cedoProcesul in cauza :

În 2004 au fost introduse două plângeri la Curtea europeană împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, de către doi cetăţeni britanici, anume d-l S. şi d-l Michael Marper.

Aplicanţii s-au plâns de faptul că autorităţile continuaseră se le reţină amprentele digitale, mostre biologice-celulare şi profile ADN, după derularea procedurilor penale împotriva acestora, chiar dacă aceste proceduri au sfârşit prin achitare, respectiv încetare, astfel că ar fi fost încălcate prevederile articolelor 8 şi 14 din Convenţie.

Guvernul susţine :

Dreptul de conservare se referă la amprentele digitale şi mostrelor celulare prelevate de la o persoană în cadrul unei anchete penale şi nu depinde de vinovăţia sau nevinovăţia acesteia. In plus, prelevarea amprentele digitale şi mostrele celulare de la reclamanţi, s-a făcut în mod legal iar conservarea nu are nicio legătură cu faptul că iniţial aceştia au fost bănuiţi de comiterea unei infracţiuni, singurul motiv pentru care sunt stocate, este acela de a mări baza de date care să poată fi folosită pentru identificări viitoare.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului decide :

Acest argument se conciliază greu cu obligaţia prevăzută de art. 64 § 3 din Legea din 1984, de a distruge, la cerere, amprentele digitale şi mostrele celulare ale persoanelor care au acceptat de bunăvoie prelevarea, date care, sunt distruse, deşi au aceeaşi importanţă pentru creşterea bazei de date. (…)

In plus, Curtea apreciază că stocarea datelor persoanelor necondamnate este în mod special periculoasă în cazul minorilor, aşa cum este cazul primului reclamant, având în vedere situaţia specială a acestora şi importanţa care o prezintă dezvoltarea şi integrarea lor în societate(…)

In concluzie, Curtea apreciază că măsura stocării nediferenţiate a amprentelor digitale şi eşantioanelor celulare şi pofilelor ADN ale persoanelor bănuite de a fi comis infracţiuni dar care nu au fost condamnate, aşa cum s-a întâmplat în cazul reclamanţilor, nu păstrează un just echilibru între interesul public şi interesele private iar Statul a depăşit orice marjă de apreciere acceptabilă în materie. Faţă de argumentele expuse, Curtea constată că stocarea datelor se analizează ca o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private şi nu constituie o măsură necesară într-o societate democratică. (…).

În consecinţă a existat o încălcare a dreptului la viaţă privată, respectiv a articolului 8 al Convenţiei.

În ceea ce priveşte despăgubirile morale solicitate de reclamanţi, Curtea a apreciat că hotărârea sa reprezintă o satisfacţie echitabilă şi că revine statului să dispună măsuri pentru a asigura respectarea drepturilor aplicanţilor şi a celorlalte persoane aflate în situaţii asemănătoare.

sursa : judecatoarea Sonia Cososchi

DESCARCA DOCUMENT download_fisier