VIDEO – Norul care apare pe Muntele Tabor de Schimbarea la față a Domnului. Sfinţii Părinţi despre minunea de pe Tabor

[youtube=https://youtu.be/pEkq8h153yA]

Minunea pogorârii norului pe Muntele Tabor de Schimbarea la Faţă a Domnului –

I. Muntele Tabor, locul unde are loc minunea

Muntele Tabor, locul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos, se află în Galileea de Jos, la capătul de nord-est al Văii Iezreel, la 17 km depărtare de Marea Galileei şi 9 km de Nazaret. Mai este cunoscut sub numele de Har Tavor, Itabyrium, Jebel et-Tur (în arabă, Muntele Taurului) şi Muntele Schimbării la Faţă a Domnului. Muntele, al cărui vârf atinge 575 m deasupra nivelului mării, este o regiune ridicată a scoarţei terestre şi nu este un vulcan stins, deşi arată precum unul. Este foarte abrupt dinspre nord, dar gol şi fără formă dinspre sud şi este izolat, cu excepţia părţii de apus, unde un lanţ îngust îl uneşte cu dealurile Nazaretului.

La baza muntelui sunt trei sate arabe: Shibli la est, Umm Al-Ghanam la sud-est şi Deburiah la vest. În apropiere se mai află satul arab Iksal, care ar putea fi cel pomenit de Isus Navi, sub numele de Chisloth-tabor (Isus Navi 19, 12).

Localizat strategic la răscrucea dintre vechiul drum principal nord-sud din Galileea şi drumul est-vest al Văii Iezreel, muntele, vizibil în toată regiunea, a fost o fortăreaţă importantă în timpul primului şi celui de-al doilea templu şi în perioadele de stăpânire greacă şi romană.

În vechime erau mai multe drumuri care treceau prin apropierea lui: Via Maris – din Valea Iezreel către Marea Galileei, un alt drum din Galileea de jos în cea de sus prin Valea Taborului, şi încă unul prin Ein Dor şi în jurul Dealului Moreh. De pe munte se vede o privelişte largă şi minunată a Văii Iezreel şi a dealurilor care o înconjoară, inclusiv Givat Hamoreh, iar către nord Muntele Ermon.

muntele tabor_1

În depărtare, Muntele Tabor.
Perspectivă de pe drumul ce trece prin Ein Dor,
de pe partea sudică a muntelui

 

Muntele Taborului – un loc însemnat în Vechiul Testament

Muntele Tabor a avut un rol important în istoria biblică şi este pomenit de mai multe ori în Sfânta Scriptură. Potrivit Tradiţiei Bisericii, aici a pustnicit Melchisedec, preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Sfântul Atanasie cel Mare istoriseşte că Melchisedec era fiul împăratului Salimului, de neam păgân şi închinător la idoli. Însă, cugetând el la cele dumnezeieşti, L-a cunoscut pe Făcătorul cerului şi al pământului.

Văzând păgânătatea tatălui său, care vroia să jertfească pe unul din cei doi fii ai săi idolilor, Melchisedec a fugit şi s-a pustnicit în codrul de pe Muntele Tabor. Acolo a petrecut vreme de 7 ani, hrănindu-se, precum mai târziu Sfântul Ioan Înaintemergătorul, din mugurii copacilor şi cu miere sălbatică şi bând roua cerului.

După trecerea celor 7 ani, Dumnezeu i-a descoperit patriarhului Avraam petrecerea cea minunată a lui Melchisedec, trimiţându-l să-l întâlnească pe acesta şi să fie binecuvântat de el (potrivit Facerea 14, 18-20). Fiindcă din atâta amar de popoare, el singur L-a cunoscut pe Atotputernicul Dumnezeu şi L-a cinstit mai mult decât pe părinţii săi de neam împărătesc, şi s-a învrednicit de atât de mult dar de la Dumnezeu, încât s-a sfinţit ca prooroc şi preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt, preînchipuindu-L pe Însuşi Hristos, precum spune psalmistul: ,,Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Psalm 109, 4).

Despre care grăieşte şi Sfântul Apostol Pavel: ,,Că Melchisedec acesta, împăratul Salimului, preotul lui Dumnezeu celui Preaînalt, care au întâmpinat pre Avraam când s-a întors de la tăierea împăraţilor, şi l-au blagoslovit pre el; căruia şi zeciuială din toate i-a împărţit Avraam; întâi adică tâlcuindu-se Împăratul dreptăţii, iar apoi şi împăratul Salimului, care este Împăratul păcii. Fără tată, fără mamă, fără număr de neam, nici început zilelor, nici sfârşit vieţii având; ci asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pururea” (Evrei 7, 1-3).

Muntele Tabor este menţionat prima oară în Scriptură când Isus Navi împarte Pământul Făgăduinţei celor 12 seminţii ale lui Israil; el este pus ca hotar între 3 seminţii – Zavulon, Isahar şi Neftalim – precum scrie: ,,Se împreună hotarele la Tavor” (Isus Navi 19, 22).

Apoi, este ales de Devora, Proorociţa şi Judecătoarea poporului lui Israil, ca loc pentru bătălia dintre evreii aflaţi sub conducerea lui Varac şi armata lui Iavin, împăratul Hanaanului, comandată de Sisara (potrivit Judecători, 4). Şi acolo, în Muntele Taborului, Varac îl biruie pe Sisara, cu minune dumnezeiască, despre care grăieşte şi Proorocul David: ,,Fă-le lor ca lui Madiam, şi Sisarii, ca lui Iavin la Râul Chison. Pierit-au în Aendor (sau Ein Dor), făcutu-s-au ca gunoiul pământului” (Psalmi 82, 9-10).

Mult mai târziu, în zilele celui de-al doilea Templu din Ierusalim (a cărui construcţie a fost terminată în anul 515 î.Hr.), Muntele Tabor era unul dintre vârfurile de pe care se obişnuia să se aprindă focuri, pentru a vesti satelor din nord sărbătorile şi lunile noi.

muntele tabor_2

Şoseaua care merge spre vârful Taborului.
Sus, pe platou, în stânga biserica ortodoxă,
în dreapta bazilica franciscană

 

Muntele Tabor – locul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos

Potrivit Tradiţiei Bisericii, Muntele Tabor este locul unde Mântuitorul S-a schimbat la Faţă înaintea ucenicilor Săi. Evenimentul este istorisit de Sfinţii Evanghelişti Matei (17, 1-9), Marcu (9, 2-9) şi Luca (9, 28-36) şi de Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua epistolă a sa (II Petru 1, 18), însă nici unul nu menţionează că a avut loc pe Muntele Taborului.

Primul care situează acest moment important din viaţa Domnului ca petrecându-se pe Tabor este Origen († 251). Apoi, în secolul al IV-lea, Sfinţii Chiril al Ierusalimului şi Epifanie al Ciprului şi Fericitul Ieronim vor spune aidoma.

Lăcaşuri de închinăciune pe Muntele Tabor

Astăzi, pe Muntele Taborului sunt două biserici: biserica ortodoxă Sfântul Prooroc Ilie, spre nord-est, şi bazilica franciscană cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului, spre sud-est. Pe munte mai sunt ruinele construcţiilor de apărare ridicate în vremea lui Flavius Josephus, ale fortificaţiilor ridicate de saracini, ca şi ale altor biserici din vechime.

OLYMPUS DIGITAL CAMERAIntrarea în biserica ortodoxă Sfântul Ilie,
de pe Muntele Taborului

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Împrejurimile bisericii ortodoxe de pe Tabor

În secolul al IV-lea, pe platoul din vârful muntelui, Sfânta Împărăteasă Elena a ridicat o biserică în cinstea Schimbării la Faţă a Mântuitorului. După cum mărturiseşte Nichifor Calist, ea a ridicat şi o biserică întru pomenirea binecuvântării patriarhului Avraam de către Melchisedec.

În jurul anului 570, erau 3 biserici bizantine, despre care relatează Antoninus din Piacenza; în 723, episcopul Willibald de Eichstatt pomeneşte doar de o biserică închinată Mântuitorului, lui Moise şi Ilie; este posibil să fi fost trei capele unite într-o singură biserică. În 803, erau 4 biserici şi o mânăstire; în 1101, cruciaţii au construit o biserică mai mare. Pe lângă acestea, pe versanţii muntelui erau mai multe chilii pustniceşti, atât în perioada bizantină, cât şi mai târziu, în vremea cruciaţilor.

Nici Muntele Tabor nu a fost ocolit de năvălirile arabe, datorită poziţiei sale geografice strategice, la răscrucea principalelor drumuri din regiune. În 1183, o parte a armatei sultanului Saladin urcă pe munte şi jefuieşte mânăstirea ortodoxă, iar după câţiva ani, în 1187, şi pe cea catolică, fortificată. Începând din 1212, musulmanii construiesc ziduri masive şi fortificaţii pe întregul platou al muntelui, pentru a păzi drumul către Acra. În 1217, după un atac al cruciaţilor aproape reuşit, musulmanii distrug fortificaţiile.

În 1228, mânăstirea catolică este reconstruită, iar în 1255, Muntele Tabor este încredinţat cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan al Ierusalimului – cavalerii de Malta de astăzi. Însă, în 1263, sultanul Egiptului şi Siriei din acea vreme, Baybars I (cca 1233-1277), distruge biserica şi transformă muntele într-un parc regal de vânătoare pentru mamelucii săi. În secolul al XIV-lea, la praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, neputând ridica alte lăcaşuri de închinăciune, creştinii împodobeau bisericile ruinate de pe vârful muntelui cu steaguri, obicei care a continuat multe secole.

Din pricina războaielor şi a ocupării Ţării Sfinte de către musulmani, biserica ridicată de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena a căzut în paragină, din ea rămânând cele trei sfinte altare, sfânta masă şi câteva bucăţi de mozaic, păstrate până astăzi. După 1800, aici s-a sălăşluit un călugăr român, trimis de patriarhul Ierusalimului, împreună cu un ucenic. Vreme de 16 ani, el a strâns piatra necesară pentru refacerea bisericii şi apoi a pornit să rezidească lăcaşul, ctitor fiind Irinarh Rosetti. Construcţia a început în 1859, însă în iarna aceluiaşi an monahul a murit.

Actuala biserică ortodoxă de pe Muntele Taborului, închinată Sfântului Prooroc Ilie, unde se află şi maici românce, a fost reconstruită în 1911. Ea aparţine Patriarhiei Ierusalimului şi este considerată prima mare ctitorie românească din Ţara Sfântă. Tot aici, pe latura de nord-vest a platoului muntelui, se află grota lui Melchisedec.

Biserica franciscană cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului a fost ridicată mai întâi în 1873, şi apoi, între anii 1921-1925, arhitectul Vaticanului a înălţat o bazilică impunătoare şi hanul Casa Nova. Ea a fost construită pe ruinele unei biserici bizantine din secolul al V-lea sau al VI-lea şi a celei ridicate de cruciaţi în secolul al XII-lea. În general, ghidurile turistice pomenesc doar de această bazilică franciscană, trecând sub tăcere existenţa bisericii ortodoxe.

Sfinţii Părinţi despre minunea de pe Tabor

La nivelul teologiei răsăritene există o tensiune între istorie şi eshatologie care s-a manifestat şi prin diferitele tradiţii interpretative ale textelor sfinte. Minunea Schimbării la Faţă a Domnului este considerată din prisma tradiţiei isihaste ca prototipul vederii lui Dumnezeu şi al experienţei luminii dumnezeieşti, iar din perspectiva istorică, ea trimite la venirea întru slavă a Fiului lui Dumnezeu de la sfârşitul veacurilor. Pentru a ilustra aceste două direcţii am recurs la scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur ca exponent al direcţiei istorico-bisericeşti şi ale Sfântului Grigorie Palama, exponent al isihasmului.
Schimbarea la Faţă a Domnului este consemnată de evangheliştii sinoptici (Matei, Marcu, Luca) şi este plasată de toţi cu ceva vreme înainte de intrarea Domnului în Ierusalim. Martorii minunii au fost Apostolii Petru, Ioan şi Iacov, iar după informaţia Sfântului Luca că ucenicii „erau îngreuiaţi de somn“, se pare că Schimbarea la Faţă a Domnului a avut loc noaptea. De aceea se poate face o legătură, din pricina momentului la care a avut loc şi a perplexităţii ucenicilor, cu prinderea din Grădina Ghetsimani şi chiar cu Învierea Domnului. Informaţiile evangheliştilor sunt simple. Toţi consemnează că Hristos S-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor: „Şi a fost că pe când se ruga, înfăţişarea feţei Sale a devenit alta şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind. Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu El, aceştia erau Moise şi Ilie“ (Luca 9, 29-30).
Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur minunea de pe muntele Tabor este semnul dovedirii dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos, dar şi a legăturii sale cu legea şi cu proorocii Vechiului Testament, reprezentaţi de Moise şi Ilie. „Unii oameni ziceau că Hristos este Ilie, alţii că este Ieremia sau altul din proorocii cei vechi, de aceea a trebuit să se arate lângă Hristos cei mai însemnaţi dintre trimişii dumnezeieşti ai Vechiului Testament, spre a arăta ce deosebire mare este între Domnul şi slujitorii Săi, şi pentru ca Petru, cu dreptate, să poată avea laudă de la Domnul când L-a numit Fiu al lui Dumnezeu“, arată Sfântul Ioan.

Apărarea în faţa acuzelor fariseilor

Prezenţa celor doi sfinţi alături de Hristos vine să arate, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, că Hristos nu putea fi vinovat de acuzele care îi erau aduse de farisei: că nu păzeşte sâmbăta (Ioan 9, 16) şi că este hulitor de Dumnezeu (Ioan 10, 33). „Moise a dat Legea, iar iudeii trebuiau să tacă aici, că Moise n-ar fi trecut cu vederea ca aceasta să fie încălcată şi, desigur, n-ar fi arătat stimă călcătorului Legii şi vrăjmaşului Dătătorului de Lege. De asemenea, ei trebuiau să ştie că Ilie, acest râvnitor pentru cinstea lui Dumnezeu, nu s-ar fi arătat la chemarea lui Hristos dacă Acesta S-ar fi ridicat împotriva lui Dumnezeu şi cu nedreptate S-ar fi numit pe Sine Dumnezeu şi deopotrivă cu Tatăl.“ Sfântul Ioan Gură de Aur spune că lângă Hristos s-au arătat Moise şi Ilie pentru a arăta că Hristos este stăpânul vieţii şi al morţii, iar norul luminos care îi învăluia pe ucenici şi glasul Tatălui din nor sunt o întărire a dumnezeirii Mântuitorului Hristos, care a fost mărturisită mai înainte de Schimbarea la Faţă de Petru la Cezareea lui Filip (Matei 16, 16). „Când Domnul îngrozeşte, Se arată în nor întunecat, precum s-a întâmplat în Sinai, aici El însă n-a voit să îngrozească, ci să înveţe, de aceea norul era luminos. Tatăl a strigat: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit». Ca să nu se poată cineva îndoi despre cine este vorba, Moise şi Ilie s-au făcut nevăzuţi când s-a sfârşit glasul acela. Dar ce a voit Domnul să zică prin acele cuvinte? Dacă Acesta este Fiul Meu Cel iubit, nu te teme, o, Petre, că tu cunoşti puterea Lui şi eşti convins că El iarăşi va învia! Dacă tu nu ştii aceasta, apoi îmbărbătează-te pentru glasul Tatălui, căci dacă Dumnezeu este puternic, precum şi este cu adevărat, apoi dovedit este că şi Fiul este puternic precum Tatăl. Dacă El este Fiul Cel iubit, nu te teme, căci nimeni nu părăseşte pe cel iubit. Nu te teme, căci dacă şi tu iubeşti pe Domnul foarte mult, Dumnezeu Tatăl Îl iubeşte şi mai mult. «Întru Dânsul am binevoit», zice Dumnezeu Tatăl. Nu Îl iubeşte doar pentru că L-a născut, ci şi pentru că El este întru totul deopotrivă cu Tatăl şi de aceeaşi voie“, explică Sfântul Ioan Gură de Aur.

„La sfârşitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui“

Sfântul Ioan Gură de Aur este preocupat în cuvântul său la Schimbarea la Faţă de felul cum a trebuit să înţeleagă apostolii martori semnificaţia acestui eveniment pe care îl pune în legătură cu întreaga istorie a mântuirii din Vechiul Testament, dar şi cea care urmează după momentul de pe Tabor, în special Pătimirile şi Învierea Domnului. Sfântul Ioan afirmă că vederea slavei lui Dumnezeu o va avea fiecare om la sfârşitul lumii, când Domnul va veni întru slavă să judece viii şi morţii. „Desigur, fericiţi au fost cei trei Apostoli care au văzut pe Domnul strălucind pe munte. Dar şi noi, numai dacă vom voi, putem să vedem pe Iisus strălucit, nu ca dânşii pe munte, ci încă şi mai strălucit. Atunci, fiind cu ucenicii Săi, S-a arătat numai într-o astfel de strălucire pe cât ei suportau, dar la sfârşitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui şi înconjurat nu numai de Moise şi Ilie, ci şi de nenumărata oştire a îngerilor, a arhanghelilor şi a heruvimilor“,  spune părintele Bisericii.

Experienţa luminii taborice în tradiţia isihastă

În viziunea Sfântului Grigorie Palama, Schimbarea la Faţă a Domnului este începutul îndumnezeirii firii umane prin experienţa luminii dumnezeieşti sau a harului sfinţitor şi îndumnezeitor. „Hristos deschide ochii Apostolilor Săi, iar aceştia, cu privirea transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Său. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră puterea de a vedea şi cunoaşte schimbarea survenită în natura noastră, datorate unirii sale cu Cuvântul.“ Unirea ipostatică a naturii umane cu firea dumnezeiască în persoana Fiului lui Dumnezeu arată că Trupul lui Hristos este punctul de iradiere al harului şi al luminii dumnezeieşti, fără ca acesta să fie desfiinţat. Pentru Sfântul Grigorie Palama, lumina inteligibilă şi harul lui Dumnezeu pot fi experimentate de cel care se preocupă cu isihie încă pe când se află în trup în această viaţă. Lumina de pe Tabor reprezintă energiile dumnezeieşti necreate care izvorăsc din Fiinţa inaccesibilă a Sfintei Treimi şi care îndumnezeiesc natura umană. Sfântul Grigorie Palama arată că experienţa luminii taborice ca trăire eshatologică a sfinţeniei şi iubirii lui Dumnezeu nu se realizează numai la sfârşitul veacurilor, ci se împlineşte în interiorul istoriei ca pregustare a darurilor viitoare.

„Doamne, nu mă lăsa să mă întorc în lume, în viaţa cea plină de suferinţă“

Experienţa personală a luminii dumnezeieşti se poate vedea în mărturiile părinţilor duhovniceşti îmbunătăţiţi, care exprimă lumina dumnezeiască sub forma unei bucurii nepământeşti şi a unei dulceţi care umplu toată fiinţa umană. Redăm în continuare mărturia monahului Gheron Iosif Isihastul, trăitor în Sfântul Munte Athos, trecut la Domnul în 1959. „Şi într-o bună zi am avut mai multe trăiri duhovniceşti. Toată ziua plânsesem cu lacrimi amare, iar spre seară, cam pe la apusul soarelui, mă odihneam şi eram epuizat după vărsarea atâtor lacrimi. Mă uitam la Biserica Schimbării la Faţă din vârful muntelui şi, sfârşit de oboseală, îl chemam pe Domnul în rugăciune. Şi deodată, parcă un vânt tare s-a stârnit, bătând în direcţia mea. Dintr-odată, sufletul mi s-a umplut de o mireasmă de nedescris, iar inima a început să rostească rugăciunea lui Iisus de la sine, ca un ceasornic. M-am ridicat atunci, plin de har şi de o imensă bucurie, şi am intrat în chilie, iar aplecându-mi bărbia în piept, am început a rosti rugăciunea. Şi de-abia am spus-o de câteva ori, că am avut o minunată contemplare a lui Dumnezeu. Deşi eram în chilie cu uşa închisă, parcă mă aflam în cer, într-un loc minunat, într-o deplină pace şi linişte sufletească. Odihnă deplină. Mă gândeam doar atât: Doamne, nu mă lăsa să mă întorc în lume, în viaţa cea plină de suferinţă, ci lasă-mă să rămân aici. Apoi după ce m-am odihnit după voia Domnului, mi-am revenit în sine, aflându-mă iar în peşteră.“

One comment

  1. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Adevarata minune DUMNEZEIASCA.
    Multumim pentru toate cele prezentate .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*