Ecumenismul – dragoste sau interes?

După disparitia dictaturii comuniste, Biserica si neamul au de înfruntat alti doi dusmani, mult mai vicleni si mai periculosi pentru sufletul nostru:
– societatea civila de import (inspirată si finantată din exterior, ca si comunismul) si
– ecumenismul inchizitional, dar cu fată umană (deci tot ca si comunismul).
Când Engels a trimis la tipar cartea „Manifestul Partidului Comunist” (scrisă împreună cu Marx), a avut un dialog cu prietenii si atunci a concluzionat cam asa: tendinta omului este de a fi egoist si de aceea realizarea proprietătii comune va duce la un dezastru. A intuit deci utopia si dezastrul (numai în ultima clipă), însă orgoliul, teama de a nu-si strica imaginea care deja se formase despre el, nu l-a lăsat să mai dea înapoi. Asa este si cu ecumenismul: toate sectele si bisericile crestine au interesele lor, egoismele lor, care nu se vor împăca niciodată cu o teologie comună, care nu mai e a lor, ele pierzându-si astfel identitatea. În plus, au si interese (egoisme) materiale la care nu vor să renunte. Bisericile neortodoxe nu vor cere niciodată „restitutio in integrum” a credintei si dragostei dintâi, ci restituirea doar a clădirilor, a patrimoniului material.
Dragostea pentru interes este mult mai mare decât interesul pentru dragoste! Si asa a fost de-a cursul întregii istorii. Oare n-am învătat nimic din istorie?! Apoi, dacă ecumenismul a ajuns să-i dezbine pe ortodocsi, pe cei dreptcredinciosi, de ce mai continuati?! Oare până când veti mai mângâia obrazul lui Arie!? Căci nu faceti decât să grăbiti împlinirea proorociilor privind răcirea credintei. Dacă-i iubim pe sectanti, atunci să le spunem adevărul, căci adevărul îi va face liberi, iar iubirea fără adevăr este falsă.
Se spune că se discută cu celelalte biserici crestine doar cele ce ne unesc, nu si cele ce ne despart. Or, dacă avem ceva ce ne uneste, aceea e temelia Hristos. Biserica ce s-a construit pe aceasta Temelie de către alte minorităti crestine sau secte este din paie si nu trece proba focului (Duhului Sfânt). De aceea nu avem ce dialoga (negocia!) cu alte biserici. Iar dacă temelia comună e Hristos, să dialogăm (negociem!) cu Hristos, să ne rugăm la Hristos pentru ei. Nu-i judecăm noi, nu-i trimitem în iad, nu facem jihad, ci, din contra, ne rugăm la Domnul Hristos să-i mântuiască si pe ei.
Se fac multe lucruri bune în Biserică, dar dacă nu se fac si cele ce ne mentin credinta curată, ci ecumenicizăm totul… În acest sens, noi, ortodocsii de rând, oile, ne simtim părăsiti de păstori. Facultătile scot pe bandă rulantă sute si mii de teologi (ecumenisti), dar nu există o preocupare serioasă pentru a forma duhovnici, de care avem atâta nevoie. Intelectualii crestini, asociatiile ortodoxe, marii duhovnici chiar, si toti cei care-si înmultesc talantii, simt că, desi există bunăvointă, nu există timp pentru noi. Nu ne bagă nimeni în seamă. Numai când gresim! Sau când suntem prea critici! Atunci toti îsi fac timp pentru noi! Când vedem că păstorii nostri dialoghează permanent cu toti ereticii si politicienii, dar de noi nu se interesează decât când gresim, devenim gelosi, asemenea fratelui rămas acasă (fratele fiului risipitor). Si n-ar fi nimic dacă fii risipitori (ereticii) s-ar întoarce acasă. Dar nici vorbă de asa ceva. Ei preferă roscovele spirituale din UE si SUA. În majoritatea cazurilor, revenirea unora la ortodoxie se datorează sfintilor, bunilor duhovnici si oilor cuvântătoare, nu ecumenistilor. Dacă dialogul ecumenic trebuie continuat (Ortodoxia fiind o sansă pentru viitorul Europei, dar si pentru a forma un front comun în fata globalizării), atunci să o facă preotii si ierarhii români aflati peste granite si o comisie specializată din tară. Nu toti ierarhii, nu tot clerul, nu toti credinciosii. Suntem toleranti, ospitalieri, dar nu ne amestecăm, nu slujim împreună până nu avem aceeasi credintă, cea dreaptă.
Si sfintii închisorilor se simt părăsiti sub ecumenism, cum au fost si sub comunism. Sunt ignorati pentru că, multi dintre ei, au fost legionari (patrioti, iubitori de neam)! Pentru ei nu se fac pogorăminte cum se fac pentru eretici. Căci ecumenismul respectă corectitudinea politică, transformând-o în corectitudine teologică, în ideologie teologică, dacă se poate spune asa ceva. Cu alte cuvinte, Biserica nu face politica sa, dar face politica altora.

Ecumenismul este deci o ideologie utopică, are si un limbaj de lemn (nu este ierarh numit în ultimii 15ani care să nu declare în cuvântul de înscăunare că va face totul pentru întărirea ecumenismului!), îi adună ca un magnet pe toti yesmanii (oportunistii, caprele) si îi manipulează pe putincredinciosi într-o directie evident (!) nefirească. Hotărârii Sf. Sinod de a urma calea ecumenismului îi lipseste ecumenicitatea (sic!), adică nu are consensul întregii Biserici – Trupul lui Hristos (sinod, cler si popor dreptcredincios). Putem repeta cuvintele lui Mircea Vulcănescu (cel ce a spus “Să nu ne răzbunati”) de acum 60 de ani: „Încă o dată minunata îndărătnicie a credinciosilor ortodocsi întru păstrarea „comorii de mult pret” se dovedeste a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Căci: „chiar dacă noi însine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!”” (Gal. I, 8 )”.
Când papa s-a convins că ecumenismul a luat-o pe un drum fără întoarcere (chiar făcut cu forta, inchizitional), a numit biserica catolică ca fiind singura biserică adevărată, dând astfel drumului înfundat al ecumenismului si un punct final: papa de la Roma! Apoi trimite Opus Dei în România (oficial, căci practic era aici de mult). Probabil vor un papă ortodox! Nu slav, nu grec, ci latin, adică român si… controlat de Opus Dei (Apropo… cei care iau măsuri împotriva antiecumenistilor sunt posibili colaboratori ai Opus Dei sau… membri). Se crede probabil că un papă ortodox infailibil ar revigora credinta în Occident si, în acelasi timp, Biserica Catolică ar câstiga o parte din Ortodoxie (eficient, nu?). Desigur, vor promite că vor renunta apoi la erezia infailibilitătii, la Filioque si la celelalte, dar “traditia” lor este de a nu-si tine promisiunile în întregime. Dacă iubeste Ortodoxia, atunci orice papă poate schimba macazul fără probleme, că este infailibil! [În Biserica Catolică papa este vicarul (înlocuitorul) pe pământ al Fiului (Hristos) din cer. Iar dacă Duhul Adevărului purcede si de la Fiul (Filioque), adică purcede si de la papa (!) – înlocuitorul Fiului, atunci papa este infailibil, tot ce spune el este adevărat, căci este de la Duhul Adevărului. Erezia Filioque a erodat fundamentele Bisericii Catolice timp de un mileniu si jumătate de la formularea ei si până la proclamarea infailibilitătii papei (1870), indulgentele, inchizitia, primatul papal si multe alte erori fiind urmarea materializării aceluiasi Filioque. Asa cum Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut Trup, prin Nasterea lui Hristos, tot asa Eroarea s-a făcut trup, s-a materializat deplin în 1870, prin papa – infailibilul, vicarul lui Hristos].
Se mai poate face totusi ceva? De curând Părintele Iustin Pârvu s-a întâlnit cu PF Daniel. Poate se vor mai întâlni si alti mari duhovnici cu Patriarhul nostru. Speranta noastră este ca aceste întâlniri să nu fie asemenea celei dintre Moise si Faraon, ci aceleia dintre Sfântul Francisc de Assisi si papa (poate nu întâmplător Părintele Arsenie a pictat si un sfânt catolic – Francisc de Assisi – la Biserica Drăgănescu!), adică sperăm să fie ascultati si duhovnicii nostri asa cum sunt ascultati reprezentantii altor culte si cum sunt ascultati politicienii. Cum ne vom da seama dacă au fost ascultati? Simplu. Biserica Ortodoxă Română (ierarhii în primul rând, dar si cler, mireni) va renunta la ecumenismul agresiv si îsi va asuma trecutul său colaborationist. Poporul îi va ierta deoarece Biserica a fost victimă, nu călău. Dacă nu, politicienii vor controla permanent viata eclezială prin dosarele CNSAS si prin mass media, urmarea fiind persecutia antiecumenistilor, subminarea valorilor traditionale (Sfânta Traditie, învătăturile Sfintilor Părinti) si relativizarea credintei, pentru ca România să corespundă cerintelor iluministe ale UE si ale globalizării. Adică: răcirea credintei si, într-un final, apostazia. Cine îsi asumă acest risc (pentru el si pentru păstoritii lui), de fapt, nici nu este credincios, ci doar un ideolog teolog care-si doreste scaunul mai mult decât crucea si decât mântuirea, asemenea lui Lucifer!

( de Ioan Cismileanu, extras din revista

“Porunca Iubirii”, nr.1/2008 )