Prefer mai degraba sa mor decat sa am constiinta tulburata ca am alunecat in vreun fel oarecare in ce priveste credinta

Sfantul Maxim Marturisitorul

Inradacinat cu toata fiinta sa in pamantul bun al Evangheliei lui Hristos, Sfantul Maxim Marturisitorul (praznuit astazi, 21 ianuarie), acest „calugar contemplativ si vizionar teologic”, unul dintre cei mai mari Parinti ai Bisericii Rasaritene, unul dintre cei mai remarcabili ganditori crestini ai tuturor timpurilor, deschide un larg orizont de intelegere si patrundere a sensului vietii, in care Iubirea – agapica, duhovniceasca – detine locul primordial. Insasi calatoria lui prin vremelnicie reprezinta cea mai frumoasa si mai vie cuvantare despre aceasta regina a virtutilor, care „dupa calitatea ei este asemanare cu Dumnezeu pe cat cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, betie a sufletului; dupa efectul ei, izvor al credintei, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei” (Sfantul Ioan Scararul).

Iubirea dumnezeiasca a Sfantului Maxim a coplesit cu entuziasmul ei judecata lumeasca si simtirea fireasca a trupului. Ea l-a transpus in alt plan al realitatii, in care mintea nu mai sufera nici o intrerupere in intelegerea celor ceresti, iar durerile si moartea sunt dorite si socotite adevarate bucurii. Astfel, in zguduirea credintei si amenintarea ei din toate partile, Sfantul Maxim devine sufletul miscarii care porneste din Africa pentru pastrarea nepatata a invataturii ortodoxe despre doua lucrari si doua vointe distincte in Hristos. Ca un mare aparator si traitor al iubirii, a inteles ca lui ii revine misiunea de a arata cu claritate cum ca in Hristos-Iubirea se descopera sensul si scopul creatiei: unirea marginitului cu nemarginitul, a firii umane cu cea divina intr-o depasire minunata si tainica ce nu transforma firea umana in fire divina, nici firea divina in fire umana, ci care reinnoieste firea umana, conferindu-i un mod dumnezeiesc de a fi. Aceasta depasire care duce firea umana la desavarsire poarta, pentru Sfantul Maxim, numele de IUBIRE, si nu orice iubire, ci iubirea care se smereste, singura in stare sa mentina pe crestini pe „calea imparateasca” si sa aduca cu sine adevarata pace a Bisericilor.

Prefer mai degraba sa mor decat sa am constiinta tulburata ca am alunecat in vreun fel oarecare in ce priveste credinta”, declara cu tarie Sfantul Maxim, nevrand in nici un chip sa accepte solutia diplomatica a autoritatilor care urmareau prin formule de compromis si prin taceri echivoce salvarea unitatii Imperiului cu pretul ereziei. Imobilizat, impins, lovit cu pumnii si picioarele, acoperit de scuipari din crestet pana in varful unghiilor, ocarat si blestemat – dupa cum ne dovedesc actele martirice – el le opune solutia eshatologica si ascetica a marturisirii si martiriului. Indemnat sa rosteasca cu gura impotriva a ceea ce crede cu inima, Sfantul Maxim sustine ca orice om se sfinteste prin marturisirea exacta a credintei, pe fata si fara nici o reticenta, deoarece

Dumnezeu n-a limitat la inima intreaga mantuire atunci cand a spus: Cel care Ma va marturisi inaintea oamenilor si Eu il voi marturisi inaintea Tatalui Meu Cel din ceruri

(Matei 10,32)

Asadar, nu-i suficienta nici credinta launtrica, nici dragostea nemarturisita in afara, oricat de sincera si de fierbinte ar fi. Si pentru ca n-a voit nicidecum sa renunte la opozitia impotriva invataturii monotelite – o singura vointa in Hristos – i se taie limba si mana dreapta, „ca sa nu mai poata comunica adevarul nici cu graiul, nici in scris”. Insa nimeni si nimic nu il poate opri sa preaslaveasca Iubirea, nici chiar taierea limbii de catre uratorii de Dumnezeu, caci cu limba faptelor sale graieste mult mai multe decat cu cuvantul.

Trimis intr-un al treilea exil, pe coasta orientala a Marii Negre, Sfantul Maxim ramane simplu monah pana la sfarsitul vietii si trece la Cel mult iubit de el la anul 662, epuizat de batranete si de chinurile suferite la inaintata varsta de 82 de ani.

Asa de mult a crescut in iubirea indumnezeitoare incat, imbratisat de Dumnezeul-Om cel Inviat si Inaltat la cer, Sfantul Maxim a inviat cu El si a fost inaltat la cer impreuna cu El pentru a se odihni vesnic in sanul preasfant al Iubirii treimice. Centrul cugetarii sale l-a constituit Hristos si lucrarea Sa mantuitoare, ca cea mai coplesitoare revelatie posibila a iubirii „nebune” a lui Dumnezeu fata de faptura Sa. Mai mult, iubirea Lui e atat de mare incat nu numai ca Se salasluieste prin virtuti in fiinta umana, dar Se si uneste cu ea, ridicandu-o la comuniunea desavarsita cu El, la indumnezeire. Dragostea care coboara din Dumnezeu prin Hristos in Duhul si se inalta iarasi catre Dumnezeu uneste pe om asa de intim cu Hristos, incat nimeni si nimic nu-l mai pot desparti de El. Din ea tasneste daruirea totala pana la sacrificiu si implinirea voii lui Dumnezeu cu orice pret.

Iubirea lui Hristos este insa inseparabila de iubirea de aproapele, iar iubirea de aproapele e totodata iubire de Hristos. Comunitatea de viata crestina – Biserica – devine o comunitate de iubire universala a membrelor Trupului lui Hristos intreolalta. Iubirea agapica arata pe cel angajat efectiv in ea fiu al lui Dumnezeu dupa har si frate al tuturor semenilor sai, fie ei buni sau rai, drepti sau nedrepti, caci, iubind dumnezeieste, nu se poate sa nu iubeasca la fel pe toti oamenii, din moment ce poarta in el pe Dumnezeu care este Insasi Iubirea. Aceasta este formula ideala a realizarii unitatii in diversitate intre om si Dumnezeu, intre oameni laolalta, intre om si natura si elementele naturii sale, cu alte cuvinte dinamizarea ascendenta a intregii existente spre plinatatea autentica de viata.

Mesajul faptic si scriptic al acestui Mare Marturisitor al Bisericii din secolul VII, se dovedeste a fi acum, la agitatul sfarsit de secol XX, de o surprinzatoare actualitate si universalitate, date fiind neintelegerile iscate in insusi sanul crestinismului (nn. vezi cazul celor doua mitropolii ortodoxe din Basarabia), intre frati de aceeasi credinta sau intre frati de acelasi sange. Forta reconciliatoare a iubirii nu o gasim insa, ne avertizeaza Sfantul Maxim, decat in „Tinta” si „Masura” tuturor lucrurilor, care este Hristos – Dumnezeul-Om. Dar cand omul se proclama dumnezeu (nn. vezi papa de la Roma), dezintrupandu-L pe Hristos, se face de bunavoie semanator al discordiei si al urii, ucenic al diavolului, sclav al pacatului si al mortii.

Sa alergam, asadar, la Unica noastra Tinta adevarata, cu „arcul” Iubirii agapice in „mana”, gata sa ne razboim cu toate puterile intunericului care cauta sa dezbine poporul lui Dumnezeu. Si ca sa ne fie usor: sa privim la Sfantul Maxim!

sursa: Agora crestina

Cititi si: Ti-e rusine ca esti ortodox? Marturisirea Sfantului Maxim. Actele procesului sau