Sinodul tâlhăresc:

Vindecarea lunaticului

.

Evanghelia de la Matei 17, 14-23

14. Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi,
15. Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă.
16. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.
17. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine.
18. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.
19. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
20. Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
21. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.
22. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor.
23. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!

Talcuire a Sf. Teofan Zavoratul
[I Cor. 4, 9-16; Mi. 17,14-23]. „Acest neam (de demoni) nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” Dacă acest neam e izgonit de rugăciunea şi postirea altuia, cu cât mai mult el nu poate să intre în cel ce însuşi e postitor şi rugător. Iată ce îngrădire! Deşi demonii sunt mulţime nenumărată şi văzduhul e plin de ei, nu pot face nimic celui care se îngrădeşte prin rugăciune şi prin post. Postul este înfrânarea desăvârşită, rugăciunea este desăvârşita părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu; postul apără de bântuirile din afară, iar rugăciunea aţinteşte dinlăuntru asupra vrăjmaşilor o panoplie de foc. Pe postitor şi rugător, demonii îl simt de departe şi fug de el, ca să nu primească lovituri dureroase. Ne e îngăduit să gândim că acolo unde nu este post şi rugăciune s-a şi înfiinţat demonul? Da. Demonii, sălăşluindu-se în om, nu întotdeauna îşi fac simţită adăstarea, ci se ascund, învăţându-şi gazda la tot răul şi abătând-o de la tot binele în chip hoţesc, aşa încât acesta este încredinţat că singur face tot, împlinind de fapt voia vrăjmaşului său. Tu doar apucă-te de rugăciune si de post, si vrăjmaşul va fugi îndată, aşteptând prilejul de a se întoarce; într-adevăr se întoarce, îndată ce omul părăseşte rugăciunea şi postul.

A doua talcuire a Sf. Teofan Zavoratul
[Gal. 1, 3-10; Lc. 9, 37-43]. Dupa coborarea de pe muntele Schimbarii la Fata, Domnul il vindeca pe tanarul indracit. Tamaduirii i-a premers o mustrare pentru necredinta, pe care a infatisat-o ca fiind pricina pentru care indracitul nu putuse fi vindecat de catre ucenici. De a cui necredinta era vorba, a tatalui care-l adusese, a poporului care se adunase, ori poate chiar a ucenicilor, nu stim; vedem insa ca necredinta inchide usa milostivului acoperamant si ajutor al lui Dumnezeu, in vreme ce credinta o deschide. Domnul i-a si zis tatalui: ”vei primi dupa credinta ta”. Credinta nu este numai treaba cugetarii si mintii, ci imbratiseaza intreaga fiinta a omului. Ea cuprinde indatoririle pe care si le iau unul fata de celalalt credinciosul si Cel in care acesta crede, chiar daca ele nu sunt exprimate literal. Cel care crede se reazema cu totul pe cel in care crede si nu se asteapta ca el sa nu-i implineasca vreo cerere; ca atare, cere cu cuget neindoit, vine la el ca la un parinte, ca la vistieria sa, incredintat ca nu se va intoarce cu mana goala. Aceasta credinta il indupleca si fara cuvinte pe cel in care crede. Asa stau lucrurile intre oameni; dar puterea credintei se vadeste in toata marimea ei atunci cand aceasta este indreptata catre Domnul Cel Atotputernic, Atoatestiutor si Care voieste sa ne daruiasca toate bunatatile; si cel ce crede cu adevarat nu este niciodata inselat in asteptarile sale. Daca nu avem vreun lucru si cerandu-i, nu il primim, inseamna ca nu avem credinta trebuincioasa. Mai inainte de toate trebuie sa cautam si sa instapanim in inima noastra credinta deplina in Domnul: s-o cautam si s-o cerem de la El, fiindca nici aceasta nu este de la noi, ci e un dar al lui Dumnezeu. Atunci cand i s-a cerut credinta, tatal tanarului a raspuns: ”Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”. Atunci, el avea credinta slaba, se clatina si se ruga sa i se intareasca credinta. Dar cine se poate lauda cu credinta desavarsita, si cine, ca atare, nu are nevoie sa se roage: ”Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”? Daca credinta noastra ar avea putere, gandurile noastre ar fi curate, simtirile, sfinte, si faptele, placute lui Dumnezeu. Atunci, Domnul ar lua aminte la noi asa cum tatal ia aminte la fiii sai; si orice am dori – si in credinta n-am putea cere decat cele placute lui Dumnezeu – am primi negresit si fara intarziere.

Cititi va rugam si:

Duminica Vindecării lunatecului. Predica Sfântului Nectarie de Eghina

Tweet Print Friendly and PDF | OrtodoxINFO

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*