Tag Archives: inchisorile comuniste

De ce nu se aduc în fața justiției torționarii de origine evreiască și doar cei români?

sionisti bolsevici veniti din Rusia pe tancuriCitiți și Singurul Holocaust din istoria omenirii a fost făcut de rușii bolșevici, sub conducere sionistă. La Pitești mare majoritate a ofițerilor au fost evrei

Aștept cu interes nume noi in procesele intentate fostilor tortionari comunisti, gen Marcusohn, Grunberg sau Brukner, altfel va crede lumea ca ne-am omorat intre noi.
Urmaresc cu atentie inceputul proceselor fostilor tortionari comunisti, in speranta, desarta insa, ca adevarul va fi dezvaluit. Adevarul profund ramane insa ascuns si tare ma tem ca acesta dezvaluire relativ brusca a unora dintre UNELTELE regimului rosu face parte dintr-un scenariu nebanuit de pervers.

In anii ‘50, majoritatea membrilor aparatului de partid si de stat din Romania erau straini de Neamul Romanesc, o proportie covarsitoare, de peste 90%, avand-o cetateni evrei, maghiari si tigani. Dau numai cateva nume reprezentative: Gheorghe Pintilie (n. Timofei Bodnarenko), general de Securitate, care a condus Direcția Generală a Securității Poporului (1948-1963), Mihai Dulgheru alias Mişa Dulberger, şeful Direcţia a V-a a Securităţii Poporului, Ana Pauker, născută Hanna Rabinsohn, Iosif Kisinevski, născut Jakob Roitman, Vasile Luca, născut László Luka, casatorit cu Betty Birnbaum, de origine evreică, veterană a Războiul Civil Spaniol (vicepresedinti ai Consiliului de Ministri din Guvernul Groza), Teohari Georgescu alias Tescovici Burăh (ministru de interne), Walter Roman, născut Ernő Neuländer, ministrul Postelor si Telecomunicatiilor, Silviu Brucan (n. Saul Bruckner), redactor sef la Scanteia, ambasador în Statele Unite si la ONU, si nu in ultimul rand, Alexandru Nicolschi (n. Boris Grünberg), subdirector general al Direcției Generale a Securității Poporului (1948-1953) si secretar general al Ministerului Afacerilor Interne (1953-1961), vestit pentru dirijarea “fenomenului Pitesti”, adica a celui mai crunt experiment de tortura pshihica si fizica cunoscut vreodata in lume, actiunea sa fiind concentrata pe studentii si legionarii incarcerati la Pitesti si Aiud, cu alte cuvinte, pe cele mai puternice elemente romanesti.

Inchizand aceasta paranteza ma intorc in prezent si constat ca in aceste procese nu apare niciun alogen, in ciuda faptului evident ca acestia erau majoritari in aparatul de represiune comunist, procesele seamanand parca cam mult cu asa-zisul proces al comunismului initiat de Vladimir Tismaneanu, el insusi urmas de comunisti, parintii sai fiind Leonte Tismăneanu si Hermina Marcusohn, ambii membri marcanti ai Kominternului.

Ce se urmareste de fapt?

“Spalarea” comunismului de esenta straina, romanizarea fortata a acestuia si inducerea ideii (ventilata de GDS si Revista 22, via Soros) ca ideologia comunista nu a fost nociva din cauza internationalismului si ateismului promovat de ea, ci, culmea, datorita “nationalismului” lui Ceausescu. Se “imblanzeste” astfel indirect perceptia fata de Rusia, tot raul fiind transferat printr-o imbratisare fortata si perversa victimei, poporul roman, care “n’asa”, vorba lui Brucan, este “stupid people” si inghite pe nemestecate teoriile create in laboratoarele Noii Ordini.

Mihai Tirnoveanu

Constantin Istrate: Încă un torționar scos de la naftalină

Tortionarul Constantin Istrate: Nu am folosit ciocanul, ci un levierConstantin Istrate (foto), al cincilea tortionar pe care Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului (ICCMER) l-a identificat, recunoaste o parte din acuzatii si spune ca nu i-a batut pe detinutii de la Penitenciarul Gherla cu ciocanul, ci cu levierul.

“O parte dintre ele sunt adevarate, in cea mai mare parte sunt inscenari”, a declarat Istrate, fost loctiitor al comandantului de la Penitenciarul Gherla, pentru Digi24, referindu-se la faptele de care este acuzat.

De exemplu, el a negat ca ar fi folosit ciocanul pentru a bate un detinut, asa cum l-a acuzat Octavian Bjoza, fost detinut politic, explicand ca a folosit un levier.

“Dar nu cu ciocanu’ (…), ci am folosit un levier… Nu aveam ciomege, era interzis in puscarie orice forma de contondent”, a spus Istrate.

Al cincilea tortionar – Constantin Istrate, responsabil de moartea a peste 200 de detinuti

In varsta de 88 de ani, Constantin Teodor Istrate a detinut functii de conducere in Penitenciarul Gherla, incepand prin a fi comandant de pluton (oct. 1954 – 1956), apoi ajutor de serviciu al comandantului si loctiitor comandant pentru spate (1956 – iun. 1957), loctiitor comandant pentru paza si regim (1957 – dec. 1958 si 1 mart. 1959 – 1961), comandant (dec. 1958 – 1 mart. 1959).

Conform marturiilor obtinute de ICCMER, Constantin Istrate era unul dintre cei mai sofisticati gardieni. Astfel, el evita sa loveasca detinutii cu mainile sau cu alte obiecte pentru a nu se murdari de sangele lor, spun cercetatorii, preferand sa ii loveasca pe detinutii imobilizati la pamant cu cele mai grele ghete sau cizme pe care le avea.

Victimele tortionarului Istrate, marturii sfasietoare: Batai cu ciocanul la talpi, detinuti transportati cu camionul in saci

Conform probelor obtinute, Istrate asigura legatura cu serviciile secrete, dand informatii nu numai despre detinutii politici de la Penitenciarul Gherla, ci si despre colegii sai.

Pr. prof. dr. Mihai Valică: România între martiraj, ocrotirea şi răsplătirea torţionarilor și teroarea ideologică

pr.  prof dr. Mihai Valica1. Introducere

A scrie despre martiri și teroare în România este un mare curaj, întrucât nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri iar dacă nu ai trăit nici vremurile de martiraj și teroare, atunci poți fi atins, cu siguranță, de o umbră de impostură[1].

1.1. Motivația titlului

Personal doresc să cunosc adevărul istoric recent al României, care a dat ”nor de mărturii”[2] ale credinței creștine şi ale demnităţii umane. Știu că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi și țara noastră, ca să nu ne uscăm în deșertul uitării, al minciunii și al nesimțirii actuale, în special al nesimțirii intransigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic astăzi, să vorbim de proprii martiri, în România martirizată tocmai de stăpânii lor, care răsplătesc cu pensii mari pe torţionari şi sfidează pe cei torţionaţi…!

Să fie oare perioada postdecembristă nu doar o epocă a devalizării economiei şi a tranziţiei năucitoare, care a transformat România întro rezervaţie naturală a sărăciei în aer liber, fără economie şi fără viitor, sau este şi o continuare subtilă a comunismului reşapat şi integrat global în himera mondializării? Conspiraţia tăcerii, amnistia de iure a torţionarilor, protejarea şi răsplătirea lor generoasă, jefuirea ţării şi umilirea ei, etc. fac oare parte componentă din ontologia noii democraţii mondiale? Să fie oare România ţara torţionarilor fericiţi, care îşi consumă, fără pic de jenă, pensia uriaşă, pătată cu sânge şi moarte? Iată doar cîteva dileme şi adevăruri pe care ar trebui să le dezbatem civic şi eclesial.

Chiar dacă adevărul este crud și barbar, am credința că el ne poate ajuta la purificare și mântuire. Știm că ”cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”[3] spune Eminescu și doar el” te face liber”[4] ne învață Mântuitorul Hristos. Iar ”acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui”, spune un apologet creștin[5].

Doresc doar să cunosc Istoria națională sau ”naționalitatea în marginile adevărului”[6] pentru a putea trăi în viitor cu demintate națională și să am răspunsul gata pregătit când voi merge la judecata Domnului ”cu slava neamului meu”[7].

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata ob­ştească, stă scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava[8]; și „cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate”[9].

Deci scriu despre martiraj și teroare ideologică din România recentă, din perspectivă eschatologică, ca teolog și preot și nicidecum din postura de martir sau erou și nici ca judecător moralist al istoriei.

Cu toate că în mizeria ideologică a epocii în care trăim ”s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj […] iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală” [10]. Personal, îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevărului și de dragul înveșnicirei neamului meu.

Doresc să arăt apoi, că martirajul este un act de credință creștină profundă și o șansă enormă spre mântuire, în ciuda faptului că unii laici democrați nu au înţelegere pentru martiraj iar în concepţia lor ”martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră […] iar opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile […]”[11] și nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu rușinea neamului dat uitării și nicidecum cu slava lui…!

Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin ”împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”[12], doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi al lui Hristos şi a credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacăce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric[13]. continuare »

Interviu din 1993 cu Părintele Justin: Şansa noastră este suferinţa şi dragostea pentru convingerile noastre

Ce i-a înspăimîntat pe antihrişti? DRAGOSTEA!

Al doilea interviu al Părintelui Justin Pârvu, luat de Constanţa Costea la Mănăstirea Petru Vodă în Ianuarie 1993

Parintele Justin_anii 90Pătrunzând adânc în ţinutul Neamţului, până spre trecătorile Ardealului, dincolo de muntele Petru Vodă, şi pătrunzând iarăşi tăcerea pădurilor, se ajunge la schitul de lemn întemeiat anul trecut prin „tăria” unui monah. E Părintele Justin Pârvu, figură de „luptător al minţii”, unul din duhovnicii prin ale căror rugăciuni s-a ţinut vie zeci de ani societatea românească răstignită de comunism.

Omul care a cunoscut în cei 16 ani de detenţie politică – între care mulţi ani de ocnă – răul condiţiei umane până în străfundurile sale, nu se mai poate detaşa de suferinţa lumii. În anii ’70 şi ’80, la Mănăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ, zeci şi sute de oameni (“tot combinatul Săvineşti”, se spunea), aşteptau zilnic să-şi verse durerea şi să-şi răstignească speranţa „în chilia lui, îngropat în popor” (cum îl definea un alt călugăr). Aceasta e imaginea foarte puţin celebră în înalta societate a Părintelui Justin, un mare cunoscător din lăuntru al societăţii laice. Şi acum, în pustia de la Petru Vodă, oamenii vin ziua şi noaptea să găsească „punctul de sprijin” în durere, cu convingere că monahul, „aşezându-se” în suferinţa lor îi poate ajuta, prin Darul lui Dumnezeu să întrevadă fericirea. Aici monahismul e „mai contemporan” societăţii decât noi înşine, vieţuitorii ei, pentru că e mai clar-văzător. Iar speranţa are o „faţă” distinctă.

O privire directă în cauza răului, o luciditate din care transpare tensiunea dragostei, adâncă. De aceea, dialogul care urmează e impregnat cu afirmaţii paradoxale – un balaur nevăzut între iubire şi dreptate – şi răstiri parţiale, aluzive ale unui adevăr prea intens sau prea dureros pentru a fi complet exprimat.

Constanţa Costea – februarie 1993, Bucureşti

Problema este că noi nu lăsăm acest trecut, care este pierzania noastră

Constanţa Costea: Cum apreciaţi astăzi starea de spirit a societăţii româneşti?

Părintele Justin: E foarte grav că am ajuns în stadiul acesta al stărilor de lucruri. Ne acuzăm, ne dezgolim, ne discredităm, ne dezumanizăm, stăm în faţa acestei drame şi plângem… n-aş zice altceva decât că ticăloşi suntem, pentru că nu este o ieşire fără sânge, decât în trudă, în osteneală, fără de care nu se redresează această stare de lucruri. Aici, lumea asta a satului, aşa-zisă mai bună, aşa-zisă intelectuală, este acum aşa de alterată de un trecut atât de bolnav. Toţi suntem în stadiul acesta de decadenţă permanentă … De-abia copilaşii care pleacă acum în viaţă, aceştia vor ajunge să poată realiza ceva. Nu lăsăm însă acest trecut care e pierzarea noastră; asta e prăpastia.

Constanţa Costea: Credeţi că înainte de ’89 oamenii erau mai uniţi?

P. Justin: Cel mai mare bine şi realizare şi unitate exista tocmai atunci când era lovită această masă creştină, când era maltratată, când era nedreptăţită… Atunci erau mai coalizaţi oamenii, erau mai apropiaţi… continuare »

Marturia mitropolitului Bartolomeu Anania despre suferintele lui Radu Gyr – Poetul inchisorilor

De la Monica si Demostene Popa, fiica si ginerele lui, aflam ca opera publicata a poetului s-a imbogatit cu cateva zeci de poeme antologate recent in substantialul volum “Poeti dupa gratii“, aparut la Editura Manastirii “Petru Voda”.

Cei doi soti ne-au mai spus ca au intentat proces pentru obtinerea unor despagubiri morale pentru cei aproape 16 ani de detentie politica suferiti de poet in vremea comunismului. Desi vremea detentiei se afla consemnata in arhivele vremii, totusi, legal, era nevoie si de declaratia unui fost coleg de temnita care sa “ateste” ca poetul a trecut pe acolo. Cu putin timp inainte sa plece la Domnul, mitropolitul Bartolomeu Anania a fost rugat sa dea o astfel declaratie scrisa, iar ierarhul a facut-o. Fostul mitropolit al Clujului a scris nu o simpla declaratie, ci un text literar, pur si simplu. Bineinteles, actul este autentificat la notar si are valoarea juridica necesara. Sotii Popa ne-au oferit acest text spre publicare. Din lipsa de spatiu, vom cita doar cateva fragmente semnificative.

(…) Pe poetul Radu Demetrescu (Gyr) l-am cunoscut pe la mijlocul anilor ’40 ai secolului trecut, cand impreuna cu familia sa, la invitatia parintelui Gherasim Bica, a venit sa-si petreasca o vacanta in Manastirea Polovragi, la liniste si aer. (…) Desi incarcat de suferinte, cu ani grei de puscarie in spate, cu un ochi pierdut pe front, cu trupul ros de multe betesuguri, poetul se desfasura vesel, glumet, sorbind fiecare picatura de viata cu voluptatea celui ce-i cunoaste pretul. (…) In timpul anchetelor care au urmat arestarii mele din vara anului 1958 eram intrebat de relatiile mele cu Radu Gyr si despre “ajutoarele” pe care i le dadusem acestuia. “Ajutorul legionar” era socotit drept una dintre cele mai vii si acoperite activitati reactionare. Definitia era foarte larga: ajutorul putea fi material sau moral, bani, mancare, gazduire, in genere orice fel de asistenta, chiar un sfat, o indrumare sociala si, pana la urma, simplul fapt ca intre doi sau mai multi presupusi legionari ar fi existat vreo legatura cat de cat. Ancheta nu parea deloc interesata de faptul (sau explicatia) ca intre mine si Radu Gyr existase o legatura si o prietenie de la scriitor la scriitor sau, in ultima instanta, de la om la om. Anchetatorii erau bine informati ca Gyr bause si mancase in casa mea, ca-i dusesem cadouri la spital, ca intervenisem la Arghezi pentru reintrarea lui in literatura, ca “activasem” pentru supravietuirea si infiltrarea lui in societatea socialista.

Capitolul acesta, al lui Radu Gyr, a durat, cred, vreo doua-trei saptamani; nu tagaduiam ca l-am asistat pe poet in unele trebuinte, dar nu recunosteam nicicum ca aceasta ar fi avut cumva semnificatia unui “ajutor legionar”. Dar nici nu era nevoie de recunoasterea mea. Anchetei ii trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor apartinea Securitatii, procurorului, tribunalului. Doar la Aiud aveam sa aflu, din contactele cu doctorul Sarbulescu si altii ca o vreme figurasem in lista lotului Gyr, dar pesemne ca anchetatorii s-au razgandit.

Dintre camarazii de celula din inchisoarea de la Aiud mi-l amintesc pe un Popescu, avocat, care a adus vestea sigura a arestarii lui Radu Gyr. continuare »

Vesnica pomenire pentru Ioan Ianolide marturisitorul din temnitele comuniste

Pe 5 februarie 1986 trecea cu pace la Domnul Ioan Ianolide, prietenul cel mai apropiat al Sfantului Valeriu Gafencu si autorul nepretuitelor marturii “INTOARCEREA LA HRISTOS” si DETINUTUL PROFET.

Asteptam pe toti cei ce au fost primitori ai cuvintelor sale tasnite din multa suferinta, lacrimi si iubire pentru noi, sa-i cinstim memoria prin particiarea la  parastasul care se va savarsi la mormantul lui Ioan de la cimitirul manastirii Cernica, in data de 6 februarie 2010, ora 12.

Cei care doresc si au posibilitatea sunt asteptati sa ajunga mai devreme la cimitir pentru  pregatirea desfasurarii parastasului.

Mijloace de transport din Bucuresti: Metrou pana la Statia Pantelimon, RATB si Microbus din fata magazinului Cora Pantelimon pana la manastire.