Sfântul Ștefan cel Mare – predica IPS Bartolomeu Anania

Sfantul Stefan cel MareÎn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi credincioşi,

Printre faptele măreţe ale Sfântului Ştefan cel Mare se numără şi una mai puţin însemnată în conştiinţa poporenilor noştri. El a înfiinţat multe mănăstiri şi schituri, a ridicat multe biserici, dar a întemeiat şi o episcopie. Şi poate că din punctul meu de vedere este fapta lui cea mai însemnată.

În timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei Corvin, regele Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia de la Baia, acesta, în semn de respect şi de prietenie, i-a dăruit lui Ştefan cel Mare o moşie în părţile Ciceului, o moşie mare cu 40 de sate, să o stăpânească. Iar Ştefan cel Mare n-a găsit că are ceva mai bun de făcut pe această moşie, pe acest pământ românesc aflat sub stăpânire străină, decât să zidescă două biserici şi să întemeieze o Eparhie. Aşa a luat fiinţă, sub domnia lui, Episcopia Vadului, pe care a aşezat-o sub jurisdicţia Mitropoliei de la Suceava.

Când vorbim de conştiinţa unităţii româneşti înainte de 1918, noi obişnuim să-l pomenim pe Mihai Viteazul. Şi pe drept! Dar înaintea lui, cel care a avut această conştiinţă a neamului românesc de pretutindeni, a fost Sfântul Ştefan cel Mare. El ştia că românii majoritari din Transilvania subjugată sunt români, vorbesc româneşte şi că sunt de credinţă ortodoxă. Şi a vrut să-i ajute să-şi menţină acestă credinţă şi conştiinţa de neam. Aşa se explică faptul că a întemeiat acolo, în inima Ardealului subjugat, o eparhie, o episcopie.

Au trecut veacuri. S-a împlinit cel de-al doilea război mondial şi întregirea României Mari. Atunci a fost reînfiinţată Episcopia Vadului care a funcţionat după aceea o vreme la Feleac. Se numea şi mitropolie unde, de asemenea, există o biserică construită de Ştefan cel Mare. Apoi, vitregiile vremurilor au adus înstrăinarea şi dispariţia acestei episcopii. După Marea Unire din 1918 s-a înfiinţat Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului ca o continuare a vechii episcopii întemeiată de Ştefan cel Mare. Primul episcop a fost Nicolae Ivan, hirotonit şi instalat în 1921. În primul an de păstorie, şi anume în septemvrie, ca să fiu şi foarte exact, la 21 septemvrie 1922, el a venit aici la Putna în fruntea unei mari delegaţii de ardeleni, preoţi şi mireni, ca să-i mulţumească Voievodului Ştefan pentru episcopia pe care el a făcut-o în Transilvania şi pe care el, Nicolae Ivan, înaintaşul meu în scaun, a reactivat-o. A fost un moment emoţionant pentru că el se petrecea în atmosfera sărbătorească a refacerii României Mari în hotarele ei fireşti, şi aşa se face că au venit aici foarte mulţi bărbaţi de stat, oameni politici, învăţaţi, demnitari, printre care şi Nicolae Iorga.

Şi iar au mai trecut nişte ani… Şi acum, după ce Ştefan cel Mare a fost recunoscut de biserica noastră drept sfânt, întărind, pecetluind denumirea pe care i-o acorda poporul încă din vremea lui, şi cronicarii, în acest an jubiliar, când s-au împlinit 500 de ani de la trecerea întru veşnicie a Sfântului Ştefan cel Mare, şi eu, urmaşul lui Nicolae Ivan, am hotărât ca tot acum în septemvrie, la numai două zile diferenţă, să viu aici în fruntea unei delegaţii pentru ca să-i mulţumim Sfântului Ştefan şi să exprimăm recunoştinţa noastră prin această Sfântă Liturghie. Inima oricărei Sfinte Liturghii este Euharistia, iar euharistia este un cuvânt grecesc care înseamnă mulţumire. Am venit să săvârşim Sfânta Taină a Euharistiei pentru ca, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care ni le dăruieşte, să-I mulţumim şi pentru darul pe care El l-a făcut Ardealului subjugat prin Sfântul Ştefan cel Mare. Am venit aici împreună cu cei doi episcopi vicari ai mei, pe care i-aţi văzut slujind împreună cu mine şi slujind împreună cu Prea Sfinţitul Gherasim Putneanul, pe care-l cunoaşteţi foarte bine; am venit cu vicarul administrativ, cu toţi consilierii, cu inspectorii eparhiali, cu conducătorii şcolilor teologice, ai Facultăţii de Teologie şi ai Seminarului Teologic, cu protopopii, cu stareţi şi stareţe, cu exarhul mănăstirilor şi cu reprezentanţi ai organizaţiilor de tineret şi de femei, cu reprezentanţii instituţiilor de binefacere pe care le patronează Arhiepiscopia noastră. Am venit cu multă dragoste şi nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acestă zi frumoasă pe care ne-o dăruieşte. Vreau să îi mulţumesc din toată inima Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pentru binecuvântarea pe care mi-a dat-o şi ne-a dat-o ca să venim astăzi şi să slujim aici. Ne-am văzut aseară. Înalt Prea Sfinţia sa a plecat încă de aseară în zona Vatra Dornei unde are de sfinţit o biserică. A rămas să reprezinte şi să slujească împreună cu noi Prea Sfinţitul Episcop vicar Gherasim Putneanul, căruia de asemenea îi mulţumim pentru primire, pentru ospitalitate şi pentru frăţie.

Suntem, dragii mei, încă în praznicul Sfintei Cruci. Sunt sigur că, în parohiile voastre, şi aici la mănăstire, vi s-a vorbit despre însemnătatea Sfintei Cruci. Nu o voi face eu astăzi. Voi aminti doar atât: că Sfânta Cruce este deopotrivă puterea şi simbolul suferinţei şi al biruinţei. Fără Cruce, Mântuitorul Hristos nu putea să ajungă la Înviere. Nu este posibilă ziua de Paşti dacă nu trecem mai întâi prin Vinerea Patimilor. Aşa şi Mântuitorul, pentru aceasta a venit, ca să ia asupră-Şi, pe Cruce, păcatele noastre, ale tuturor, şi să le scoată de sub jugul diavolului, pentru ca să ne ofere Împărăţia lui Dumnezeu. Pe Cruce a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind şi arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârgă înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc, se pârguiesc într-un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace, vor veni după ele, şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit pârga învierii noastre. Înainte de a Se înălţa la cer, când le-a vestit ucenicilor acest fapt, ei s-au întristat, şi le-a spus: Nu vă întristaţi. Mai întâi eu Mă întorc la Tatăl Meu de la Care am venit şi de Care am fost trimis, iar, pe de altă parte, şi pentru voi Mă înalţ la cer, ca să vă pregătesc vouă locuri acolo unde vă aştept şi pe voi şi de unde să vi-L trimit pe Duhul Sfânt, Care va întemeia Biserica Mea. Dacă Eu nu Mă înalţ la cer, Duhul Sfânt nu va veni. Şi dacă nu va veni, nu veţi avea nici Biserică mântuitoare. E mai bine ca Eu să plec, să Mă despart de voi, rămânând totuşi întru voi. Şi Iisus Hristos a rămas şi este în mijlocul nostru prin Euharistie, prin Trupul şi Sângele Său cu care ne cuminecăm, prin rugăciunea obştească şi prin suferinţa din lume. Orice suferind este o întrupare a unui Hristos anonim. De aceea avem grijă de săraci, şi de orfani, şi de văduve, şi de bolnavi, şi de întemniţaţi, pentru că în fiecare este şi trebuie să recunoaştem un Iisus Hristos. Acesta este sensul Crucii: suferinţă, pe de-o parte, şi înviere sau biruinţă, pe de altă parte.

Dragii mei, fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Şi Ştefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Şi-a luat-o de bună voie. Şi a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ştefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, şi a dus-o poporul, şi fiecare în parte, până a venit biruinţa. Aici, moldovenii au fost binecuvântaţi de Dumnezeu c-a venit el, Ştefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalţi, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniţi voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiţi voi de foame. Ştefan cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis de Dumnezeu după 25 de ani de fărâmiţare lăuntrică, de lupte interne, după care Moldova urma să se prăbuşească sub jugul imperiului otoman. Ştefan a ştiut aceasta şi şi-a luat crucea pe umeri, având în sine marile virtuţi ale unui creştin. Mai întâi credinţa. Toată viaţa lui a fost plină de credinţă puternică, până şi păcatele lui le-a pus în faţa lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu credinţă: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierţi, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Şi pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân. Nu intru în istorie, pentru că o cunoaşteţi, o învăţăm din clasele primare. Dar trebuie să căpătăm noi conştiinţa credinţei acestui Ştefan cel Mare şi Sfânt. În acelaşi timp, a avut iubire. Singura lui mare iubire a fost Moldova. Cele pământeşti au fost mai multe şi trecătoare, dar marea lui iubire, pe care nu a părăsit-o niciodată, a fost Moldova. A fost înzestrat cu virtutea speranţei, a nădejdii. Când a fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu. Ştim că mergea la duhovnicul său, la Daniil Sihastrul, pentru ca să primească curaj în numele lui Dumnezeu, şi să ridice el steagul de luptă ca să-şi apere ţara de duşmani şi de robie. A fost înzestrat cu smerenie, dragii mei. Când era biruitor într-o bătălie, Îi mulţumea lui Dumnezeu cu recunoştinţă, iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: asta a fost pentru păcatele mele. Nu se poate o smerenie mai mare, ca el, voievodul, stăpânitorul, să-şi ia asupra lui responsabilitatea păcatelor supuşilor săi. Modelul a fost Iisus Hristos, Cel care Şi-a asumat păcatele noastre, şi, cum spune Sfântul Pavel, a acceptat să devină El Însuşi păcat, pentru ca noi să nu mai fim păcătoşi. În acelaşi timp a avut demnitate. Vitejia este a eroului, demnitatea este a omului. Nu a îngenunchiat şi nu şi-a părăsit demnitatea nici atunci când alţii au vrut să-l umilească. Demnitatea lui era demnitatea lui Dumnezeu şi demnitatea ţării pe care o păstorea. Demnitatea lui era demnitatea Moldovei. Şi aici a avut exemplu în Domnul Iisus Hristos, Cel care spusese cândva: Dacă cineva îţi dă o palmă, întoarce-i şi obrazul celălalt. Atunci când S-a găsit în faţa judecăţii şi cineva, un servitor, I-a dat o palmă, nu i-a întors obrazul celălalt, ci l-a mustrat, blând, dar l-a mustrat: Dacă am vorbit rău, spune-Mi ce-am vorbit rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi? Atunci nu mai era Iisus cel smerit, ci era Dumnezeu cel demn. El apăra demnitatea dumnezeirii Lui şi demnitatea Bisericii pe care avea să o întemeieze. Iar Ştefan cel Mare a fost un om demn. Ce însemnează un om demn? Un om care impune respect, dar nu prin ordin, ci prin consens. Un om care prin toată purtarea lui, prin toată statura lui morală este respectat, pentru că cei care-l respectă simt nevoia să-l respecte, nu pentru că ar fi avut un ordin.

Ştefan cel Mare şi Sfânt este bărbatul de stat desăvârşit, cel care are credinţă în Dumnezeu, cel care are iubire pentru neamul său până la jertfă şi cel care este demn în numele neamului său. Să nu uităm că Ştefan cel Mare a primit o rană de la o săgeată duşmană otrăvită în timp ce-şi apăra ţara, rană pe care a purtat-o toată viaţa şi din cauza căreia a şi murit. Credeţi că este simplu să porţi în trupul tău o rană care scoate puroi şi te doare tot timpul şi te face să şchiopătezi atunci când vrei să mergi drept? El a purtat-o cu demnitate, cu fruntea sus.

Acesta este modelul bărbatului de stat pe care ni-l prezintă nouă Ştefan cel Mare astăzi şi pe care-l recomandăm tuturor bărbaţilor de stat, actuali şi viitori. Să ai credinţă în Dumnezeu, adică credinţa că deasupra ta, care eşti conducător de popor, există o instanţă care te judecă şi îţi cumpăneşte faptele. Credinţa că nu este la discreţia ta să faci tot ce vrei într-o ţară şi cu un popor, şi că este o cumpănă deasupra ta care te transcende şi de care trebuie să asculţi. Fără acestă conştiinţă poţi fi un dictator, dar nu un conducător de stat. Să ai iubire pentru poporul tău, pentru jertfă, să accepţi chiar să ai o rană în trup sau în suflet şi s-o duci cu ea, de dragul ţării pe care o cârmuieşti şi a poporului care-şi pune încrederea în tine. Şi să ai demnitate. Fără acestă demnitate un om poate fi un strălucitor om politic, dar nu un adevărat bărbat de stat. Îi îndemnăm pe toţi ai Bisericii şi ai nebisericii să şi-l propună pe Sfântul Ştefan cel Mare drept model de credinţă, de iubire, de speranţă, de smerenie şi de demnitate. Aşa vom birui.

Iubiţii mei, voi încheia printr-un fragment din cuvântarea pe care înaintaşul meu, Episcopul Nicolae Ivan, a ţinut-o aici la Putna, cu aproape exact 82 de ani în urmă. Spunea aşa, iar cuvintele lui sunt şi cuvintele mele:

Eparhia Vadului, al cărei ctitor ai fost în viaţa ta plină de fapte bogate şi măreţe, se prezintă azi în haine de sărbătoare la mormântul tău, cu genunchii plecaţi şi cu inimă smerită, ca să ridicăm rugăciuni pentru sufletul tău, şi să ne închinăm memoriei tale, preaslăvindu-ţi faptele. Am venit să ne inspirăm din duhul vremilor în care ai trăit, să ne înarmăm cu puterea credinţei de care ai fost stăpânit când ai zidit 44 de biserici şi mănăstiri adăpostitoare ale credinţei strămoşeşti ca mulţămită lui Dumnezeu că ţi-a ajutat să înfrângi tătarii, leşii, turcii şi pe unguri. Am venit să punem făgăduinţă că până la suflarea noastră cea de pe urmă vom fi străjerii credinţei pe care tu ai apărat-o prin întemeierea Episcopiei Vadului în părţile Ciceului pe care ţi le-a dăruit Matei Corvinul în semn de respect pentru armele tale biruitoare.

Caută din înălţimea ochiului Tău, Bunule, şi revarsă darul Tău cu îmbelşugare asupra celor ce am venit să aducem prinos de mulţămită lui Dumnezeu şi lui, cel ce cu braţ înalt a sporit ogoarele, satele şi oraşele, a întărit bisericile, a aşezat mănăstirile, şi în 36 de războaie, purtate cu rezultate strălucite, ne-a dat pildă vie de luptă şi de jertfă creştinească spre mărirea lui Dumnezeu şi a neamului nostru românesc.

Fă, Doamne, ca să-l avem de-a pururi înaintea ochilor noştri ca exemplu al iubirii de ţară şi de glia stămoşească, ca hotarele pe care le stăpânim astăzi să fie hotare neclintite, cum neclintit are să rămână în noi credinţa în Dumnezeu, Cel care ne-a încredinţat o misiune pe pământ, misiunea de a răspândi cultura, civilizaţia şi pacea pe pământul udat de lacrimile strămoşilor noştri.

Binecuvântată fie sfinţenia lui Ştefan cel Mare, binecuvântaţi să fie cei ce cred şi-l cinstesc prin închinare, binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi şi peste voi toţi, cu al Său dar şi a Sa iubire de oameni, acum şi în nesfârşiţii veci. Amin.

6 comments

  1. Sa luam aminte

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Un videoclip impresionant: ,,Cand a fost sa moara Stefan...'

    http://www.youtube.com/watch?v=bXuZTry_M50

  1. Pingback: ARTICOLE BLOGURI ORTODOXE (02.07.2013) | Saccsiv's Weblog

  2. Pingback: Sfântul Ștefan cel Mare – predica IPS Bartolomeu Anania | pongogonzo

  3. Pingback: Sfantul Stefan cel Mare | albastru de...

  4. Pingback: Corectitudinea politică | DISCERNE

  5. Pingback: CARE CONSIDERAȚI CĂ ESTE CEL MAI BUN ARTICOL DESPRE SFÂNTUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE? – Radu Iacoboaie, 25 martie 2016, Buna Vestire | MIȘCAREA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*