Tag Archives: papism

Mitropolitul Serafim de Pireu: Creștini sunt numai ortodocșii. Catolicii, greco-catolicii, protestanții, monofiziții sunt înafara Bisericii, nu pot fi numiți creștini

[youtube=https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=LwKpimpzGzc]
Părintele Matei Vulcănescu:
Vă mulțumesc, Înaltpreasfinția-Voastră! În urmă cu două zile, duminică (9.02.2014), printr-o inițiativă vrednică de laudă din partea Înaltpreasfinției-Voastre, s-a sărbătorit, s-a consacrat festiv pentru prima oară în istoria Bisericii, în cadrul Sfintei Mitropolii a Pireului și cu împreună-slujirea Înaltpreasfințitului Mitropolit al Tomisului, kir Teodosie, praznicul Sinodului VIII Ecumenic întrunit în timpul lui Fotie cel Mare. Care este lucrarea principală a Sinodului VIII Ecumenic și ce mesaj transmite acesta, prin hotărârile sale, realităților ecleziale contemporane? Ce aveți să le spuneți celor care vă acuză de abuz liturgic?

Mitropolitul Serafim:
Împreună-slujirea care a avut loc în Catedrala Mitropolitană a Sfintei Treimi cu Înaltpreasfințitul Mitropolit al Tomisului, Teodosie, ne-a umplut de mare bucurie, pentru că, am simțit adierea Duhului Sfânt, am primit binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teodosie, deopotrivă clericii și poporul mitropoliei noastre, care se străduiește să dea lupta cea bună. În același timp, am sărbătorit un mare eveniment al vieții Bisericii, însă, desigur, această sărbătorire nu reprezintă o proclamare a Sinodului VIII Ecumenic. Vreau să spun că noi nu avem competența, nici responsabilitatea de a proclama un Sinod Ecumenic. Acest lucru se poate realiza doar la nivel panortodox. Noi nu am făcut decât să îi cinstim pe cei 383 de de Dumnezeu purtatori Părinți care s-au întrunit la Constantinopol în anii 879-880 și au constituit acest sinod, care este considerat de Sfinți, de mari Părinți, de mari și vestiți profesori de teologie ca al VIII-lea Sinod Ecumenic. Și ce s-a realizat prin acest Sinod? S-au realizat lucruri importante. În primul rând, s-au reconsiderat granițele canonice ale Vechii și Noii Rome și a fost condamnată încă o dată viziunea papismului potrivit căreia acesta ar reprezenta Biserica universală; și asta deoarece concepția papistașă distruge sistemul sinodal, care ne-a fost predat de Sfinții Apostoli și reprezintă așezământul administrării Bisericii, așa cum Însuși Hristos l-a voit, și Apostolii, și Sfinții Părinți, următorii Sfinților Apostoli.
În al doilea rând, a fost condamnată ca erezie și cacodoxie celebra dogmă romano-catolică a lui Filioque, care introduce dualismul în Dumnezeul Treimic, care Îl degradează pe Duhul Sfânt la nivelul de simplă creatură, care suprimă însușirile ipostatice ale Dumnezeului Treimic și care reprezintă un abuz care vine în contradicție atât cu Sinodul I Ecumenic, cât și cu cel de-al II-lea. Și, în al treilea rând, a stabilit canoane și a proclamat ecumenicitatea Sfântului Sinod VII Ecumenic. Așadar, e vorba de un sinod la care au participat toate tronurile tradiționale ale vechii Biserici, inclusiv Papa ortodox al Romei, Ioan al VIII-lea, prin reprezentanții săi, la invitația și cu participarea Împăratului de atunci al Constantinopolului, Vasilie Machedon. Și astfel, acest sinod are toate însușirile formale și esențiale ale unui Sinod Ecumenic.
Acum, de ce trebuie să prăznuim acest Sinod? Pentru că, în confuzia generală în care trăim și în această atmosferă a sincretismului, toate sunt băgate într-un creuzet și omogenizate și devin un inacceptabil bun comun, spre câștigul și prin concesia tuturor, cu rezultatul că nu mai știi care este adevărul și care minciuna. Romano-catolicismul rămâne statornic în insistența cu care îi defăimează pe acești Sfinți Părinți, căci, după cum știți mai bine decât mine, în învățătura sa dogmatică, romano-catolicismul pretinde că acest sinod pe care noi l-am sărbătorit duminică (9.02.2014) nu este un sinod întrunit de Sfinți Părinți, ci un sinod al ereticilor. Tocmai de aceea îl caracterizează drept ereziarh pe Sfântul Fotie cel Întocmai cu Apostolii, pe acest mare Luminător al Bisericii. În schimb, recunosc ca al VIII-lea Sinod Ecumenic sinodul tâlhăresc de la 870 care l-a caterisit pe Fotie și s-a întrunit la porunca Papei de atunci al Romei, Nicolae. continuare »

Provita Bucuresti si rozariul sau cum se face propaganda ecumenista sub paravanul actiunilor proviata

Cititorii abonati pe grupul de discutii Provita au purtat zilele acestea un dialog cu administratorul grupului, Bogdan Stanciu, care promoveaza evident si obsesiv ecumenismul, mascat de actiuni provita. El a trimis urmatorul mesaj grupului:

Primim și difuzăm:
”În perioada 4-6 mai 2012 la nivel mondial se organizează evenimentul ‘Un Milion de Rozarii pentru Pruncii Nenăscuţi’. În întâmpinarea acestui eveniment, cu binecuvântarea ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, la Catedrala ‘Sf. Iosif’ din Bucureşti va fi organizată o seară specială, sâmbătă, 5 mai 2012 – Rozariul Pruncilor Nenăscuţi – după următorul program:
* ora 18.00: recitarea Sfântului Rozariu al Pruncilor Nenăscuţi
* ora 18.30: Sfânta Liturghie solemnă, prezidată de PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti, pentru apărarea vieţii şi dreptul copiilor la viaţă;
* ora 19.30: Prezentarea Rozariului Pruncilor Nenăscuţi de către preşedintele asociaţiei Pro Life Human Life din Irlanda, Declan Waters, însoţit de soţia sa, Carmel Waters.
Sunt invitaţi şi aşteptaţi să participe la acest lanţ de rugăciuni şi la această seară specială toţi cei care doresc să intre în Armata de Rugăciune a Preasfintei Fecioare Maria pentru dreptul la viaţă.„

Ca raspuns la acest mesaj, un cititor a scris:

Specificati, va rog, ca este valabil doar pentru catolici!
Un crestin-ortodox cade sub afurisire daca participa la slujbele si rugaciunile eterodocsilor.
Va rog sa nu promovati ecumenismul pe acest grup!

continuare »

Papismul – O religie de … restaurant

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=aaFtfVncsUg] Foste biserici catolice sunt acum librării, centre de sănătate şi chiar restaurante. Statisticile arată că, săptămânal, se închid două biserici catolice în Olanda, pentru că localnicii nu mai sunt aşa de credincioşi.

Bisericile închise donează preţioasele obiecte religioase ţărilor mai credincioase din America Latină. O catedrală din Republica Dominicană se bucură de noul său altar de marmură, în timp ce biserica din care provine acesta este transformată într-un centru de sănătate.

În ultimii ani, preţioasele obiecte religioase au fost adăpostite în beciurile parohiilor romano-catolice din Olanda. Acum, spaţiile religioase închise vor căpăta un alt mod de întrebuinţare.

church bar 300x200 Olanda: Foste biserici catolice sunt acum librării, centre de sănătate şi chiar restaurante religie În ciuda faptului că este foarte uşor să transformi o biserică într-un restaurant, oamenii se simt inconfortabil să ia cina înconjuraţi de obiecte religioase.

În ultimii 40 de ani, peste 200 de biserici catolice din Ţara Lalelelor au fost demolate şi alte 150 transformate în librării, centre de sănătate şi restaurante.

Sinodul al VIII-lea Ecumenic condamnă ereziile papiste

Sfântul Fotie cel Mare şi Sinodul al VIII-lea Ecumenic

de Mitropolitul Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, Ierotheos Vlahos

Sinodul din 879-880 d.Hr. de la Constantinopol, care a avut loc pe când Patriarh al Constantinopolului era Sfântul Fotie cel Mare – această mare personalitate patristică –, a prezentat din toate punctele de vedere o importanţă foarte mare şi un interes excepţional, cu atât mai mult cu cât acest mare Sinod a avut loc înainte de ocuparea tronului Vechii Rome de către franci şi de introducerea oficială a lui Filioque şi, desigur, înainte de întreruperea comuniunii euharistice pe care Patriarhul Constantinopolului a impus-o Papei Romei în 1009. Acesta este motivul pentru care vom analiza câteva puncte caracteristice ale Sinodului, considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic, puncte de un interes deosebit mai ales pentru zilele noastre. În cercetarea acestei teme am citit în primul rând Actele Sinodului, atât cât s-a păstrat din ele, precum şi diferite studii teologice asupra Sinodului.

  1.  Evenimentele care au precedat convocarea Sinodului din 879-880

Sfântul Fotie cel Mare s-a urcat pe tronul Constantinopolului în anul 858, în pofida voinţei sale, după ce a fost detronat Patriarhul Ignatie, aşa cum Fotie însuşi mărturiseşte într-o scrisoare a sa către Papa Nicolae I. Susţinătorii lui Ignatie s-au adresat Papei Nicolae I cu acuzaţia că Ignatie a fost detronat pe nedrept, iar Fotie a fost înscăunat necanonic în locul lui Ignatie şi, în plus, a fost ridicat la treapta de Patriarh direct de la simplu mirean, adică hirotonia sa a avut loc „peste noapte”. continuare »

Despre nasterea papismului in lume si implicatiile sale pe plan teologic, bisericesc si politic

Nasterea papismului
Biserica, in decursul primului mileniu al existentei sale, si-a pastrat unitatea in Rasarit si in apus cu toate tangajele conjuncturale pe care le-au creat ereziile, schismele si feluritele neantelegeri. Ruperea Crestinatatii apusene din trupul Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, asa cum ea s-a definitivat in 1054, a constituit sfarsitul tragic al unor lungi procese de alterare in spatiul Europei Apusene, pe trei planuri strans legate intre ele: a) teologic, b) bisericesc si c) politic.

A.In plan teologic

Germenii diferentierii teologice a Apusului se afla in scrierile fericitului Augustin (354 – 430), episcopul Ipponiei din Nordul Africii. Fericitul Augustin a ignorat limba greaca si Parintii greci, pe care s-a sprijinit teologia primelor Sinoade Ecumenice (Sfantul Atanasie, Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigore Teologul, Sfantul Grigore de Nyssa s.a.). Influentat de neoplatonism si de principiile Dreptului roman, el a formulat in operele sale teologice unele puncte de vedere straine de trairea Bisericii din primele veacuri, cum ar fi, de pilda, indentificarea fiintei cu energiile in Dumnezeu, purcederea Sfantului Duh si de la Fiul (Filioque) s.a. continuare »

Mitropolitul Hierotheos Vlahos critica dedesubturile viclene ale dialogurilor dintre ecumenistii-ortodocsi si papisti

Interventia Inaltpreasfintitului Ierotheos, Mitropolit de Navpaktos si Aghios Vlasios in cadrul Ierarhiei Bisericii Eladei, care a fost expusa in Actele Sinodului:

Tema participarii Bisericii noastre la Dialogul dintre Biserica Ortodoxa si “cea romano-catolica”, dar mai ales a modului in care participa este vasta, insa aici ma voi limita doar la a prezenta in rezumat cateva puncte de vedere:

1. Dialogul este necesar, dar cu indispensabilele conditii teologice, eclesiologice si canonice. Adica: Biserica nu trebuie ca in numele dialogului sa se lepede de teologia ei, de eclesiologia si de Dreptul ei canonic.

2. Chiar daca exista teme in suspans, precum tema Uniatiei, precum si alte teme teologice de baza, precum invatatura despre “actus purus”, care influenteaza foarte vizibil intreaga teologie (“Filioque”) si eclesiologie a papismului, cu toate acestea se poate dezbate tema raportului dintre primat si sinodalitate, dat fiind ca a fost o tema de baza, care a preocupat primul mileniu. Consider ca indepartarea treptata a Romei celei Vechi de catre Patriarhiile Rasaritului, a inceput cu primatul papei in Biserica, iar mai tarziu cu introducerea “Filioque-lui” de catre franci in teologia Romei celei Vechi. Adica: papa nu a putut accepta niciodata ca aceleasi privilegii de onoare sa fie acordate de catre Sinodul al IV-lea Ecumenic episcopului Noii Rome. continuare »

Pr. Ioannis Romanidis: Despre acordul de la Balamand

In Romania au exista putini teologi care au avut curajul de a combate acordul de la Balamand. Studiul parintelui Romanidis este un necesar semnal de alarma. Chiar daca a fost tiparit inca din 1993 – nu mult dupa semnarea acordului – nu si-a pierdut actualitatea. BOR-ul este cea mai implicata in aceasta problema si este bine sa cunoastem consecintele acestui acord, care este in dezacord cu invatatura ortodoxa despre dogma si sfinte taine, dupa cum veti vedea mai jos explicatiile parintelui Romanidis.

Acordul de la Balamand este intemeiat si pe o interpretare a rugaciunii Domnului nostru din Ioan 17, care nu face parte din traditia patristica. Hristos se roaga aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale (pe care El o are prin fire de la Tatal) atunci cand vor ajunge madulare ale Trupului Sau, Biserica, care va fi intemeiata la Rusalii si ai carei membri sunt meniti a fi luminati si proslaviti (indumnezeiti) in aceasta viata. Proorocii Vechiului Testament l-au vazut in propria lor proslavire pe Domnul Slavei inainte de a se intrupa. Asemenea, ucenicii au vazut slava necreata a lui Hristos, pe care El o are prin fire de la Tatal Sau, pana la, si dupa Rusalii, dar nu ca madulare ale Trupului Sau. Proslavirea (theosis) de la Rusalii a facut parte din transformarea Bisericii Vechiului si Noului Testament in Trupul lui Hristos. Astfel, aceasta forma finala de proslavire (indumnezeire) constituie nucleul istoriei Trupului lui Hristos, care este adevaratul nucleu al istoriei Bisericii. Rugaciunea lui Hristos din Ioan 17 este, deci, pentru implinirea proorociilor, a invataturilor si a fagaduintelor Vechiului si Noului Sau Testament, indeosebi a acelora din Evanghelia dupa Ioan si, mai ales, in 16:13. Aceasta proslavire finala este ceea ce se repeta in viata fiecaruia dintre sfinti, in istorie, si care la care nici nu se mai poate adauga ceva, nici nu se poate imbunatati, mai ales de vreme ce aceasta experienta transcende cuvintele si conceptele, chiar si pe cele ale Bibliei. Astfel inteleg Parintii aceasta rugaciune. continuare »

BOR-ul este singura patriarhie din Ortodoxie care a semnat Acordul de la Balamand, prin care catolicismul este recunoscut “biserica-sora” a Ortodoxiei!

Unul dintre documentele esentiale legate de catolicizarea Bisericilor Ortodoxe este documentul de la Balamand. E adevarat ca de la Balamand au lipsit cateva Biserici locale, dar BOR a fost prezenta, avandu-i ca reprezentati pe IPS. Antonie Plamadeala si pe parintele profesor Dumitru Radu. Textul documentului – cu note si studiu introductiv, a fost publicat imediat in volumul Dr. Antonie Plamadeala, Uniatismul, metoda de unire din trecut si cautarea actuala a deplinei comuniuni. Documentul de la Balamand, text si comentariu, Sibiu, 1993. Important este mai ales punctul 14: „Potrivit celor spuse mai inainte, Biserica Ortodoxa si Biserica Catolica se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile impreuna de mentinerea Bisericii lui Dumnezeu in credinciosie fata de planul divin.” Printr-o astfel de declaratie s-a lepadat invatatura Sfintilor Parinti impotriva ereziilor catolice si s-a deschis larg poarta pentru papistasirea Bisericii Ortodoxe oficiale. Lucru care s-a continuat cu multa perfidie la Ravenna. Si, din pacate, se merge din rau in mai rau…)

Vedeti documentul aici: DOCUMENTUL (ACORDUL) DE LA BALAMAND – 1993

Iata ce spunea si Sfanta Chinotita a Sfantului Munte Athos:

Si cum putem atunci primi urmatoarea declaratie din discursul vostru: „Intrucat fiecare dintre Biserici o recunoaste pe cealalta ca fiind depozitara a harului divin, capabila de a darui mantuire, … incercarea de a rupe credinciosi de la una si a-i adauga la cealalta este cu neputinta”? Am incetat deci sa credem ca doar Biserica Ortodoxa constituie Una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca Biserica? Ne intoarcem la eclesiologia neortodoxa a documentului de la Balamand, de care Voi insiva ati recunoscut in fata ziaristilor austrieci, ca nu a fost acceptat de nici o Biserica Ortodoxa, mai putin Biserica Romaniei, si care, precum stiti, a fost condamnat sinodal de catre Biserica Greciei si respins de catre Sfanta noastra Comunitate si de catre multi episcopi si teologi ca fiind neortodox? Dar chiar daca cineva ar interpreta declaratia de mai sus ca fiind impotriva prozelitismului Romei prin Uniatism, formularea sa neaga Bisericii Ortodoxe dreptul de a se considera pe sine singura Biserica adevarata.

Fratilor, trebuie declarat razboi serios si tenace Acordului de la Balamand, semnat, UNILATERAL de BOR (din care, cu durere, facem parte…)!

Raportul SUA – o masinatie diplomatica a Vaticanului

Studierea de catre ONG-uri romanesti a raportului SUA, publicat de americani in 13 septembrie 2011, a starnit reactii in Romania. Acest raport este catalogat drept o masinatiune catolico-americana indreptata impotriva suveranitatii Statului Roman si o incercare de surminare a Bisericii Nationale Romane.

S-a constatat ca multe din concluziile exprimate in noul raport american sunt cu mult departe de realitatea la fata locului din Romania, multe fiind bazate pe diversiuni ale unor asociatii greco-catolice (ex. “Romanian Greek-Catholic Association” etc.) care functioneaza sub acoperirea ierarhiei unite din Ardeal. continuare »

Spre luare aminte de catre ss Daniel: Parintele Arsenie Papacioc despre catolici, secte si jidani

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=6lqU_8U56b0]

Alt dialog cu Parintele Arsenie Papacioc despre Ortodoxie si secte

– Ce sansă dati ecumenismului?

– E ideea cuiva, dar ce, crezi că se discută mare lucru!

Să stiti că sunt discutii istorice. Nu cred, sunt discutii gratuite. De complezentă este bine să se discute, ca să te lasi prostit, să creadă că el va birui. Dar este o mare greseală! Nu se face nimic! Pentru că de la Dumnezeu va veni si căderea catolicismului! Practic, eu nici nu mai zic că-i o biserică. E un guvern cu nume clericalist.

– Ce implicatii asupra vietii crestinului are blestemul arhieresc?

– Este foarte grav! Dar, depinde cine a blestemat, de ce a blestemat. Apoi, trebuie să dea socoteală Sinodului de ce a blestemat, respectiv recursului făcut de cel blestemat; blestematul are voie să se apere. continuare »

Mesaj al Sf. Marcu Evghenicul catre participantii la saptamana ecumenista de rugaciune: Sunteti ca niste „fetite”, gata sa va inchinati papei!

O figura harismatica, care si-a lasat o adanca si luminoasa pecete pe istoria Bisericii, este impusa cu o deosebita actualitate de catre calendarul sarbatorilor acestei luni. Este Sfantul Marcu Evghenicul, antiunionistul. In zilele noastre, in care miscarea ecumenica l-a nelinistit pana si pe cel mai simplu om si se prezinta de-acum nu numai in haina bisericeasca, ci si intr-una surprinzator de sociala, nimic nu este mai interesant, dar si mai credibil decat sa ascultam mesajul celui care a fost odata protagonist in aceste evenimente si caruia dupa veacuri i s-a dat dreptate.

Marcu a fost de vita nobila si in ceea ce priveste sufletul, si in ceea ce priveste originea. Printre primele lectii pe care le-a primit au fost si insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie: „Credinta noastra Ortodoxa! Aceasta este bogatia noastra, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda”. „Nu ne vom lepada de tine, iubita Ortodoxie! Nu vom minti fata de tine, Cinstire de Parinti predanisita! Nu ne vom indeparta de tine, Maica, buna-cinstire. Intru tine ne-am nascut si intru tine traim, si intru tine vom adormi! Iar daca vremea o va cere, si de mii de ori vom muri pentru tine”. Aceste cuvinte au fost o borna in viata lui Marcu, au devenit o sfanta comoara, pe care s-a ingrijit sa o pazeasca pana la sfarsit neinovata si nefalsificata.
Anii in care a trait erau grei pentru patrie. Turcii ajunsesera in fata portilor Constantinopolului si temeliile imperiului se cutremurau de pasul lor. Imparatul, in fata pericolului direct, cauta ajutor. Bate la portile celor puternici ai Europei si cerseste alianta lor. Insa ca popoarele crestine sa-si dea ajutorul capitalei imperiale, trebuie sa aprobe papa. Si papa pretinde schimburi (despagubiri) grele: supunerea Ortodoxiei in fata papismului.
Amenintarea este un sfetnic rau si devine si mai rau, cand cineva pierde simtul profund al realitatii. Fortati de pericol, pacaliti de masca cea inselatoare, toti, imparat si episcopi cedeaza si cad de acord pentru unirea Bisericilor, precum numesc eufemistic supunerea fata de papa. Prefera sclavia fata de papism decat sclavia fata de turci. Si doar Marcu, urmandu-i fidel pe Parintii Bisericii, isi inalta statura morala si apara integritatea credintei. La Sinodul de la Ferrara – Florenta cuvintele sale sunt formulate memorabil si monumental. Propovaduieste ca deasupra libertatii patriei este libertatea credintei. Pentru ca o credinta libera poate intr-o zi sa elibereze patria aflata in sclavie. Credinta pastreaza nerobit cugetul si ii face viteaza inima. Dimpotriva, o credinta inlantuita de inselaciune ingenuncheaza si patria la picioarele celui care a inselat-o. Unirea o iubim, supunerea o uram, pentru ca ea va insemna disparitia Ortodoxiei. Intre adevar si minciuna nu exista cale de mijloc (ceva intermediar), nu incape compromisul. Oricand s-au facut astfel de pasi, cel care a castigat a fost vrajmasul lui Dumnezeu si al omului. continuare »

La Viena, Ortodoxia a fost batjocorita de papistasi prin ingaduinta clericilor ortodocsi participanti. ATENTIE la somniferele lansate de dezbinatori, ce spun ca papismul a suferit un esec

rugaciune in comun, contrar canoanelor ortodoxe

rugaciune in comun, contrar canoanelor ortodoxe

Mai jos aveti concluziile Comisiei de dialog dintre ortodocsi si papistasi, ce a avut loc la Viena intre 20-27 septembrie 2010:

  • nu sunt nori de neincredere intre cele doua Biserici (nn. vedeti cum din start, papismul este considerat biserica, si cei ce zic asta se leapada de Crez, care ne spune ca exista doar Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica);
  • aceasta tema [a primatului] este dificila, dar necesara (nn. pentru Ortodoxie nu a fost necesar 2000 de ani, de ce ar fi de-acum inainte? Este clar ca doar pe papistasi ii avantajeaza primatul papei);
  • dialogul de baza este despre modul cum aceste biserici au trait in primul mileniu si cum putem noi sa gasim astazi o noua cale comuna (nn. se renunta total la  cum au trait si ce au invatat Sfintii Ortodoxiei din mileniul al II-lea si nu numai, care au combatut asiduu papismul; prin aceasta, ierarhia ortodoxa se leapada de Sfinti precum: Fotie cel Mare – cel care a rupt primul legaturile cu papistasii, Grigore Palama, Marcu Evghenicul, Paisie de la Neamt, Ignatie Briancianinov, Ioan Maximovici, Ioan de Kronstadt, Serafim Rose, Nicolae Velimirovici, Justin Popovici s.a.);
  • Roma a avut un rol special, unul primordial. Noi inca trebuie sa vorbim despre ceea ce a insemnat si a implicat acest lucru; (nn. Roma nu mai este ortodoxa, ca sa vorbim de insemnatatea ei; acum este centrul ereziei papiste si al lojilor masonice ce-si au sediul pe strazile Vaticanului);
  • la Ravenna a avut loc marea recunoastere a faptului ca trebuie sa fi existat un protos la nivel universal; (nn. la Ravenna a fost tradata Ortodoxia, caci erezia primatului este straina Sfintei Traditii);
  • in primul mileniu a existat o recunoastere a rolului deosebit pe care episcopul Romei l-a avut in cadrul Bisericii.(nn. insa atunci episcopul Romei era ortodox; unii chiar sunt cinstiti ca Sfinti, fiind mari aparatori ai Dreptei Credinte);
  • ideile de baza de la Ravenna sunt acceptate de catre toate bisericile ortodoxe; (nn. FALS! Biserica rusa si cea bulgara nu au participat la Ravenna)
  • principiul de baza al ecumenismului consta in schimbul de daruri (nn. papistasii nu au daruri, caci ei nu au nici biserica)
  • punctul forte al Bisericii Ortodoxe este sinodalitate, dar doctrina primatului *(suprematiei) nu este asa de puternica…. sa ne imbogatim reciproc (nn. ideea de primat anuleaza sinodalitatea, caci primatul va implica si infailibilitatea papala);
  • pentru Biserica Catolica, desigur, unirea fara episcopul Romei *(primatul papal) este de neimaginat (nn. de neimaginat pentru ortodocsi este unirea sub conducerea antihristului de papa);
  • problema episcopului Romei nu este doar o chestiune de organizare, ci si una teologica (nn. este doar o chestiune de stapanire, de dictatura papistasa asupra ortodocsilor, fara implicatii teologice, caci papismul nu are nicio legatura cu Dumnezeirea);
  • unirea inseamna ca ne vedem reciproc, pe deplin, drept biserici surori. Cred ca si insusi papa gandeste in aceasta directie. (nn. papa cu siguranta viseaza la fel, insa Hristos nu are doua trupuri, ci doar Unul – Biserica Ortodoxa);
  • exista anumite lucruri fundamentale care trebuiesc clarificate in materie de credinta. Restul poate fi lasat diversitatii (nn. in materie de credinta, Ortodoxia este desavarsita, deplina si intreaga, iar diversitatea este crezul babilonian al religiei new-age);
  • exista obiceiuri, ritualuri liturgice si alte practici care pot fi aranjate in mod liber de fiecare biserica in parte (nn. obiceiurile si ritualurile ortodoxe constituie Sfanta Traditie si Predania Sfintilor Parinti, comori nepretuite ale Ortodoxiei, ce nu pot fi aranjate, negociate ca pe ceva lumesc);
  • modelul unirii… va fi rezultatul unei anumite… as spune – n-as numi-o reforma, ca este prea dur – ci adaptare din ambele parti (nn. insa chiar reforma se urmareste, prin adaptarea dogmelor ortodoxe la cerintele papistasilor);
  • autocefalia este o problema, mai ales atunci cand este asociata cu aspectele nationaliste (nn. se doreste centralizarea conducerii Bisericii, adica renuntarea la sinodalitate si pregatirea religiei unice a lui antihrist);
  • facem progrese semnificative in privinta organizarii sinodului pan-ortodox (nn. acest sinod este proorocit ca fiind unul apostat, talharesc);
  • cu bisericile ortodoxe impartasim aproape totul in materie de credinta (nn. inseamna ca ortodocsii impartasesc ereziile lor? Dimpotriva! Papismul este despartit de Ortodoxie de foarte multe erezii grave, antitrinitare si blasfemiatoare);
  • avem cultura diferita din pricina divizarii pe care am experimentat-o in mileniul trecut (nn. adica Sfintii nostri apartin de domeniul culturii? Papistasii “s-au separat nu numai prin obiceiuri, ci si prin dogme straine de ortodocsi, iar cele straine de ortodocsi sunt intru totul eretice si trebuie catehizati dupa canoane si trebuie sa se faca deopotriva cu ortodocsii” – Sfantul Marcu Evghenicul);
  • dialogul catolic-ortodox trebuie sa fie un dialog al iubirii (nn. iubirea nu poate fi decat in Hristos, iar papistasii l-au inlocuit pe Hristos cu papa; iubirea ortodocsilor pentru catolici consta in a le spune ca sunt in inselare si credinta lor este eretica, iar daca vor sa se mantuiasca, sa se intoarca la Ortodoxie!)
  • va fi cu siguranta un comunicat, dar documentul inca poate astepta (nn. se intarzie intocmirea acestui document, special pentru a studia reactiile in urma conferintei de presa, si astfel sa introduca in documentul final doar ceea ce nu deranjeaza prea tare incat sa le blocheze planul apostat; insa este de ajuns ce au declarat pana acum, pentru a ne da seama ca papistasii nu vor unirea cu Adevarul);

continuare »

Reinvierea Babilonului si paganismul contemporan: Ecumenismul (Miscarea Ecumenica)

Se crede indeobste, chiar de catre ortodocsi, ca papismul este „o forma” a Crestinismului (de parca Adevarul ar putea fi de mai multe feluri, de parca ar putea fi mai multi „hristosi” adevarati!). Aceasta se datoreaza puterii (politico-financiare) si propagandei papistasilor, dar mai ales faptului ca papismul e cea mai la indemana credinta mincinoasa, care se potriveste intrutotul duhului lumesc al omului cazut, dornic de pogoramintele „indulgentelor”, „dispenselor” si „Purgatoriului”. Dar – daca cercetam de Dumnezeu insuflata Sfanta Scriptura a Vechiului si a Noului Testament, de Dumnezeu insuflatele invataturi ale Sfintilor Parinti ai Bisericii, de Dumnezeu insuflatele Sfinte Canoane – vedem nenumaratele nepotriviri invederate dintre erezia romana si adevaratul Crestinism al Bisericii lui Hristos, aceea Ortodoxa. Aceste deosebiri dezvaluie papismul ca fiind nimic altceva (printre altele) decat vechiul paganism imbracat in haina crestina, precum s-a aratat.

Asa putem intelege de ce Vaticanul este capitala pan-ecumenismului, de ce Marele Preot de la Roma propovaduieste „valorile spirituale” ale tuturor paganilor si infratirea cu acestia. Sa ne amintim de intalnirea de la la Assisi din anul 1986, pusa la cale de papa insusi. La acea adunare de rugaciune, intaii statatori ai 160 de „religii” s-au intalnit pentru a se ruga „Domnului” pentru pacea lumii. Intre ei, au fost inchinatori la foc, la sarpe, buddhisti, musulmani, spiritisti, hinduisti si animisti. Papa Ioan Paul II a grait: „Toti ne rugam acum «Domnului» («to the God»)!” – desi fiecare crede, ai zice, intr-un alt „God” si negresit nu intru Hristos-Dumnezeu. De fapt, toti se inchina aceluiasi domn stapanitor al lumii acesteia cazute, si anume diavolului cel mare Satana, care li se arata insa in felurite chipuri.[1]

Dar atotputernicia papala s-a vazut cand Ioan Paul al II-lea a primit acea multime de „lideri religiosi din toata lumea” la Vatican: toti l-au salutat ca pe pe intai-statatorul lor (un ierarh roman a dat chiar sa-i pupe inelul, desi protocolul zicea sa-si stranga mainile, acesta fiind semnul masonic al „solidaritatii”). Intalnirea s-a terminat cu un mare spectacol de sunet si lumina, nimic altceva decat o „liturghie” in cinstea omenirii cazute si a Antihristului asteptat de ea, consfintind unirea tuturor impotriva Dumnezeu-Omului. (Despre papa ca inainte-mergator al Antihristului am aratat intr-un articol anterior.)

Nu este locul aici sa zicem mai multe despre infratirea papilor cu marii vrajitori ai lumii. De pilda, Ioan Paul al II-lea s-a intalnit cu toti: i-a binecuvantat si a fost binecuvantat la randul sau de aceia (de la cei Africani si pana la preotesele lui Shiva). Unul dintre prietenii sai apropiati era Dalai Lama, „zeu” el insusi si intai-statator al buddhistilor din toata lumea. Iar buddhiismul este un vrajmas marturisit al Crestinismului, jurat sa vada nimicirea acestuia si pieirea lui de pe fata pamantului.

In poza alaturata, il vedem pe papa dand mana cu un sef Voodoo, Voodoo fiind o forma de samanism (vrajitorie) africana, care se intemeiaza pe dansuri dracesti care pot dura zile in sir. In vremea dansului, sunt chemate duhurile necurate pentru a cere demonizarea credinciosilor. In Haiti, aceasta credinta draceasca este unita cu „crestinismul” roman. Se zice ca Haiti este o tara 85% papista si 11% Voodoo![2] Dar pentru papa cel pagan, asta nu e nimic! In vremea vizitei sale in Africa, pe cand nebune tinere fete dansau in fata lui ca sa-l aduca in starea de „transa”, papa le-a spus urmasilor lui Voodoo ca nu-si vor trada inaintasii daca vor trece la papism! Chiar asa si e, caci papismul este el insusi la fel de idolatru! Africanii aceia si-ar trada „credinta stramoseasca” doar daca s-ar crestina!

Pentru a nu mai lungi cuvantul, destul este a zice ca, in numele „pacii” potrivnice lui Hristos[3], papa (de pilda Ioan Paul al II-lea) face orice: o saruta in chip ritual pe zeita-glie, saruta Coranul musulman, se roaga la Zidul Plangerii si asa mai departe. Papalitatea incurajeaza toate practicile New Age-ului, ocultismului si credintelor „mistice”. Astfel, „Catholic World” (publicatia oficiala a Vaticanului), cuprinde numeroase articole care propovaduiesc miscarea New Age. Mii de preoti si calugarite practica Yoga si alte forme de misticism buddhist. In intreaga lume, scolile catolice ingaduie si folosesc metode oculte si New Age-iste (din publicatia Femeia calare pe Fiara).

Putem spune asadar ca ecumenismul este reanvierea Babilonului, si anume a aceluia „duhovnicesc”, asa cum Europa Unita, Statele Unite ale Americii, Uniunea Statelor Americane (viitoarea federatie alcatuita din S. U. A., Mexic si Canada), care preinchipuie Statele Unite ale Lumii, insemneaza Babilonul politic, economic si social. Povatuirea papistasa a acestei miscari antihristice este vadita. Graind in fata Consiliului Mondial al Bisericilor, papa Ioan Paul al II-lea a zis: „De la inceputul lucrarii mele ca episcop al Romei, am insistat asupra faptului ca angajarea Bisericii Catolice in miscarea ecumenica este ireversibila” („The Fresno Bee”, 13 iunie, 1984).


[1] Nu pot uita bucuria „comuniunii” „Crestinilor” romani si ortodocsi cu toti cei zisi mai inainte si mai ales cu doi Indieni Americani (purtand pene si tot soiul de amulete), care chiar au fumat „calumetul pacii”, in aplauzele celor de fata.

[2] Cat de salbatici sunt sarmanii Haitieni s-a vazut in urma cutremurului de anul trecut.

[3] Caci spune Mantuitorul:

„Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant! N-am venit sa aduc pace, ci sabie! Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10:34-36). Stih pe marginea caruia Sfintitul Teofilact adauga:

„Nu intotdeauna este buna unirea, uneori si despartirea este buna. Iar «sabie» este cuvantul credintei, care ne taie pe noi [si] de la iubirea de prieteni si de rude, daca acestia ne impiedica de la buna cinstire de Dumnezeu. Nu ne indeamna sa ne despartim de acestia fara pricina, ci numai atunci cand nu se unesc cu noi in credinta si, mai vartos, atunci cand ne impiedica de la credinta.”

de Florin Stuparu

PAPALITATEA SATANICA sau CUVANT PENTRU FIARA CE VA IESI DIN PAMANT

In istoria neamului omenesc sunt trei caderi insemnate: a lui Adam, a lui Iuda si a papei [Romano-Catolic].

Sfantul Iustin Popovici

Romano-Catolicismul sta impotriva Dumnezeu-Cuvintului Hristos nu numai pentru ca este eretic (adica nu invata buna Lui vestire, ci strica sfintele dogme ale credintei) si deci pagin, dar si prin aceea ca “biserica” Romana, prin intai-statatorul ei, chiar s-a pus pe sine in locul lui Hristos! Astfel – in anul 1870, la Conciliul Vatican I – toate ratacirile sale din trecut s-au contopit in dogma „infailibilitatii papei”, care a ajuns atot-dogma papismului (intarita si prin al doilea Conciliu de la Vatican, din anii ’60 ai veacului trecut). Negresit, aceasta – adica a marturisi ca papa, un om, poate judeca si hotari fara greseala intru cele ale Duhului – e cea mai mare hula impotriva Dumnezeu-Omului Hristos si a Duhului Sfint-Dumnezeu. Pe de alta parte – precum arata acelasi Cuvios Iustin Popovici:

Dogma aceasta are o insemnatate cat se poate de mare pentru intreaga soarta a Europei [si a lumii intregi], mai ales pentru apocalipsa ei, in care deja a pasit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost propovaduit drept cea mai mare zeitate, atot-zeitate. Panteonul european umanist si-a dobandit Zeus-ul. […] [Caci] – uzurpand, prin dogma infailibilitatii, in folosul sau (adica in folosul omului) toata puterea si toate drepturile care sunt numai ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos – papa s-a auto-propovaduit, in fapt, biserica in biserica papista si a ajuns in ea «totul in toate». Un «atot-tiitor» sui generis. [Altfel spus], in Biserica Romano-Catolica locul Dumnezeu-Omului il ocupa «Vicarius Christi» (Loctiitorul lui Hristos), iar Dumnezeu-Omul a fost surghiunit in cer.

Papii Romani marturisesc hotarit aceasta nebunie! Astfel, Leon al XIII (papa intre 1878-1903) zice: „Papa tine pe pamint locul Atotputernicului Dumnezeu…” Robert Bellarmino, vestitul cardinal iezuit din veacul al 16-lea si un „sfant” al Bisericii Romano-Catolice, zice asa: „Toate numele care I se dau in Scriptura lui Christ prin care se arata ca El este deasupra Bisericii, toate aceste nume se potrivesc si papei.” Publicatia pariziana Catholique Nationale, in numarul sau din 13 iulie, 1895, cuprinde urmatoarea zicere a arhiepiscopului de Venetia, mai tarziu papa Pius al X-lea: „Papa nu este numai reprezentantul lui Jesus Christ, dar este Insusi Jesus Christ, ascuns sub invelisul carnii…”

Deci papa este „vicarul”, „inlocuitorul” lui Dumnezeu pe pamant. Iar in limba elina, „in loc de” se zice „anti”, care inseamna totodata si „impotriva”. Deci latinescul „Vicarius Christi” se talmaceste in elina prin „Antihrist”, inlocuitorul si potrivnicul lui Hristos-Dumnezeu! Asa au inteles si unii din Sfintii Parinti ai Bisericii, precum si Protestantii. Este insa o mare nedumerire daca Antihristul cel mare va fi ultimul papa Romano-Catolic, fiindca Hristos-Omul nu a fost preot, iar Antihristul va urma intru totul petrecerea Lui paminteasca, asadar nu va fi din tagma preoteasca, ci „va veni ca un imparat Roman”, precum zic Sfintii Parinti care au talcuit Cartea Apocalipsei. Caci el va fi acel „Mesia” vazut de Iudei ca imparat pamantesc, povatuitor politic si militar, sub al carui sceptru ei ar urma sa refaca o asa-zisa „imparatie a lui David” si sa stapaneasca lumea. Pe de alta parte, orice papa eretic a fost si este imparat pamantesc! Caci Vaticanul, desi stramt, e totusi un stat liber, suveran si independent. Dar nu asta are insemnatate, ci faptul ca papa este cel mai puternic conducator (el face si desface din umbra politica pamanteasca) si cel mai bogat om din lume (macar ca nu se lauda cu asta). Iar acest om stapaneste peste mai mult de un miliard de supusi pagani, intunecati la minte si salbatici, care i se inchina precum unui zeu cu puteri depline. Si nimic nu-l impiedica pe „suveranul pontif” sa lepede vesmantul preotesc si carja (despre care vom vorbi mai jos), sa-si impatureasca frumos asa-zisa „mitra” in forma de plic si sa le schimbe cu armura de otel si cu intreita coroana, apucand sabia si biciul plumbuit. N-ar fi de mirare, caci si alti papi au facut aceasta in trecut!

Se pare insa ca ultimul papa nu va fi totusi Antihristul cel mare, ci mai degraba acea „fiara  iesita din pamint” pentru care citim la capitolul 13 al Apocalipsei. Caci Scriptura arata limpede ca, la a doua venire a Mantuitorului Hristos, drepta credinta va pieri aproape cu desavarsire, apostazia (lepadarea de Hristos) stapanind si asupra celor botezati si lumea intreaga crezand in eresul Antihristului. Caci zice Mantuitorul Hristos: Dar Fiul Omului, cind va veni, va gasi oare credinta pe pamant?” (Luca 18:8)[1] Iar acest eres este acum pregatit de asa-numitul „ecumenism”, „religia unica” a viitorului, al carei prooroc este nimeni altul decat papa Romano-Catolic! Iar in Apocalipsa (la capitolul 13:11) aflam despre acel Prooroc Mincinos, inainte-mergator al Antihristului (un fel de Ioan Botezatorul pe dos), al povatuitorului politic si militar ce va imparati cu puteri depline asupra Statelor Unite ale Lumii. La acel loc, Sfantul Evanghelist Ioan zice asa: Am vazut apoi alta fiara, ridicindu-se din pamint, si avea doua coarne asemenea mielului, dar graia ca un balaur.” Iar intelegerea este aceasta (dupa Sfintul Andrei al Neochesariei, cel care a alcatuit, dupa Sfintii Pariti dinaintea lui, singura talcuire adevarata a Apocalipsei): „Unii inteleg ca «fiara» aceasta este Antihristul. […] Iar noi socotim (dupa Irineu) ca fiara aceasta de acum va fi intr-adevar un prooroc mincinos, care «va iesi din pamant», adica din viata cea pamanteasca si care se tiraste pe pamant. Se zice ca va avea «doua coarne asemenea cu ale mielului» pentru ca, sub piele de oaie, va tainui salbaticie de lup ascunsa si mohorare. Caci la inceput va arata un chip de crestinatate. Sfintul Irineu al Lyonului spune ca acesta este sluga ajutatoare lui Antihrist si proorocul lui mincinos, care va primi puterea de a face semne si minuni, inaintea lui Antihrist, gatandu-i acestuia calea cea ducatoare la pieire. Si zice ca acesta va grai «ca un balaur», de vreme ce le va face si le va grai pe cele ale diavolului celui incepator de rautate.”

Iar Apocalipsa urmeaza asa: Si toata stapinirea celei dintii fiare [adica a Antihristului] o are in mina [cea de a doua fiara, Proorocul cel Mincinos] (capitolul 13:12). Asa incit nici nu mai are rost sa ne intrebam daca ultimul papa va fi Antihrisul insusi sau inainte-mergatorul lui, de vreme ce intre acestia nu e mare deosebire (decit aceea ca cel dintii va primi „toata puterea Satanei”). Destul ne este noua sa vedem cu ochii ca papii sint inainte-inchipuiri vadite ale Antihristului. Pentru ca ei insisi nu se feresc sa se arate astfel in privelistea intregii lumii, chiar prin semnele pe care le poarta invederat, precum intelegem din cele scrise mai jos:

CRUCEA INTOARSA

Steagul papal infatiseaza un scut impartit in patru cimpuri printr-o cruce intoarsa:

La fel, pe spatarul scaunului „fericitului parinte” de la Vatican vedem limpede semnul cel mai folosit de satanistii din toata lumea: crucea intoarsa cu susul in jos (si goala, decupata in lemnul spatarului, adica facuta din… nimic)! (Intr-o alta fotografie, l-am vazut pe Ioan Paul al II-lea purtind o cruce pe dos si la git). Multa vreme nu am putut crede ca Romano-Catolicii chiar se arata precum sint, pina cind am inteles indreptatirea lor: ei vor sa ne inchipuim ca aceasta e crucea lui Petru, care a fost rastignit cu capul in jos. Aceasta e o batjocura, fireste (precum tot ce se petrece la Vatican); dar, chiar daca papistasii ar crede cu adevarat ce marturisesc, tot o hula ar fi, pentru ca noi nu ne inchinam lui Petru si crucii lui (precum de altfel fac Catolicii, pentru care sfintii nu sint altceva decit zei, idoli).

CRUCEA STRIMBA

Fara indoiala, infriosatorul „crucifix” al papei arata vadit negraita ura a papismului impotriva lui Hristos. Luati aminte cita batjocura cuprinde aceasta scursura de metal! Caci ce vedem? Forma unui trup omenesc mort demult, spinzurat in batjocura pe o asa-zisa „cruce” strimbata in toate cele trei planuri. Acesta e „Rastignitul” pe care Talmudul Il huleste in cuvinte pe care nici nu e bine sa le stim. Crucea rasucita e un alt semn al satanismului Romano-Catolic si are o continuare »

Parintele Ioanichie catre ucenicul sau: “Sa nu taci! Sa nu taci! Scrie si vorbeste, ca eu nu mai pot nimic!”

Anul acesta, pe 10 Februarie, Parintele Ioanichie Balan ar fi implinit 80 de ani. Dar e mult mai de folos sa stim ca acolo unde este, cuviosul parinte ne vegheaza si ne lumineaza ori de cate ori gandurile noastre se intorc sau nu spre sfintia sa. Am cunoscut un Parinte Ioanichie uneori mult diferit de ceea ce stiu cei mai multi dintre noi. Desi neincetat lam necajit si i-am stat impotriva cand vorbeam despre carti si despre istorie, nu a incetat sa ma iubeasca si sa ma pomeneasca in rugaciuni pana in ultima clipa a vietii sale. Stiu si acum ca acolo unde este, degraba vine la rugaciune cand este chemat.

Prima data am auzit de sfintia sa prin anii ’80, dupa ce ii aparuse primul volum din cartea Convorbiri duhovnicesti. Titlul ma intrigase, dar cartea nu am apucat sa o citesc decat mult mai tarziu, pentru ca in acei ani se vanduse foarte repede. Am ramas in suflet doar cu imaginea unui parinte iubitor de Dumnezeu si de Sfintii Sai, care a reusit sa strapunga veacul comunismului si sa aduca la lumina lucruri tainice, nestiute de cei mai multi.

Am intrat in Manastirea Sihastria in 1996 si, cand l-am cunoscut, Parintele Ioanichie trecuse putin peste 66 de ani. Intalnirea cu sfintia sa a fost destul de spectaculoasa; doar privindu-ne am stiut ca avem fiecare de iubit ceva in celalalt, si aceasta iubire parinteasca a sfintiei sale continua si azi. Parintele Ioanichie a fost pentru mine marea revelatie a crestinului liber, care cunoaste bine lumea in care traieste, si care nu se teme decat de Dumnezeu si de pacat.

Cațiva ani de zile am fost sub ascultarea sfintiei sale. Lucram impreuna la carti – Vietile Sfintilor, cartile Parintelui Dimitrie Bejan – „Bucuriile suferintei”, seria de volume „Ne vorbeste Parintele…” si altele asemenea, intre care nu trebuie sa las de o parte Patericul romanesc, Vetrele de sihastrie romaneasca si cele doua carti de Pelerinaj la Mormantul Domnului si Pelerinaj la Athos –, care mi-au adus in foarte scurta vreme multa sporire duhovniceasca. Eram ca un burete care absorbea fiecare picatura de duh din ceea ce mi se dadea in fiecare zi.

Despre Parintele Ioanichie s-au mai scris randuri biografice si, prin mila lui Dumnezeu, i s-a dedicat si o carte. A intrat in Manastirea Sihastria in anul 1949, dupa ce, cu un an inainte, venind pe jos din satul sau, Stanita, de langa Roman, il cunoscuse pe Parintele Cleopa, care il uluise vorbindui despre tainele vietii duhovnicesti. Auzise despre batranul parinte, iar cuvintele sale i s-au infipt cu atat mai adanc in inima care dorea dupa Hristos. Venind in Sihastria, in 1949, a aflat ca Parintele Cleopa si multi alti cuviosi parinti au plecat la Manastirea Slatina, langa Falticeni. Ar fi vrut sa mearga si el acolo, insa Parintele Ioil Gheorghiu i-a spus: „Ramai, tatuca, aici, ca nu are cine sa scrie un act si nici sa socoteasca ale noastre”. A ramas, asadar, in Sihastria. Aici a impartit chilia cu actualul duhovnic al romanilor din Athos, Parintele Iulian de la Prodromu, de la care stim ca se nevoia cu multa barbatie, implinindu-si cu strictete canonul de sute de metanii in fiecare noapte. In Aprilie 1953 a fost calugarit si hirotonit diacon in biserica mare a Manastirii Neamt, asa cum insusi sfintia sa ne-a spus, intr-una din vizitele acolo.

Anii aceia i-au aprins inima spre pastrarea marturiilor de sfintenie pe care le auzea de la batranii manastirii. Nici nu avea cum sa nu fie impresionat, venind dintr-o lume care suferea de pe urma razboiului si a ocupatiei bolsevice, intr-una in care tot ce era de valoare se raporta la Hristos si la Sfintii Sai. Incepand cu 1955 si-a petrecut multe nopti dactilografiind la masina de scris paginile unui volum numit mai apoi „Chipuri de calugari imbunatatiti din manastirile nemtene”, volum impodobit cu fotografii lipite pe hartie, din locurile unde s-au nevoit marii Sfinti despre care vorbea. Acest volum era nucleul a ceea ce avea sa devina peste ani Patericul romanesc, Convorbirile duhovnicesti si Vetrele de sihastrie.

Daca astazi nu am avea aceste marturii stranse de Parintele Ioanichie, nu am sti mai nimic despre viata duhovniceasca din manastirile romanesti ale secolului 20.

Cititi integral in revista Atitudini, nr.9. Pentru comenzi accesati site-ul ATITUDINI.COM

Va oferim mai jos, fotografii foarte rare cu Parintele Ioanichie.

<!–[if gte mso 9]> Normal 0 false false false MicrosoftInternetExplorer4 <![endif]–><!–[if gte mso 9]> <![endif]–> <!–[endif]–>

AVIZ sinodalilor BOR: Enciclica Patriarhului Fotie catre Patriarhii Rasariteni

Vremea confruntarii dintre Rasarit si Apus se apropia, fiindca Peninsula Balcanica era pentru bizantini o chestiune de viata si de moarte. Fotie, doritor sa plece la pamant trufia ereziei si sa lepede toata ratacirea, si mai vartos nelegiuita adaugire la Crez, nu mai putea ramane tacut, caci aceasta era privita ca dovada de slabiciune de catre papalitate.

Ca parinte duhovnicesc al bulgarilor, Sfantul Fotie, in marea sa ravna pentru adevarata Credinta si dogmele Parintilor, nu putea suferi crimele clerului papistas savarsite cu consimtamantul Papei Nicolae.

Pentru aceea el a hotarat sa convoace un sinod spre a rezolva chestiunea bulgara pe temeiul dogmelor Bisericii si al sfintei Predanii.

Ca o secure pregatita sa doboare cumplita erezie, Fotie a trimis epistole tuturor Patriarhilor rasariteni ca sa vina sau sa trimita reprezentanti la un mare Sinod la Constantinopol, ca impreuna sa poata cerceta si osandi actiunile necanonice ale Papei Nicolae. Iata cateva fragmente din faimoasa lui epistola.

Bulgarii s’au intors de la idololatrie la cunoasterea lui Dumnezeu si la credinta Crestineasca: atunci s’a starnit mania vicleanului diavol. (…) Ca abia se botezasera bulgarii de vreo doi ani, cand oameni lipsiti de cinste, iesiti din intuneric (adica din Apus), au cazut ca grindina sau, mai bine a zice, au navalit ca mistretii salbatici asupra nou-saditei vii a Domnului. Ei au nimicit-o cu copitele si cu coltii, adica cu vietile lor de rusine si cu dogmele cele stricate. Misionarii si clericii papistasi au voit ca acesti crestini ortodocsi sa se departeze de la dreptele si curatele dogme ale neprihanitei noastre Credinte.

Lepadand innoirile semetului eres, el scria:

Cea dintai ratacire a apusenilor a fost aceea de a-i sili pe credinciosi sa posteasca Sambetele. (Pomenesc acest amanunt ce pare neinsemnat, fiindca chiar cea mai mica abatere de la Predanie poate duce la dispretuirea oricarei dogme a Credintei noastre.) Apoi au induplecat pe credinciosi a dispretui casatoria preotilor, semanand in sufletele lor semintele eresului maniheilor. Tot asa, au incredintat pe bulgari ca toti cei mirunsi de catre preoti trebuie unsi din nou de catre episcopi. In acest chip ei voiau sa arate ca mirungerea savarsita de preoti nu are putere, batjocorind astfel aceasta dumnezeiasca si mai presus de fire Taina Crestina. De unde vine aceasta lege carea opreste preotii a unge cu Sfantul Mir? Care legiuitor, apostol, parinte ori sinod a rostit asemenea lucru? Ca daca un preot nu poate mirunge pe cel nou botezat, atunci negresit ca nici poate a boteza. Iarasi, cum poate un preot sa sfinteasca Trupul si Sangele lui Hristos, Domnul nostru, la Dumnezeiasca Liturghie, si totusi sa nu poata unge cu Sfantul Mir? Daca deci se ia acest har de la preoti, insusi cinul episcopal se micsoreaza, caci episcopul este capul cetei preotesti. Si, cu toate acestea, necinstitorii apuseni nu si-au oprit nelegiuirea nici macar aci.

Afara de josnicele gresale de care am facut pomenire, apusenii s’au silit a incalca prin talcuiri mincinoase si vorbe adaugite, sfantul si preasfantul Crez, care a fost intarit de toate Soboarele a Toata Lumea si are putere nebiruita. O, diavoleasca nascocire! Slujindu-se de un grai nou, ei zic ca Sfantul Duh nu purcede numai de la Tatal, ci si de la Fiul. Cine a auzit vreodata un astfel de cuvant, chiar din gura nelegiuitilor din veacurile trecute? Unde este crestinul acela care sa poata primi doua pricini (cauze nn.) in Treime: adica Tatal – pricina a Fiului si a Sfantului Duh; apoi Fiul – pricina a aceluiasi Duh? Aceasta inseamna a despica principiul cel unu intr’o indoita Dumnezeire, inseamna a injosi teologia crestina pana la basmele ellinilor si a batjocori Treimea cea mai presus de fiinta si unica in principiu. Dar cum ar putea purcede Sfantul Duh si de la Fiul la fel ca si de la Tatal? Daca purcederea pe care o are de la Tatal este desavarsita si deplina – precum si este, fiindca El este Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat – ce anume este purcederea de la Fiul, si care ii este scopul?

Latinii il fac pe Fiul mai mare decat Duhul, caci Il socotesc [pe Fiul] un principiu, asezandu-L in chip necinstitor mai aproape de Tatal. Aducand un indoit principiu in Sfanta Treime, asa cum si fac, latinii aduc atingere Fiului; caci facandu-L obarsie a ceea ce avea obarsie, Il fac netrebuitor ca obarsie. De asemenea ei despart Duhul Sfant in doua parti: una de la Tatal si una de la Fiul. In Sfanta Treime, care este unita intr’o unime nedespartita, toate trei ipostasurile sant nestirbite. Insa daca Fiul ajuta la purcederea Duhului, fiimea este atinsa si ipostaticitatea vatamata. (…)

Dupa invatatura Filioque este cu neputinta a vedea pentru ce Duhul Sfant nu ar putea fi numit nepot! Ca de vreme ce Tata este obarsia Fiului, Carele este a doua obarsie a Duhului, atunci Tatal este atat obarsia nemijlocita cat si cea mijlocita a Duhului Sfant! Aratand deci aici numai in scurt cugetarea cea latineasca, voiu lasa infatisarea ei amanuntita si lepadarea ei pana cand ne vom afla adunati in sobor. (…)

Intelept in invataturile Ortodoxiei, stralucitul barbat continua:

Nu inseamna ca am fi rostit chiar acum judecata asupra lor, ci mai curand rostim acum in chip deschis osandirea poruncita de vechile Soboare si Canoane apostolicesti. De vor starui cu incapatanare intru eresul lor, ii vom scoate din partasia tuturor crestinilor(asadar catolicii, cat si protestantii, nu pot fi considerati crestini nn.). Ei au bagat postul in Sambete, desi este oprit de catre al 64-lea Canon Apostolicesc:

‘Daca vreun cleric s’ar afla postind in ziua Duminicii, sau Sambata, afara de una numai [adica Sambata Mare], sa se cateriseasca. Iara mirean fiind, sa se afuriseasca.’ Tot asa, Canonul 55 al celui de-a Patrulea Sobor a Toata Lumea zice: ‘Fiindca am aflat ca cei din cetatea Romanilor, in ajunarile sfintei Patruzecimi, in Sambetele acesteia ajuneaza, afara de urmarea Bisericii cea predata, au socotit Sfantul Sinod ca si la Biserica Romanilor nestramutat sa se pazeasca Canonul apostolicesc, cel ce zice: Daca vreun Cleric s’ar afla ajunand in sfanta Duminica, sau Sambata, afara de una (Sambata Mare), sa se cateriseasca. Iara mirean fiind, sa se afuriseasca.

Mai este, de asemenea, si Canonul Soborului Localnic din Gangra care afuriseste pe cei ce nu recunosc pe preotii casatoriti. Aceasta randuiala a fost intarita de al Saselea Sobor a Toata Lumea, care osandeste pe cei ce cer ca preotii si diaconii sa inceteze a mai vietui cu sotiile lor legiuite dupa hirotonie. Astfel Soborul cu pricina amintea Bisericii Romane a nu primi un astfel de obicei. (…) Si chiar de nu am pomeni toate acestea si multe alte innoiri ale Bisericii Romei, numai pomenirea adaugirii lui Filioque la Crezul Nikean ar fi de ajuns spre a-i supune la mii de anatheme. Aceasta innoire huleste pe Duhul Sfant sau, mai drept spus, intreaga Sfanta Treime. (…)

Va poftim si va cerem a va alatura la sfat cu noi. (…) O data ce vom smulge aceasta necinstire, putem nadajdui ca nou-botezatii bulgari se vor intoarce la Credinta ce au primit mai intai. Si nu numai ei, ci si asa-numitii Rus, popor cumplit odinioara; ca tocmai acum ei leapada credinta lor cea paganeasca si trec la Crestinism, primind episcopi si pastori de la noi, ca si toate obiceiurile crestinesti. (…) Pe deasupra, am primit o epistola sinodala din tinuturile Italiei, pomenind multe lucruri grele impotriva Episcopului Romei. Prin aceasta, ortodocsii ce locuiesc acolo ne cer sa-i slobozim de marea lui tiranie, caci randuiala Bisericii este calcata si legea sfanta este dispretuita. Tot asa ne-au spus mai demult si unii calugari veniti la noi de acolo. (…)

In aceasta epistola Fotie, elocventul dascal, taind mrejele ereziei in doua, ca o sabie cu doua taisuri ascutite de adevar si de harul lui Dumnezeu, invinuia biserica Romei de rataciri in Liturghie si in randuiala bisericeasca si mai ales ataca dogma lui Filioque. Papa, care nadajduia sa-l cheme pe Fotie la judecata inaintea tribunalului sau, era acum el insusi invinuit de erezie.

extras din Viata si nevointele celui intre sfinti
parintelui nostru Fotie cel Mare
, Patriarhul Constantinopolului

Falsificarea Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea

Papa a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos.

Sfânta Biblie

Un analist avizat şi sincer, aparţinând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară papa de la Vatican şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor “biserici-surori” este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de “teoria ramificaţiilor”(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la Ortodoxie.

Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi“.

De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea harul preoţiei nu poate să existe la eretici, căci prezenţa harului la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă“.

Cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arată fără putinţă de tăgadă că: “Biserica Ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să fie primiţi în Ortodoxie.” (“Succesiunea apostolică”, Preot Prof. Liviu Stan, revista “Studii Teologice” nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările papei, episcopilor şi preoţilor romano-catolicilor, că aceşti eretici promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor “Liturghie” dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă (ca în bulele papale “Tertio Milenio Adveniente” şi “Orientale Lumen“), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii teologi români studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel ( 1698 – 1701 ) ; acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat – tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

Vatican

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele “creştine” folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească – in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat “să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare“. Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: “Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), “Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit “Russicum“, şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul “Congres Internaţional pentru Orientul Creştin” .

Atitudini scandaloase ale ierarhilor şi teologilor romano-catolici

Atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în “The Washington Post“, vineri, 25 Octombrie, 1996, pag. A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din “The Washington Post” :

Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză… Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii “. David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: “Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni.

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică “soră” şi să ne numim cu mândrie “fraţi în credinţă” cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa “Humani Generis” – scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franţa, a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O “personalitate de marcă” a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice “antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienţă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, “Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, Dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: “cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid” (în “Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme”).

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: “Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor” (în “Catholic Family News”). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea – adoptată de Conciliul Vatican II – a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască “The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista “Look”, în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele “Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.

2. Iudeii au astăzi “o misiune universală în lumea întreagă”.

3. Şi Biserica creştină trebuie să urmeze “acelaşi plan universal al mântuirii”.

4. Atenţia comună, atât iudeilor, cât şi creştinilor, este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică.

Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: “aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii“. Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca “o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui” .

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.

Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii ortodocşi, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: “O, adunătură vicleană şi desfrânată (adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul? “(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: “Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine“. Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxă, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această “adaptare culturală” a vieţii Bisericii?

În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare “cărţile noastre sfinte corespunzătoare” . Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste “cărţi sfinte”- în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: “Sunt 11 lucruri spurcate – urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea.” (Articolul1) Şi încă: “Cine crede în treime, este spurcat precum urina şi fecalele.” (Articolul2) .

În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a “adapta” religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: “omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi…” Şi mai mult: “Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile“. Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa, acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost “consacraţi” 10 francezi drept “lama” şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept “lama” tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, “Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?

Erezia ecumenistă

Erezia ecumenistă

Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în biserica romano-catolică: “totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi“. Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta “gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă “Masai”, de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie “Masai” roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua – Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: “Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism” . De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) şi Paris (1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova “o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile“, aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul “Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: “Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii” .

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea “Subminarea Bisericii Catolice”, că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase (“The Wonderer” sau “The National Review“). Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan al XXIII-lea şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În “CDL Report” din mai 1995, găsim următoarea menţiune: “Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian“.

Romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explică rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenţă faţă de creştinismul Ortodox din România.

La realizarea acestui material, s-au folosit următoarele resurse (Bibliografie):

“Istoria Bisericească Universală”, Volumul II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993.

“Rugăciune şi Lumină Mistică”, Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, Editura Dacia, Cluj, 1998.

“Distrugerea Bisericii Romano-catolice”, în Revista “Francmasoneria”, paginile 49-51, nr. 1, 1999.

“Ortodoxie şi Ecumenism”, Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, 1997.

“Cine atacă Biserica Romano-catolică?” articol Internet, “Romanian Historical Studies”.

Revista “Studii Teologice”, nr. 5-6, 1955.