In doar cateva zeci de pagini, cartea „Papismul ieri si azi”, editata recent de eruditii si foarte misionarii parinti de la Sfanta Manastire Paraklitu – Grecia, ne descopera cauzele pentru care papalitatea s-a instrainat de Biserica lui Hristos, alegand puterea lumeasca in locul harului si slavei dumnezeiesti. Lucrarea are meritul de a fi redactata intr-un limbaj pe inteles si intr-un duh foarte echilibrat, urmarind marturisirea adevarului cu dragoste, „sine ira et studio”. Cuvintele noastre sunt de prisos in fata dovezilor istorice, a cuvantului Sfintilor Parinti si, indeobste, al Sfintelor Sinoade ale Bisericii. Vom reproduce in cele ce urmeaza un fragment semnificativ din aceasta carte, care apare in limba romana in traducerea parintelui ieroschim. Stefan Nutescu, recomandand-o cu caldura oricarui crestin dreptslavitor.

„De la sfarsitul secolului al IV-lea, pana in secolul al VI-lea, diferite rase germane barbare (francii, gotii, longobarzii, vandalii s.a.) au inundat si au cucerit eparhiile prospere ale Imperiului Roman de Apus, luand in robie populatiile bastinase si schimband radical situatia social-culturala din zona. Colonistii barbari – intre care rolul principal l-au jucat francii –, in incercarea lor de a se civiliza, imbratiseaza Crestinismul, insa il amesteca cu elemente idolatre. Cu acest fel de crestinism problematic intra si in cler, indepartandu-i treptat pe ierarhii romani de la conducerea bisericeasca. Acesti episcopi franci traiesc insa ca «nobilii» mireni ai epocii lor (contii, ducii s. a.): detin functii lumesti, participa la expeditii militare, poarta uniforme militare etc. Iata cum descrie Sfantul Bonifatie, in Epistola sa catre papa Zaharia, in 741, situatia bisericeasca din Galia Romana, unde predominau episcopii franci:

Credinta este calcata in picioare. Timp de optzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat in sinod si nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune episcopale se dau mirenilor iubitori de argint sau clericilor adulteri, care participa la incursiuni militare imbracati cu echipament militar complet, ucigand cu mainile lor fara deosebire crestini si idolatri.

(Pr. prof. Ioannis S. Romanidis, Romiosini-Romania-Rumeli, editura Purnaras, Tesalonic 1975, p. 322.)

In fata acestui peisaj sumbru, pe care l-a creat invazia barbara, episcopul Romei sta, de obicei, la inaltimea misiunii sale duhovnicesti si isi asuma rolul de conducator al natiunii pentru protectia romanilor inrobiti. Unii papi, insa, pentru a-si intari tronul lor, au urmat o tactica lumeasca. Scot in evidenta cu emfaza autoritatea lor bisericeasca, prezinta tendinte de suprematie si se inconjoara de stapaniri politice. De pilda, in 754 papa Stefan II accepta autonomia politica a Bisericii Romei pe care i-o ofera regele francilor, Pepin cel Scurt. Astfel se intemeiaza primul stat papal. Mai tarziu, Nicolae II (858-867), primul papa roman francofil, concentreaza in persoana sa cea mai inalta stapanire bisericeasca si politica. «Nicolae se considera pe sine imparatul intregii lumi», marturiseau contemporanii lui. In secolul al VIII-lea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), uneste cu puterea armelor aproape toate popoarele Europei apusene si se ambitioneaza sa formeze o noua imparatie, revendicand numele si stralucirea Imperiului Roman de Rasarit. Pentru implinirea acestui scop organizeaza sistematic ciocnirea Rasaritului cu Apusul printr-o strategie care cuprinde urmatorul obiectiv:

Lepadarea Ortodoxiei si crearea unui crestinism diferit, care va accentua particularitatea culturala a noii imparatii. Acest crestinism franc, pe care il proiecteaza consilierii lui Carol cel Mare, se bazeaza pe formularile teologice ale fericitului Augustin si se exprima prin noi chipuri si forme ale practicii bisericesti: botezul prin stropire, celibatul obligatoriu la clerici, privarea mirenilor de la impartasirea din Potir, barbieritul clericilor s. a. In cadrul tacticii antiortodoxe, episcopii franci, in 794 (Conciliul de la Frankfurt), au condamnat hotararile Sinodului VII ecumenic (787) pentru inchinarea acordata icoanelor, iar in 809 (Conciliul de la Aachen), adauga Filioque la Sfantul Simbol al Credintei. Aceste doua evenimente constituie prima etapa a schismei dintre francii cuceritori si ortodocsii romani. […] Sub atacul sistematic al francilor, Biserica Romei se lupta sa ramana credincioasa traditiei crestine primare si continuitatii elene, pastrand comuniunea bisericeasca cu toate Patriarhiile din Rasarit. Astfel, de pilda, in 816, papa Leon III a lepadat adaosul Filioque si, ca sa pastreze Simbolul Credintei neatins de falsificarile introduse de franci, a poruncit ca textul autentic al lui sa fie scris pe niste placi de argint, care au fost puse pe peretii Bisericii Sfantului Petru cu inscriptia:

Pe acestea, eu, Leon, le-am asezat din dragoste si pentru pastrarea Credintei Ortodoxe.

Mai tarziu, reprezentantii papei Ioan VIII au participat la Sinodul din Constantinopol (879-880), care pentru Ortodoxie este al Optulea Sinod Ecumenic, si in care, sub presedintia Sfantului Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile francilor referitoare la icoane si la Filioque. In secolul al X-lea francii intensifica polemica impotriva romanilor ortodocsi din Apus, avand ca scop sa cucereasca tronul papal. In cele din urma, in 1009, ei ocupa Patriarhia Ortodoxa a Romei si-l urca pe tron pe papa franc Sergiu IV, care adauga la Simbolul Credintei termenul eretic Filioque. Patriarhiile Ortodoxe din Rasarit raspund prin stergerea numelui lui din Dipticele Bisericii Ortodoxe si astfel Schisma devine o realitate.

La 16 iulie 1054 conducatorul reprezentantei papale, cardinalul Humbert a asezat pe Sfanta Masa a Bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol afurisirea Crestinatatii rasaritene. Prin aceasta fapta, Crestinatatea franca definitiva separarea de Biserica Ortodoxa. Acesta nu a fost inceputul, ci confirmarea unei schisme care fusese bine planuita cu 260 de ani mai inainte la curtea lui Carol cel Mare; a unei schisme care «nu s-a facut intre romeii (romanii) apuseni si rasariteni» (Pr. Prof. Ioannis Romanidis). […] Din momentul in care Patriarhia cu scaun de intaietate a Romei s-a rupt de Trupul lui Hristos, s-a lipsit de dumnezeiescul Har, acest fapt avand drept consecinta descompunerea treptata a ei. Sfantul Nectarie al Pentapolei consemneaza in acest sens:

Biserica Apuseana a pierdut libertatea ei duhovniceasca, si-a pierdut podoaba, s-a zguduit din temeliile ei, s-a lipsit de bogatia Harului Sfantului Duh, de prezenta lui Hristos. In cele din urma a ajuns un trup mut, fara duh si suflet.

De aceea, in secolele urmatoare aluneca pe un povarnis denaturant, strain, fara nici o nadejde de intoarcere, conducandu-l pe omul Apusului la deznadejde, la vid existential si la impas. La numai cativa ani dupa Schisma, in 1075, papa Grigorie al VII-lea scoate in evidenta – in renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) – pretentiile scaunului papal pentru stapanirea absoluta a lumii:

Biserica Romana a fost intemeiata de Insusi Dumnezeu. Papa este stapanul absolut al Bisericii Universale. Randuieste si cateriseste episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecumenic. Reprezentatii lui sunt mai presus decat episcopii. Numai el foloseste insemne imparatesti. Principii sunt datori sa-i sarute picioarele. El are dreptul sa-i destituie pe imparati. Fara aprobarea lui nici o carte nu este valabila. Hotararile lui nu pot fi anulate de nimeni; numai el poate anula hotararile tuturor celorlalti. Papa nu poate fi judecat de nimeni. Sfintenia lui este asigurata datorita virtutilor Sfantului Petru. Biserica Romana nu greseste niciodata si nici nu va gresi vreodata.

(Patrologia Latina de J. P. Migne, Paris, 1844-1890, vol. 148, p. 107.)

Cu aceste pozitii ale papei Grigorie al VII-lea incep luptele dure ale «Bisericii» Romei pentru impunerea religioasa, politica si sociala a ei asupra popoarelor Occidentului (cearta pentru investitura), care dureaza vreo 200 de ani. In cele din urma, papa concentreaza in mainile sale orice stapanire – spirituala, politica, legislativa, juridica. Este prima aparitie a totalitarismului in Europa.

extras din nr. 23 al revistei Familia ortodoxa