertare de la el.
Dar cat de mare a fost cuviosul Dula, care intreaga viata a rabdat ocari de la fratii ce nu-l aveau la inima si a aratat mare blandete fata de toti cei ce il dusmaneau! Iar acelora dintre noi care, suferind din pricina bolilor, se descurajeaza, sa le fie pilda cuvioasa Singlitichia, care pana la batranetea cea mai adanca a dus o viata aspra, ascetica, in timp ce suferea de o boala cumplita, de neindurat: pana si cei din jur simteau mirosul urat care iesea din carnea ei putreda. Sa ne fie pilda si cuviosul Pimen din Lavra Pesterilor, care din copilarie zacea bolnav, dar a fost tuns monah in chip minunat de catre ingerii lui Dumnezeu, care i s-au aratat in chipul staretului si al fratilor. Noua, care ne ingrijim atat de mult de trupul nostru, care il spalam si il incalzim, il hranim peste masura, il impodobim cu haine luxoase, sa ne fie pilda oamenii minunati despre care citim in Vietile Sfintilor. Cuviosul Daniil Stalpnicul nici pe gerul cel mai crunt, cand sufla viscolul inghetat si troienea, nu s-a coborat de pe stalpul
sau, ci a stat doua zile in viscol acoperit doar cu niste zdrente si aproape ca a degerat; Procopie din Ustiug, nebunul pentru Hristos, cand a fost intrebat cum a petrecut o noapte de iarna acoperit numai cu niste zdrente, descult, a raspuns: „Pai aproape ca am murit de frig, dar un inger ceresc s-a atins de mine cu o floricica din rai, si am simtit caldura in toate madularele”.
Acum praznuim pomenirea unui mare ierarh: patriarhul Nichifor al Constantinopolului, iar ieri am praznuit pomenirea Cuviosului Teofan Marturisitorul. Ei au trait pe vremea imparatului Leon, crunt prigonitor al celor care cinsteau icoanele, au fost marturisitori si au suferit pedepse foarte grele. Odata, cand Teofan dadea invatatura ucenicilor sai, le-a poruncit pe neasteptate sa aprinda lumanari, sa aduca tamaie, si a inceput sa cadeasca, dupa care a facut o metanie mare. Cand ucenicii au intrebat mirati de ce s-a inchinat cu lumanarile aprinse, Sfantul Teofan a raspuns: „Iata, pe mare pluteste spre locul de surghiun Sfantul Patriarh Nichifor. Lui ma inchin”. Iar Patriarhul, care se afla atunci pe corabie, a facut o inchinaciune adanca si cand a fost intrebat de ce se inchina a raspuns: „Ma inchin Cuviosului Teofan, care m-a heretisit”.
Din Viata Cuviosului Serghie din Radonej se stie ca el, pranzind cu fratii, a facut pe neasteptate o inchinaciune pana la pamant ierarhului Stefan al Fermului cand acesta, in drum spre Moscova, a poposit la treizeci de verste departare de Lavra Sfintei Treimi. Cuviosul a raspuns astfel la heretisirea ierarhului.
Iata ce stravedere aveau cuviosii! Ei citeau in inimile oamenilor, stiau numele celor pe care ii vedeau pentru prima data. Nu rareori raspundeau la intrebari inca nerostite, cum s-a intamplat in multe randuri cu cuviosul nostru Parinte Serafim din Sarov. Sa ne amintim, de asemenea, cat de miscator il ruga stramosul Avraam pe Dumnezeu, Care i Se aratase in chipul celor trei calatori, sa crute cetatile Sodoma si Gomora de nimicire daca s-ar fi gasit in ele cincizeci, patruzeci, treizeci sau macar zece drepti (v. Fac. 18, 24 si urmatoarele).
Cuviosii, dreptii, sfintii sunt cei pentru care Dumnezeu cruta pana acum lumea pacatoasa, care s-a lepadat de El si de poruncile Lui. Are vreunul dintre oameni o misiune mai inalta? Si sfintele noastre manastiri – Kievo-Pecerskaia, Troite-Serghieva, Sarovskaia, Poceaevskaia, Solovetkaia si multe altele – au fost margaritare de pret, din care lumina lina a cunoasterii lui Dumnezeu, ce licarea in inimile marilor nevoitori din ele, lumina Rusia multpatimitoare.
Iata cine sunt cuviosii. Iata cine sunt monahii si pustnicii. Sa nu cutezam a repeta cuvintele celor care-i batjocoresc! Sa plecam inimile noastre in fata acestor mari bineplacuti ai lui Dumnezeu! Sa ne fie pilda a tot binele pe care-1 putem face si noi. Iar acum, cand vine vremea pocaintei, sa ne fie pilda tuturor cuvioasa noastra Maica Maria Egipteanca, cu ale carei rugaciuni sa ne pazeasca Domnul nostru Iisus Hristos, a Caruia este slava si stapanirea in veci. Amin.