N. Steinhardt – Un crestin-ortodox nu poate zice: N-am stiut! Sunt lucruri pe care le poate afla oricine…

N-am stiut – raspunsul celor carora li se vorbeste de tortura, de lagare, de inchisori, de recunoasteri totale ale acuzatiilor, de internari politice in ospicii de nebuni – „nu tine”, nu e o scuza valabila. Nimeni nu este obligat sa inventeze praful de pusca ori sa descopere teoria cuantelor. Altminteri insa, elementara desteptaciune e o indatorire. Mai ales pentru un crestin, care trebuie sa fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispita. Dar nu numai pentru crestin – si aceasta din pricina unei constatari experimentale obiective: nimeni nu stie nimic, dar toata lumea stie totul.

Nestirea, indobitocirea, trecerea oarba prin viata si printre lucruri, sau trecerea nepasatoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci si atent: a stiut sa vada.

Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar indemna sa vada cu ochii, sa auda cu urechile si sa inteleaga cu inima; ori cum de-ar fi putut ei sti ca Domnul e flamand, insetat, strain, bolnav sau in temnita ca sa-L poata hrani, sa-I poata da de baut, sa-L poata primi, sa-L poata imbraca sau sa poata veni la El?

Jean Cau ii raspunde lui Roger Garaudy (care si el spune ca n-a stiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar si membru in comitetul central, eu cum de-am stiut? Milioane de oameni de pe strazi cum de-au stiut?

Adevarul este ca nu-i nevoie de cine stie ce secrete informatii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai sa vrea catusi de putin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de doua ori inutil: pentru ca se stia, pentru ca nu sunt crezuti.) Sunt lucruri pe care le simti daca nu-ti astupi urechile si nu-ti acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar daca e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuza pentru ca nimeni nu e atat de prost – (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopati; aia, saracii, sunt exclusi) – incat sa nu-si poata da seama ca doi plus doi fac patru si ca doi plus doi nu fac noua.

Nu ne convine s-o recunoastem, ne adapostim indaratul obiectivitatii stiintei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire si zac in sufletul, inima, rarunchii, mintea, bojocii, maruntaiele, celulele, tropismele si sinapsiile oricui. Toata lumea stia ca Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticalos.

Chibrite aprinse aruncate peste benzina. Dar eu parca am stiut ceva? Am stiut eu ceva despre lumea aceea fara de asemanare in mijlocul careia m-am pomenit? Despre suferintele ascunse? Despre eroii nestiuti? Despre cei ce douazeci si patru de ore din douazeci si patru isi pastrau demnitatea in celule concepute sa duca numai la denunt si spurcaciune, la prabusire si dementa?

Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie. Denis de Rougemont: Sa nu judecam pe altii, dar cand arde casa vecinului nu stau sa ma rog si sa ma imbunatatesc; chem pompierii, alerg la cismea. De nu, se numeste ca sunt fudul si ca nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept ca nu avem voie sa ne rasculam impotriva lui Nero caci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie sa-i sarim lui Nero in ajutor daca se intampla sa fie atacat. (Eisenhower si Foster Dulles in toamna lui ‘56.) Una e sa te rascoli, alta e sa aprobi. Cand a cazut Iacob al II-lea, s-au gasit episcopi anglicani care sa-l urmeze in exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru ca era suveranul legitim si, orice s-ar fi intamplat, nu putea fi inlocuit.

Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”) si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte” si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”). Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi, tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii”. Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca mai mult rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii. Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […]

“Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugandu-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: “e text!”. Numai ca nu citesc atent.

Dam Cezarului – se talmaceste: Statului – ce este al sau, daca e in adevar stat si se poarta in consecinta. Cand statul (Cezar) se indeletniceste cu ale lui, cu intretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si impartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci insa cand Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, cand regele se preface in medicine-man si puterea civila in ideologie, cand cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la “spalarea creierului”, cand fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mantuitor, deoarece nu mai este indeplinita una din conditiile obligativitatii contractului: identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mantuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotriva (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, indemanarea nu este interzisa si Biserica, de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: deindata ce bastimentul inamic deschidea focul, era inaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricat de mica – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile cel Mare.

(Diavolul: sa incheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? – Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.) […]

Lumina nu este numai Beatitudine ci si Intelegere, in contrast cu prostia din care face o netrebnica arma diavoleasca.

Aparent paradoxalei constatari a lui Bettex ca incultului ii este ingaduit sa nu creada, savantului insa nu, ii vin in sprijin cuvintele lui Newton: “Corpurile, recunosc, stau unele fata de altele ca si cum s-ar atrage; daca se atrag intr-adevar nu stiu si nici nu ma pricep a spune cum s-ar putea atrage.”

Texte biblice referitoare la teza: crestinismul este o religie a curajului:

De nenumarate ori indemnul christic: Indrazneste fiule, Indrazneste fiica (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Indrazniti (Marcu 6, 50; Ioan 16,33);

Incurajarile: Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu va temeti (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu va inspaimantati (Marcu 16, 6);

Pe lista celor sortiti iezerului de foc, cine figureaza primii? “Fricosii (Apoc. 21, 8); si certarea: Pentru ce sunteti fricosi?” (Marcu 11, 12);

Si mai ales dezvaluirea marelui secret: “Imparatia cerurilor se ia prin staruinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Mat. 11, 12);

(In alte versiuni: se ia cu navala si navalitorii pun mana pe ea. Biblia engleza veche vorbeste de violenta si oameni violenti, cea noua afirma ca e siluita si luata cu forta. La forta se refera si Francezii. Germanii dau echivaluentul Gewalt, dar in continuare intrebuinteaza un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)

Crestinul este cel caruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) si poate duce razboiul nevazut (Nicodim Aghioritul); e bun ostas al lui Hristos Iisus (II Tim. 2, 3) incins cu adevarul, imbracat cu platosa dreptatii, coiful mantuirii, sabia Duhului.

O religie marturisita prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fara sa va infricosati intru nimic … caci voua vi s-a daruit… nu numai sa credeti intru El, ci sa patimiti intru El, ducand aceeasi lupta…).

Ce zice Pavel? Nu ma voi teme! (Evr. 13, 6) Dar Ioan? In iubire nu este frica ci iubirea adevarata alunga frica. (Epist. I. 4, 18). […]

Cine este mai fraier? Cine-l urmeaza pe Hristos sau cine se incredinteaza diavolului?

S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca sa-l urmezi vrea sa-ti lasi casa, femeia, fratii, parintii, copiii, tarina, vitele, pana si mortii sa-i lasi neingropati.

Atat demonizatii cat si crestinii sunt oameni inzestrati cu sentimentul infinitului. Crestinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar si da ceva in schimb: linistea aici si fagaduinta mantuirii viitoare. Pe cand diavolul e mai exigent: in schimbul simtamantului demnitatii el nu ofera decat deznadejdea. Ii dai constiinta, pacea, somnul, iti vinzi prietenii si rudele, cedezi absolut totul si mai mult ca totul – si toate pe degeaba. Ce-a obtinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispretul batranilor si a restituit banii; s-a ales cu streangul si cu hohotul de ras al Necuratului.

Sfintilor li se cere mult, dar nu chiar totul – si nu degeaba. Postesc, privegheaza, se infrang, dar inima si sufletul nu si le dau.

Contractul incheiat cu diavolul e mult mai oneros decat cel incheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e pacaleala. Dai totul, nu primesti nimic. Plata neantizarii diavolesti e deznadejdea cu perspectivele ei firesti: moartea, sinuciderea, rusinea si ciuda iscate de intelegerea faptului ca ai fost tras pe sfoara. (Sfoara sau franghie, franghia sinucigasului Iuda.)

– Adeseori un anumit ton pedant insotit de cuvinte sforaitoare cu aspect stiintific impresioneaza, asa incat prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adancul respect al tuturora. Ar fi de ajuns sa fie nitel scuturate pentru a se vedea cat pretuiesc.

Chamfort: Exista prostii bine imbracate, asa cum exista dobitoci foarte dichisiti. […]

Ne inspira neincredere pacatosii care n-au in gura decat neprihanirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu totii – verbal – in monofizitism si manicheism, concep viata religioasa numai sub forma etericului si absolutului. O concep, la propriu, caci in fapt isi duc mai departe viata de pacat sub cuvant ca pacatul fiind irezistibil, iar crestinismul tot una cu etericul absolut, nu pot iesi din dilema in care se afla. Lui Satana ii consacra viata lor pacatoasa, iar lui Hristos vorbirile si scrierile lor slavitoare ale puritatii celei mai rafinate.

Cat de departe sunt de teandria crestina, si de Cel ce propovaduia metanoia pe strazi, in sate, pe drumuri, pe la ospete, te miri unde si te miri cui.

Si ce usoara e solutia pe care si-au gasit-o.

Dar crestinismul nu-i usor si Hristos e greu de pacalit; El aici ne cere sa ne purtam – dupa puterile noastre – crestineste. Aici in lume, facand eforturi si-n plina necuratie. Si – vorba lui Kierkegaard – nu-i El atat de slab incat sa ne scoata din lume. Si nici – se-ntelege – atat de naiv incat sa nu stie de ce se vorbeste cu atata intransigenta si exclusivism despre neprihanire: vocabularul psihanalitic ii este cunoscut, cum ii sunt toate, deci si compensatiile si transferurile”.

(N. Steinhardt, extras din cartea “Jurnalul fericirii”)

3 comments

  1. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Patimile sunt de neinvins, pacatele irezistibile daca nu traim credinta in Dumnezeu !

    Omul este pus in permanenta in situatia de a alege intre Bucuria Sfinta de a iubi, de a ierta, de a alina suferinta aproapelui, si satisfacerea propriilor patimi ! Adica iubirea pentru aproapele sau iubirea pentru sine ! Este diferenta dintre a merge in Rai sau ..... dincolo, fereasca Dumnezeu !

    DESAVIRSIREA NE CHEAMA INAPOI LA EA, PENTRU CA NUMAI CU EA PUTEM INVINGE MOARTEA ! Fara Ea nu avem nici cea mai mica sansa !

    DOAMNE AJUTA !

    mIRCEA

  2. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Ce frumos vorbeste Steinhardt, firesc, avand curajul sa arate ce nu e bun , incluzand diferite citate , REUSIND SA MOBILIZEZE PE OAMENI. Parca altii te indeamna mai mult sa nu gresesti, fara sa te incurajeze sa actionezi.

  3. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    AVETI STIMA mea !!! CE MARE ADEVAR ! poate > CU AJUTORUL CELOR SCRISE > IMI SCHIMB parerea despre popi...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*