Pr. prof. dr. Mihai Valică: Parohia între viaţa liturgică şi antibiserica din inima Bisericii

1. Preambul

Preotul exercită nu un „mandat”, ci o misiune, care include imperios un apel la cultura dialogului permanent, la toate nivelurile. Această evidenţă este una dintre trăsăturile definitorii ale Evangheliilor. De aceea Apostolii întreabă mereu pe Iisus Hristos: Nu te înţelegem! Lămureşte-ne! Ce ai vrut să spui? Explică-ne! (vezi Matei 13, 36; Luca 8, 9; Ioan 13, 22-30).

Faptul că Apostolii cer lămuriri, arată că nu erau simpli admiratori sau ascultători necondiţionaţi ai Fiului Omului, un fel de fani religioşi fără discernământ, sau manipulaţi şi purtaţi de impulsuri emoţionale. Ei doreau să creadă în cunoştinţă de cauză şi să acţioneze ca atare. Iisus Hristos le răspunde de fiecare dată, oferindu-ne un exemplu minunat de conlucrare a libertăţii cu responsabilitatea şi a ascultării cu discernământul, contând mereu pe capacitatea fiinţei umane de a înţelege, fie şi numai în parte, Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.

Iată de ce, episcopul, preotul şi credinciosul aflaţi în comuniune de credinţă şi de har în Biserica lui Hristos nu trebuie să tacă, atunci când sunt unele lucruri neclare sau nefireşti. În acest caz tăcerea, sigur, nu-i de aur.

2. Introducere

Dacă viaţa liturgică şi duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Române se desfăşura, până nu de mult, într-o armonie firească cu viaţa administrativ-economică a acesteia, după îndemnul hristicde a căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă[1], constat în ultima vreme o inversare axiologică eclesială, prin faptul că acum se caută mai întâi împărăţia economicului, care este rânduită şi impusă de cei de sus prin metode poliţieneşti, mai drastice decât la trezorerie, ca şi când orice Biserică sau Schit ar deţine o parte din Banca Naţională a României.

Această tendinţă a atins cote paroxistice şi obsesive, întrucât în mod nefiresc şi dăunător credincioşii sunt obligaţi să-şi păzească preotul ca pe un delincvent, iar cei ce vin în control de la eparhie, unii chiar în timpul Sf. Liturghii, se comportă abuziv şi-l tratează pe preot, tot ca pe un infractor.

Dacă un preot este tratat într-o asemenea manieră şi credincioşii văd aceasta, că se repetă din ce în ce mai des, mă întreb, ce fel de autoritate morală şi pastorală va mai avea preotul în faţa lor? Mai poate, un astfel de preot, să-şi îndeplinească cu succes misiunea şi să fie unul de încredere sau nu?! Dar preoţii care îşi împlinesc cu cinste şi demnitate misiunea, cum vor resimţi asupra lor eventualele priviri pline de suspiciune şi acuzaţi a priori de necinste, în care sunt cuprinşi în mod egal, prin directivele economice sinodale şi cei corecţi, împreună cu cei mai puţin corecţi? Neîncrederea şi suspiciunea celor de sus faţă de preoţi, nu atrage după ei şi pe credincioşi în aceeaşi stare? Iată câteva întrebări, deloc retorice.

Pentru a încerca să schiţez câteva posibile răspunsuri din partea preoţilor, către cei ce ne tratează ca delincvenţi, voi face o mică expunere teologică, fără a trece totul prin filtrul teologic, ci apelând şi la firescul bunului simţ. În acest sens voi trata:

• despre înţelesul de Biserică Euharistică şi rolul ei canonic şi liturgic în raport cu eparhia;
• voi prezenta câteva considerente liturgico-canonice despre parohie, nu pentru a ţine ore de Teologie Didactică, ci ca să reamintesc celor ce trimit sau celor ce vin în control, că Învăţătura Ortodoxă despre Biserică este mai mult decât ce cred ei, raportaţi doar la sectorul economic-administrativ, şi care trec toată Teologia doar prin eficienţa economică cu orice preţ, în dauna vieţii pastorale;
• voi prezenta, în acelaşi timp, din punct de vedere teologic, disfuncţionalităţile şi contradicţiile vădite dintre Teologia Ortodoxă şi practica recentă, administrativ-bisericească centrală, ce se desfăşoară azi, pe alocuri, în BOR.

Vă rog, respectos, să citiţi cu răbdarea, dragostea şi înţelegerea arhierească sau preoţească, pe măsură, pentru a trăi Evanghelia Dreptăţii şi Cuvântul Adevărului[2] şi în mod practic, nu doar declarativ, iar credincioşii să citească cu Duh de Pace şi rugăciune, fără de sminteală, întrucât Biserica cuprinde în mod dinamic şi sinergic, pe episcop, preot şi credincios, deopotrivă!

3. Biserica Euharistică şi administraţia bisericească

Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp mistic numit „Trupul lui Hristos”[3], care include şi Naţiunea, dar nu se identifică cu ea, şi nici cu conceptul globalizării, sau a alinierii seculare, ci cu Împărăţia lui Dumnezeu, căci nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare[4].

3.1. Funcţia euharistică şi rolul parohiei în cadrul Eparhiei

Biserica Ortodoxă recunoaşte stăpânirii, fie politice sau eclesiale, sau mai bine zis „cetăţii omeneşti şi cetăţii celei cereşti”, pe baza revelaţiei biblice[5] şi a Sfintelor Canoane un statut trecător, propriu provizoratului acestei lumi, sau organizării bisericeşti, în raport cu permanenţa lui Dumnezeu[6] şi a Împărăţiei Cerurilor[7].

Întrucât nu forma administrativă a Bisericii constituie Biserica lui Hristos, ci însuşi Iisus Hristos cel euharistic, precum şi Cel care este Cap şi Trup Tainic al Bisericii împărtăşit credincioşilor în fiecare Biserică prin Sf. Taine, oricât de modestă ar fi aceasta, rezultă că toate Bisericile Ortodoxe sunt egale, indiferent de mărimea, organizarea lor ierarhică, sau de locaţia lor.

Nu Biserica, ca organizare instituţională, este izvorul Sfintei Euharistii, ci Sfânta Euharistie, care se săvârşeşte în orice parohie, dă consistenţă şi substanţă divină Sfintei Biserici a lui Hristos, în toată plinătatea ei.

În acest context se vorbeşte mereu de Eclesiologia Euharistică, ca fiind fiinţa Bisericii lui Hristos[8]. De aici rezultă că, tot ce se manifestă sau se săvârşeşte în Biserică trebuie să aibă central Sfânta Euharistie şi nu economicul, sau forma administrativă a Bisericii, ridicată la nivel de instituţie publică, care controlează, dispune, impune şi suspicionează mereu Biserica Euharistică-parohia.

Deci, Biserica parohială nu este una dintre Bisericile Eparhiei, ci este însăşi Biserica întreagă, cea una, sfântă, sobornicească, apostolească şi patristică. Aşa cum o lumânare se aprinde de la o altă lumânare, iar lumina este aceeaşi şi în lumânarea a doua, tot aşa prin sfinţirea acelei Biserici de către Episcop, Biserica parohială cuprinde în sine întreaga Biserică a lui Hristos.

Sf. Euharistie săvârşită în cel mai umil cătun, nu este cu nimic mai mică sau mai lipsită de valoare, decât cea săvârşită la Patriarhia Ecumenică sau Română, întrucât Sfântul Duh la Epicleză se pogoară direct asupra Sfintelor Taine şi nu trece mai întâi pe la centru patriarhal sau eparhial. Deci egalitatea o dă Sfântul Duh prin modul direct de a lucra prin Sfintele Taine şi nu o declaraţie externă sau un privilegiu dat de cineva din administraţia bisericească[9], întrucât parohia „este un spaţiu al comuniunii de iubire şi sfinţirii vieţii credincioşilor prin Sfântul Duh, de comuniune eclesială frăţească şi de independenţă administrativă”[10].

Din acest punct de vedere fără să se nesocotească principiul ierarhic, nu există Biserică, ca instituţie, în sens teologic ortodox, aşa cum este în lumea catolică, care să fie subordonată altei Biserici, sau să se găsească în relaţie de stăpân-slugă, de vasalitate, sub un papă infailibil, ci în Ortodoxie există doar un sistem canonic[11], care reglementează şi precizează faptul, că toate Bisericile locale trebuie să se găsească într-o relaţie de comuniune şi iubire frăţească între ele şi cu episcopul lor, fapt reglementat de Sf. Apostoli prin Can. 34 privind principiul teritoriului canonic local, ca fundament al Bisericii, aşa cum scrie şi Sf. Apostol Pavel, când se adresează Bisericilor locale (Romani, Galateni, Efeseni) şi nu unor structuri administrative centrale.

Fără viaţa parohială, sau parohia ca fundament al Bisericii, constituită pe baze hristice, euharistice şi canonice clare, stabilite de Sf. Părinţi şi nu doar declarative şi de decor, Biserica administrativă eparhială sau patriarhală nu ar fi decât teorie, „organizare strict umană, idealism naiv, utopie romantică ori nostalgie poetică” [12].

Parohia este fiinţial experienţa harică şi vie a Bisericii întregi, reprezintă realizare istorică, destinaţie hristică şi soteriologică, realitate biblică şi patristică, „posibilitate imediată, experienţă şi trăire practică a harului”[13], toate în profunzimea lor cea mai adâncă. De aceste caracteristici, funcţii şi principii eclesiale trebuie să se ţină cont cu prioritate şi pe baza lor trebuie să funcţioneze Ortodoxia mai departe!

De aici rezultă că, din punct de vedere teologic şi pastoral, parohia conţine întreaga Biserică şi ea trebuie susţinută şi întărită pe principii euharistice, hristice, pastorale, şi economice clare, şi nu primordial privită doar ca o sursă economică pentru eparhie sau patriarhie, în numele ascultării necondiţionate, fals înţelese, din cauza faptului că se dă întâietate primordială principiului conducerii şi nu celui euharistic – sacru, cum se vede, din păcate, că se dezvoltă şi se impune, în ultima vreme, de sus în jos, ajungându-se, în mod ironic, să fie numită şi percepută în mass-media recentă, ca BOR S.R.L., care a devenit o Mega Corporaţie Economică, ce se diluează în secular, imitându-l fidel aproape la toate nivelurile.

4. Parohia – o putere în Biserica lui Hristos sau o putere economică a eparhiei?

Parohia reprezintă după Sf. Părinţi şi Canoanele Bisericii un fundament euharistic, duhovnicesc, de îndumnezeire a omului şi administrativ, prioritar şi esenţial, integral şi deplin, din punct de vedere haric şi soteriologic al Bisericii lui Hristos în cadrul Eparhiei.

Parohia trebuie să rămână o putere şi o entitate duhovnicească şi economică distinctă, funcţională şi practică, cu identitate de sine proprie, prin organismele de conducere: preot, consiliul şi comitetul parohial şi nu doar de ornament sau faţadă; puternică din punct de vedere economic, pentru a rezolva problemele sociale şi nevoile ei proprii, la nivel local, dar în comuniune deplină cu celelalte Biserici din cadrul Eparhiei, în relaţie directă cu episcopul ei şi nu prin interpuşi. Este inacceptabil, ca parohia să fie doar o sursă de venit economic, o putere a eparhiei şi nu o putere a Bisericii lui Hristos sau o putere şi o folosire a ei din partea Eparhiei sau a Patriarhiei, cu scop prioritar administrativ şi de imagine.

4.1. Rolul parohiei în cadrul Statutului BOR

Cu durere în suflet, observ că în ultima vreme rolul principal se pune pe Biserica eparhială administrativă sau patriarhală economică în numele unităţii şi a conducerii unice şi mai puţin se pune accentul pe aspectul euharistic, duhovnicesc şi eclesial la nivel local-parohie, care stă la baza Bisericii lui Hristos, confecţionând un regulament BOR la repezeală, în regim de mare tăcere, în dauna vădită a Bisericii parohiale care, cuprinde complet şi desăvârşit întreaga Biserică a lui Iisus Hristos şi transformând uşor şi pe nesimţite preoţia în sclavie şi sursă de colectare de fonduri cu orice preţ pentru structurile superioare bisericeşti.

Dacă parohia este bine organizată şi puternică spiritual şi economic este în acelaşi timp şi Eparhia sau Patriarhia. Slăbirea familiei preotului sau a parohiei, prin aşa zisele controale şi directive economice venite de sus, nu fac altceva decât să distrugă pe termen lung iniţiativa pastorală a preoţilor, de teama de a nu greşi sau dintr-o lehamite de a mai primi atâtea aprobări şi indicaţii de sus…! Nu sunt de acord nici cu neimplicarea, inactivitatea, necorectitudinea administrativ-financiară şi neglijenţa unor preoţi, care păgubesc bunul mers al parohiei, dar nu-i putem trata pe toţi a priori, ca infractori.

În Biserica Ortodoxă Românească recentă se practică reeducarea prin şocuri şi presiuni eclesiale de la centru, ameninţări şi directive. Modificările statutului BOR, conceput în manieră de Ordonanţă de Urgenţă, după modelul politic, pentru a eluda dezbaterea la nivel academic sau comunitar-canonic-eclesial, schimbă esenţial statutul de parohie şi o transformă într-o anexă a Eparhiei.

Această grabă se prelungeşte nejustificat şi în spaţiul liturgic, prin acele beatificări sau sanctificări în regim de urgenţă şi proslăviri regionale, neaşteptând să consfinţească Dumnezeu de Sus sfinţenia vieţii celor puşi recent în calendare (vezi baronul imperial Andrei Şaguna, cel ce a organizat Biserica în Ardeal aproape după modelul catolic şi dovedit istoric, de Nicolae Iorga, şi nu numai, a fi un duplicitar la Viena, privind problema românilor[14]) prin semne inconfundabile, în timp ce sfinţii închisorilor comuniste şi martirii neamului zac în uitare şi prin sertare sinodale.

Toate acestea sunt dublate de atitudini, idei şi practici străine de duhul Ortodoxiei, de la tăcere, ploconism oficial politic şi ecumenism corect politic, până la festivisme mamut şi evlavie de tip „show”, promovând o biserică pe sticlă (TV), care uneori poate să-i distrugă credinciosului laic, conştiinţa şi participarea activă la viaţa comunitar-eclezială, dându-i suficienţa şi chiar impresia, că dacă se uită la Trinitas TV este ca şi când ai fi luat parte la viaţa liturgică a Bisericii. Nu poţi să te hrăneşti uitându-te doar la televizor, chiar la cele mai bune bucate şi nici să faci duş fără să te uzi…!

Toate inserţiile acestea seculariste, susţinute cu efort financiar considerabil, ar putea să elimine smerenia, cuviinţa, comuniunea faţă către faţă, şi să instituie o comuniune eclesială mai mult prin biroul de presă, prin consilieri şi zeci de adrese etc., decât prin episcopul eparhiot, pot să diminueze discernământul şi jertfelnicia din sufletele creştinilor, să cadă în ispita vanităţii, a grandomaniei, a confuziei, a obrăzniciei şi a aroganţei faţă de Sfânta Tradiţie a Sfinţilor Părinţi. Modernizarea Bisericii şi alinierea ei la legislaţia europeană, profitul economic şi rentabilitatea socială în numele filantropiei creştine, toate acestea fac, ca Biserica să devină parte a globalizării forţate, a subordonării ei puterii lumeşti şi în cele din urmă, ar putea duce la des-bisericire, adică secularizare.

5. Atitudini şi modele străine de Ortodoxie în comportament şi funcţionare a Bisericii recente

Catolicii au inventat primatul papal pornind de la învăţătura eretică filioque şi a harului creat, motiv pentru care au transpus învăţătura despre Sfânta Treime şi în viaţa organizatorică a bisericii, inventând infaibilitatea papală, curia papală, decanii (protopopii), consilierii şi o mulţime de interpuşi între preot şi episcop, deoarece şi între Dumnezeu şi om este un har creat şi nu însuşi Dumnezeu prin harul Său şi energiile Sale necreate.

În Ortodoxie, datorită învăţăturii despre energiile necreate, Episcopul se află în legătură directă cu fiecare dintre membrii Sf. Sinod, preotul în legătură directă cu Episcopul lui, iar credinciosul în legătură directă cu preotul şi nu prin interpuşi inventaţi după modelul catolic.

Preotul ortodox depune jurământ în mod direct faţă de Episcopul lui, că va respecta Sf. Canoane ale Bisericii şi nu depune jurământ faţă de Consiliul Eparhial, de protopop sau de consilierii eparhiali, care din păcate în ultima vreme, unii se substituie autorităţii Episcopului, iar alţii duc la extrem, din slugărnicie şi exces de zel, anumite hotărâri eparhiale luate fără consultarea preoţilor şi a nevoilor pastorale sau vitale ale acestora, iar cei ce le implementează, acţioneazăfărădiscernământ şi tact pastoral, şi comit abuz de putere, care generează corupţie.

5.1. Anti-biserica din inima Bisericii

Deficitul etic administrativ bisericesc din unele eparhii a fost dus până la abuz şi blasfemie de unii tocmiţi la vie, creând multă mâhnire şi tristeţe în rândul preoţilor şi a credincioşilor.

Acest lucru s-a petrecut, în repetate rânduri în unele Eparhii, ce-i drept, fără ştirea şi consimţământul episcopului eparhiot, când unii protopopi şi consilieri eparhiali, reeducaţi pastoral recent, după norme economice şi financiare eficiente, au descins în timpul Sf. Liturghii, au confiscat lumânări de la pangar, tulburând grav liniştea Sf. Liturghii, au luat probe de lumânări, chiar în timp ce se rostea Crezul, săvârşind blasfemie şi căzând sub osânda Sf. Canoane, care dau anatema pe cei ce tulbură Sf. Liturghie. Astfel s-a creat o anti-biserică chiar în inima Bisericii, în numele bunului mers administrativ-economic şi a corectitudinii financiare! Dar ce facem cu corectitudinea bunului simţ, respectarea Sf. Canoane, demnitatea preotului şi cinstirea momentelor sacre liturgice?

5.2. Precizări canonice, controale administrative şi delimitări eclesiale

Personal sunt de acord cu controalele bisericeşti făcute de cei rânduiţi şi cu ordinea şi corectitudinea financiară, conform Sf. Canoane bisericeşti şi de fiecare dată m-am conformat şi am respectat întru totul, cele stabilite de centru eparhial, dar nu sunt de acord să se facă controlul în timpul Sf. Liturghii şi în mod brutal şi după capul fiecărui consilier.

Canonul 26 al Sinodului IV ecumenic precizează că economul să chivernisească cele bisericeşti după socotinţa episcopului său, deci nu după capul şi cheremul lui, tulburând Sf. Liturghie şi mâhnind pe preot în timpul slujbei prin comportamentul jignitor şi blasfemitor adus Sf. Liturghii, întrucât Canonul 9 Apostolic stabileşte: toţi credincioşii care intră în Biserică şi ascultă Scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în Biserică.

Cred, că Sf. Sinod, ar trebui să se dezică de abuzurile făcute de cei zeloşi şi fără discernământ pastoral, în exercitarea actului administrativ-economic, să prioritizeze, să motiveze şi să nuanţeze hristic, aspectul administrativ bisericesc, şi să nu permită administrarea Bisericii doar pe principii stricte de eficienţă economică, cu orice preţ.

6. Slujirea la Sfântul Altar şi fondurile eparhiale

Parohiile contribuie anual pentru centrul eparhial, din vânzarea de lumânări, calendare, fonduri eparhiale, cărţi, donaţii, etc., cu sume foarte mari şi aşa este normal şi pastoral să fie, pentru a susţine unitar Biserica în activitatea ei misionară.

Trecem, ca ţară, printr-o criză economică gravă, care creează probleme şi Bisericii, scăzând considerabil veniturile financiare ale parohiei. Însă presiunea şi umilinţa recentă, la care sunt supuşi unii preoţii şi protopopi neclientelari, a depăşit pragul firescului, din partea celor care cer mereu mai mult, în timp ce credinciosul sărăceşte din zi în zi, în mod dramatic.

În lumea laică, cei ce plătesc şi susţin o instituţie sunt respectaţi şi acestora li se acordă mulţumire şi socoteală pentru banul primit. La noi, în mod paradoxal, este total invers, cel ce dă este şi controlat şi umilit, şi batjocorit, iar cei de sus când vin în control, induc credinciosului păstorit, ideea că preotul ar fi un hoţ şi impostor, care-şi jefuieşte credincioşii şi propria lui Biserică. Deci în loc să primim mulţumire pentru contribuţia şi aportul nostru la centru eparhial, primim sfidare, batjocură şi suspiciuni dăunătoare unităţii parohiale, credincioşilor şi Bisericii lui Hristos.

Preotul care slujeşte la Altar, de la Altar să se hrănească[15], ne spune Sf. Apostol Pavel şi nu are nevoie de casă de marcat şi alte directive economic-administrative hilare, de a pune şapte lacăte pe cutia milei şi alte curiozităţi fiscale[16], venite, în ultima vreme, de sus. Parohia răspunde din punct de vedere financiar, doar celor care o susţin financiar şi nu faţă de cei ce o folosesc doar economic, iar din punct de vedere pastoral, liturgic şi dogmatic răspunde doar în faţa episcopului eparhiot.

7. Parohia între trecutul ei firesc şi prezentul impus

Oare criza duhovnicească, eclesială, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi? Este vorba oare de încercarea din partea puterii bisericeşti recente (în special post aderare UE) de a dezrădăcina şi distruge fundamentele multor tradiţii ortodoxe, care până acum erau considerate de la sine înţelese, fireşti şi potrivite pentru viaţa duhovnicească din spaţiul nostru bisericesc? De exemplu: preotul împreună cu dascălul Bisericii se îngrijeau de tămâie, vin, untdelemn, prescuri, confecţionarea lumânărilor din ceară curată, cărţi de cult (vezi Statutul vechi BOR) etc. pentru bunul mers al Bisericii Euharistice.

Din formularul de inspecţie făcut de PS Pimen (1902-1909), Episcopul Dunării de Jos vedem pe ce se punea accentul în cadrul unui control bisericesc: starea externă a Bisericii: curtea, zidăria, acoperişul, uşile şi ferestrele, clopotniţa; starea internă a Bisericii: aspectul general, mobilierul, catapeteasma, pictura, Sf. Masă, Antimisul, veşminte, Sf. vase, biblioteca, etc. cimitirul, şcoala unde preda preotul, starea morală şi materială a preotului şi a poporului, activităţile culturale şi filantropice, casa preotului etc.[17].

Astăzi, chiar dacă acestea excelează într-o parohie, nu au nici o importanţă, dacă nu ai respectat monopolul lumânărilor, al cărţilor şi al obiectelor de cult, şi dacă nu ţi-ai plătit mai întâi dările! Iată cum prioritatea banilor schimbă prioritatea pastorală şi firescul teologic al Ortodoxiei.

Activităţi filantropice şi pastorale sunt de susţinut şi în parohie, nu numai la centru şi în raport de activitatea pastoral-filantropică a fiecărei parohii în parte ar trebui stabilite acele cote eparhiale şi protopopeşti, precum şi cote de lumânări pe fiecare parohie, iar pentru parohiile care susţin viaţa filantropică, să li se dea gratuit sau la un preţ mai mic lumânări şi alte subvenţii de la centru, deoarece săraci sunt peste tot. Aşa s-ar încuraja şi susţine filantropia de jos în sus şi ar exista o reciprocitate de ajutor şi colaborare frăţească şi nu una doar de slugă parohială.

Referitor la fabricarea lumânărilor, până nu de mult, era pus accentul doar pe un monopol al „calităţii lumânărilor din ceară curată fără nici o amestecătură” [18], cu motivaţie biblică, cu referire la jertfa lui Cain şi Abel, pe când astăzi constatăm un monopol bisericesc, prioritar cu motivaţie strict financiară şi că ar fi pentru susţinerea activităţilor pastorale, sociale şi culturale, ca şi când acestea s-ar desfăşura doar le nivel eparhial.

Este foarte bine să susţinem activităţile de la centru şi le susţinem generos de mul timp, dar într-o atmosferă de dragoste frăţească şi nu de pe poziţii de forţă şi ameninţări.

Când Biserica funcţiona de jos în sus, în maniera prezentată mai sus, era respectată şi pe primul loc în sondaje, astăzi este din ce în ce mai hulită şi criticată şi abia pe locul al treilea, după pompieri[19] şi armată, când ce este condusă de sus în jos, doar de la centru, şi după normele europene[20].

Constat cu tristeţe, că s-a instalat din partea bisericii recente un monopol economic, supra-corporativ, de la care dacă nu ai cumpărat la preţuri exagerate, fie lumânări, fie cărţi, primeşti amendă şi batjocoră pe măsură[21], încât această atitudine de vătaf pe feuda Bisericii a stârnit consternarea şi sminteala multor preoţi, credincioşi şi chiar a celor atei[22].

Dacă investim doar în betoane, termopane şi în eficienţă economică bisericească cu orice preţ; dacă investim în catedrale stil Mall sau stil Super Market, neţinând cont de prioritatea pastoral-duhovnicească, de respectarea preotului şi de minime norme morale de bun simţ faţă de preot şi credincioşi, mă întreb dacă, nu cumva, în timp ce zidim doar pereţii exteriori, nu-i dărâmăm pe cei interiori, zidiţi de înaintaşii noştri vrednici şi smintim multe suflete, iar investiţiile eclesiale sau administrative mamut, vor rămânea goale, aşa cum s-a întâmplat în occident după zidirea marilor catedrale cu orice preţ?

Preotul are obligaţia, în asemenea momente, să-şi apere drepturile minime la pastoraţie demnă şi responsabilă, dacă doreşte să poată vorbi liber pe limba adevărului şi a dragostei în Duhul lui Hristos, în mod eclesial sinergic credincios-preot-episcop, întru dragoste şi Evanghelia Dreptăţii, pentru întărirea Bisericii şi nu relativizarea ei sub privirile noastre blânde, cuminţi şi ascultătoare.

8. Concluzii morale şi propuneri duhovniceşti

Sf. Ioan Gură de Aur spune că „trebuie să fie prea mare primejdia din afara corabiei, ca să poţi suporta putoarea din interiorul corabiei… apele mari au invadat totul, necazul şi moartea planează peste o lume vinovată. O singură scăpare rămâne, o unică mântuire, celor care nu vor să piară: să intre în corabia protectoare! Toţi cei care nu sunt cuprinşi în ea sunt pierduţi fără nădejde… capul văzut era Noe; capul adevărat, cu toate că era nevăzut, era Dumnezeu”[23].

Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care „este trimis şi care simbolizează răul, păcatul urât, erezia, necredinţa, doar acestea se separă de Biserică; porumbiţa singură îi va rămânea fidelă”[24], spune, mai departe, Sf. Ioan Gură de Aur.

Sf. Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndumnezeire, atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie: „…corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necuvântătoare; Biserica a luat oameni cuvântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup, şi-i dă drumul oaie…care îşi dă până şi lâna ei”[25].

Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, dar nicidecum să-i accepte aşa, să le urmeze exemplul rău sau să părăsească Corabia, pe motiv că nu le mai suportă mizeria, ci scopul lor este să-i transforme în fiinţe eclesiale hristice, lucrători ai iubirii prin consecvenţă şi statornicie în adevărul cel veşnic, Iisus Hristos şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Acesta este şi scopul scrierii acestui studiu teologic şi de atitudine preoţească. Doresc îndreptarea şi transfigurarea lor în lucrători cu iubire în Biserica lui Hristos şi nu vătafi sau stăpâni peste Biserica lui Hristos!

Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane şansa de a deveni grâu, îi ia şansa de a se transforma din lup în oaie, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui[26].

9. Iertare, îndreptare şi răbdare

Personal, îmi cer scuze şi iertare faţă de cei mai mari ai Bisericii şi faţă de evlavia şi bunul simţ al credincioşilor, de teama de a nu-i sminti, pentru faptul că am scris despre o situaţie jenantă internă a Bisericii recente, nu iremediabilă, şi despre atitudinea ne-bisericească a câtorva nevrednici lucrători tocmiţi la vie, pe care i-am surprins, în mica mea intervenţie, de data aceasta în faza de neghină, dar personal am răbdare şi sper împreună, să-i vedem transfiguraţi şi metamorfozaţi şi în faza de grâu, spre folosul nostru duhovnicesc şi spre întărirea Trupului Tainic al Bisericii lui Hristos.

Cu frăţească dragoste,
Pr. dr. Mihai VALICĂ
20 iulie 2012 praznicul Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul,
Înaintemergătorul celei de-a doua veniri a lui Hristos