.

A doua zi după Sfînta şi dumnezeiasca Arătare, adică Botezul Domnului, Biserica a rînduit încă de la început a se prăznui soborul cinstitului şi slăvitului prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, căci se cădea a cinsti cu praznic pe cel ce a slujit la taina Botezului dumnezeiesc, punînd mîna sa pe creştetul Stăpînului.

Deci, îndată după Botezul Domnului, Botezătorul se cinsteşte de toţi şi cu cîntări se slăveşte, pentru că prin sobor se înţelege adunarea poporului în biserică, la cîntarea şi slăvirea lui Dumnezeu, întru cinstea şi lauda marelui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Celui ce se prăznuieşte. continuare »

Atunci când se foloseşte superlativul în legătură cu o persoană, dacă facem abstracţie de Evanghelie şi de creştinism, putem să ne gândim la eroii filmelor şi ai benzilor desenate, la savanţii diferitelor epoci, la cei ce au conceput sisteme filozofice, la cei care au determinat într-un fel sau altul cursul istoriei. Dacă luăm seama însă la cuvântul Evangheliei trăit în decursul veacurilor, pentru noi cei mai mari oameni sunt sfinţii Bisericii. Dintre toţi sfinţii, despre unul singur Domnul nostru Iisus Hristos a spus că este cel mai mare om născut din femeie. Acesta este Sfântul Ioan Botezătorul, a cărui naştere o prăznuim în fiecare an la 24 iunie.

Sf. Ioan Botezătorul este ultimul dintre prooroci, ultimul dintre cei care au vorbit poporului lui Israel să se pregătească pentru venirea lui Mesia. Iar naşterea acestui ultim prooroc s-a petrecut într-un mod minunat. Părinţii lui au fost Sfinţii Zaharia şi Elisabeta. continuare »

Botezul Domnului se mai numeste si Dumnezeiasca Aratare, intrucat cu acest prilej S-a aratat in chip vazut singurul Dumnezeu Adevarat, Cel in Treime inchinat: Dumnezeu – Tatal prin glasul din cer, Dumnezeu – Fiul – Cel Intrupat – prin botez, Dumnezeu – Duhul Sfant – prin pogorarea asupra Celui Botezat. Aici se arata si taina legaturilor dintre ipostasurile Sfintei Treimi: Dumnezeu – Duhul Sfant de la Tatal purcede si intru Fiul Se odihneste, dar nu purcede din El. Se mai arata aici si ca iconomia Intruparii pentru a noastra mantuire a fost savarsita de Dumnezeu – Fiul cu impreuna-lucrarea Duhului Sfant si a lui Dumnezeu – Tatal.

Se mai arata si faptul ca mantuirea fiecaruia nu se poate savarsi altfel decat in Domnul nostru Iisus Hristos, cu harul Sfantului Duh, prin bunavoirea Tatalui. Toate tainele crestinatatii stralucesc aici cu lumina lor dumnezeiasca si lumineaza mintile si inimile celor ce cu credinta savarsesc aceasta mare praznuire. Veniti sa ne inaltam cu mintea si sa ne afundam in contemplarea acestor taine ale mantuirii noastre, cantand:

„In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-au aratat”, care chiverniseste in chip treimic mantuirea noastra si ne mantuieste in chip treimic.

Sfantul Ioan marturisea despre Hristos Iisus ca El este cu adevarat „Mielul lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa pacatul lumii”, ca este Izbavitorul fagaduit, asteptat de toti. Au auzit aceasta cei din jurul lui si au crezut. De la ei, aceasta marturie s-a raspandit in popor si toti au inceput sa cugete ca Cel marturisit de Ioan nu este un oarecare. La aceasta facea trimitere Mantuitorul atunci cand, in ultimele zile pe care le-a petrecut in templu, a pus arhiereilor, carturarilor si batranilor intrebarea: de unde este botezul lui Ioan, din cer sau de la oameni (Mc. 11, 29)? Acestia au ocolit raspunsul, intrucat era cu neputinta ca ei sa nu fi vazut ca Ioan nu venise cu de la sine putere botezand cu apa. Dar cum era sa recunoasca asta, de vreme ce astfel s-ar fi vazut siliti sa recunoasca, totodata, si marturia data de el, ca inaintea lor se afla Cel Fagaduit, si ca atare ar fi trebuit sa se plece invataturii Acestuia?

Asa ceva ei insa nu voiau; si nu din oarecare pricini intemeiate, ci numai din prejudecata. Incapatanarea lor nu micsoreaza insa cu nimic puterea marturiei Sfantului Ioan. Ea are si acum aceeasi putere de incredintare ca atunci cand a iesit din gura lui. Si noi il auzim pe Ioan aratandu-ne pe adevaratul Izbavitor, si prin aceasta credinta noastra prinde aripi, ca una ce are in sprijinul sau o marturie vie.

(din „Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an”, Sfantul Teofan Zavoratul, Editura Sofia, Bucuresti, 1999)

LA MULTI ANI CELOR C EPOARTA NUMELE DE IOAN SI IOANA!

In acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa Se boteze de catre el. Ioan insa Il oprea, zicand: Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine? Si raspunzand, Iisus a zis catre el: Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea. Atunci L-a lasat. Iar botezandu-Se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu S-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit.”

“Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait.” (Isaia 40:5).

In vremurile de odinioara, Domnul a fagaduit sa vina si sa Se arate intru slava mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Si-a uitat cuvantul Sau, pentru ca cuvintele Domnului sunt ca stalpii de piatra care nu se pot narui. Domnul a fagaduit ca vine; si iata, El nu a venit la vremea cand noi aveam cel mai putin nevoie de El, ci cand nevoia noastra era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un inger in locul Sau, la vremea potrivita. Dar cand raul s-a inmultit in lume atat de mult, ca nici macar un inger nu mai era in stare sa-l arda cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinta sa-l stramtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Si-a implinit vechea fagaduinta si S-a aratat pe pamant. Dar cum a venit Dumnezeu in plina slava? In smerenie si ascultare de negrait. Intr-un asemenea chip in care ingerii Sai aratau mai stralucitori si proorocii Sai mai mareti decat El. Cand s-au aratat la Iordan proorocul si Stapanul, proorocul a atras atentia mai mult decat Stapanul. Ioan Inaintemergatorul parea mai tainic si mai mare decat Domnul Hristos. Domnul Hristos Isi ascundea slava Sa si maretia sub doua invelisuri groase: unul era trupul omenesc si celalalt era smerenia. Asa incat oamenii nici nu L-au bagat in seama, nici nu L-au recunoscut, in timp ce ochii tuturor puterilor ceresti erau asezati pe El mai mult decat pe intreaga lume zidita. Invesmantat in trup adevarat si in smerenie curata, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa se boteze de catre el. (Matei 3:13).

Minunat este Dumnezeu intru lucrarile Lui! Prin toate lucrarile Sale, El ne invata smerenia si ascultarea. El Se ascunde in spatele lucrarilor Sale, tot asa cum soarele se ascunde noaptea in spatele stralucirii stelelor, tot asa cum o privighetoare se ascunde in tufe in spatele cantecului sau.

El da lumina soarelui si soarele straluceste de parca ar avea lumina de la sine, pe cand faptul este ca lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.

El da glas tunetului Sau si vanturilor Sale si acestea se aud; dar El nu se aude.

El da frumusete muntilor Sai si pajistilor Sale si ele stralucesc de frumusete, ca si cum ar fi de la ele, pe cand frumusetea lui Dumnezeu ramane ascunsa ca o taina.

El da frumusete si mireasma florilor campului si acestea o raspandesc in jurul lor ca si cum ar fi de la ele; nebagandu-se in seama ca aceasta mireasma este a lui Dumnezeu.

El da putere fiecarei fapturi si fiecare faptura se impodobeste in fata celorlalte, falindu-se cu puterea, ca si cum ar fi a sa; pe cand puterea nemasurata a lui Dumnezeu nici nu se impodobeste, nici nu cauta a fi bagata in seama.

El da minte din mintea Sa oamenilor si oamenii cugeta si gandesc ca si cum ar fi cu mintile lor; pe cand mintea lui Dumnezeu ramane in pace desavarsita, intorcand spatele laudei lumii.

Astfel ne invata Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atat potrivit firii Sale, cat si pentru oameni, ca omul sa se rusineze si sa se faca constient de mandria sa prosteasca; ca omul sa nu se dea mare, neavand nici o lucrare buna a sa; ci sa lase faptele sa vorbeasca pentru sine si el sa se ascunda in spatele lor, asa cum Dumnezeu sta tainuit in spatele lucrarilor Sale, fara sa fie vazut ori auzit, asa cum merge un pastor in spatele turmei sale mari.

Minunat este Dumnezeu, Care ne invata astfel smerenia! El este minunat si atunci cand ne invata ascultarea. Omul niciodata nu poate sa fie ascultator ca Dumnezeu. Omul seamana samanta in pamant si apoi o lasa in grija lui Dumnezeu. Omul seamana intr-o zi, dar Dumnezeu Se ingrijeste de samanta vreme de o suta de zile, pazind-o, incalzind-o, dandu-i viata si ridicand-o incetisor din pamant ca un firicel, impodobind firicelul cu mugurasi si apoi o coace, pana cand omul merge din nou la camp, petrecand o zi sau doua ca sa stranga granele si sa le transporte cu caruta la hambarul sau.

Corbul isi cloceste puii si apoi ii paraseste, nemaiingrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia asupra Lui pe acesti pui nestiutori, slujindu-le si purtandu-le de grija cu ascultare, ziua si noaptea. Pestele isi depune icrele si pleaca, dar Dumnezeu ramane, ca sa scoata pestisori din icre si ca sa le supravegheze hranirea si cresterea lor. Orfani fara de numar, atat de la oameni, cat si de la animale, nu ar ramane in viata daca Dumnezeu nu ar avea grija de acestia. Dumnezeu Isi supravegheaza intreaga Sa zidire zi si noapte, ascultandu-le cererile si dandu-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu asculta doririle si rugaciunile oamenilor si le implineste; El le implineste intotdeauna cu ascultare, atata vreme cat nu exista nici un pacat in cererile si rugaciunile lor. Totusi, rugaciunile care cauta sa-L traga pe Dumnezeu in pacat si sa-L faca partas la pacatul omului – Dumnezeu nu asculta aceste rugaciuni; Dumnezeu nu primeste aceste rugaciuni. Dintre toate rugaciunile, Dumnezeu asculta cel mai grabnic rugaciunile celui smerit, care se pocaieste, care se roaga pentru iertarea pacatelor sale si pentru dezlegarea de ele. In felul acesta, omul se face zidire noua, punand inceput bun – pentru viata de fiu in locul celei de rob. De aceea, toti proorocii, din vremuri stravechi, au cautat pocainta oamenilor. De aceea Sfantul Ioan Inaintemergatorul nu numai ca propovaduieste pocainta, dar savarseste botezul pocaintei, pentru ca oamenii sa puna pecete vazuta pe pocainta lor. Cu cat este mai mare pocainta unui om, cu atat mai deplin se slobozeste de cele ale lumii si se intareste cu ravna pentru Dumnezeu; Dumnezeu degraba ia aminte si in ascultare raspunde rugaciunilor oamenilor. continuare »