„Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup” (Fac. 6, 3).

In om exista doua tendinte contrarii, insa constiinta este una singura. Caracterul oricarei personalitati umane este definit prin partea spre care ea inclina. Daca inclina spre partea duhului, omul va fi duhovnicesc; daca inclina spre partea trupului, omul va fi trupesc. Duhul nu piere nici in cel trupesc, insa e inrobit si nu are nici un cuvant de spus. El e subjugat si inrobit trupului ca un rob stapanului sau, nascocind pentru el toate desfatarile cu putinta. Nici in omul duhovnicesc trupul nu piere, dar se supune duhului si lucreaza pentru el, pierzandu-si dreptul la hrana – prin postire, la somn – prin priveghere, la odihna – prin necontenita truda si istovire, la desfatarea simturilor – prin insingurare si tacere. Dumnezeu nu ramane acolo unde imparateste trupul, fiindca organul comuniunii Sale cu omul este duhul, care nu este intr-o astfel de situatie la locul ce i se cuvine. Prima oara, se simte apropierea lui Dumnezeu atunci cand duhul incepe sa-si ceara drepturile prin miscarile fricii de Dumnezeu si ale constiintei; iar atunci cand si constiinta impreuna cu libertatea inclina in aceasta parte, Dumnezeu intra in comuniune cu omul si incepe sa locuiasca in el. Din acel minut vor incepe sa se induhovniceasca si sufletul si trupul, si omul launtric si cel vazut, pana ce Dumnezeu va deveni totul in toate in acel om, si el, induhovnicindu-se, se va indumnezei. Ce minunata imbunatatire si cat de putin si-o amintesc, o pretuiesc si o cauta oamenii!