† APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam şi ţară Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Predica in Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Buna este rugaciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie si lui Tobit, cu post si cu milostenie si cu dreptate (Tob. 12, 3). Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru pacatosi, fiind singura usa prin care se iese din starea trupeasca, prin care se intra in mantuitoarea pajiste a pocaintei si se ajunge la petrecerea necurmata in aceasta mantuitoare pajiste. Mare bine este el, si nu doar pentru pacatosi: el e un mare bine si pentru drepti, o mare arma in mainile lor. In toata vremea pribegiei lor pamantesti ei nu o parasesc – prin el se pazesc in curatie si sfintenie. Ei isi intemeiaza postul pe milostenie; ei isi pun postul pe temelia rugaciunii; prin rugaciunea credintei (Iac. 5, 15) primesc tot ce cer (Marcu 11, 24).
Trupul nostru – filosofeaza Preacuviosul Marcu(Preacuviosul Marcu, Cuvantul 7, Despre postire si smerenie) – este luat din pamant si prin firea sa se aseamana pamantului: are nevoie sa fie lucrat. Precum semintele semanate in tarina nelucrata cu uneltele plugaresti pier fara sa aduca nici o roada, asa si rugaciunea ramane fara roada daca trupul, daca inima nu sunt pregatite pentru ea prin postire. Imprastierea si ingreunarea gandurilor, raceala si impietrirea inimii, visarile desarte si pacatoase care apar mereu in inchipuire nimicesc rugaciunea celui imbuibat. Si dimpotriva: precum in tarina lucrata osardnic cu uneltele plugaresti, insa nesemanata cu seminte folositoare, cresc cu deosebita putere neghinele, asa si in inima postitorului, daca acesta se multumeste doar cu nevointa trupeasca si nu isi ingradeste mintea cu nevointa duhovniceasca, cu rugaciunea adica, cresc des si cu putere neghinele parerii de sine si semetei cugetari.
Semeata cugetare si parerea de sine sunt in postitorul lipsit de dreapta socotinta si impietrit impreunate totdeauna cu defaimarea si osandirea aproapelui, cu o deosebita inclinare spre sminteala – in fine, cu amagirea de sine, trufia, pierzarea. Postul, aceasta arma puternica, devine pentru nevoitor arma a sinuciderii atunci cand este lasat de sine statator si din arma se preface in scop al vietii, spre slava desarta. Post ca acesta posteau fariseii – si posteau mult, posteau spre vatamarea lor (Matei 9, 14). Nu acest post am ales Eu… de ti-ai si stramba ca un cerc grumazul tau si ai asterne sub tine sac si cenusa, nici asa nu veti chema post primit. Nu acest fel de post am ales Eu, zice Domnul: ci dezleaga toata legatura nedreptatii, dezleaga datoriile cele cu sila facute, lasa pe cei prinsi intru slobozenie si rupe tot zapisul cel cu nedreptate. Frange celui flamand painea si pe saracii cei fara de casa adu-i in casa ta; de vezi pe cel gol imbraca-l si nu trece cu vederea cei ce sunt din samanta neamului tau. Atunci va iesi de dimineata lumina ta, si sanatatea ta curand va rasari, si va merge inaintea ta dreptatea ta, si slava lui Dumnezeu te va inconjura. Atunci vei striga si Dumnezeu te va auzi, si inca graind tu rugaciunea ta va zice: aici sunt (Is. 58, 5-9). Prorocul cere ca milostenia sa mearga inaintea postului si sa il intovaraseasca; el da fagaduinta ca rugaciunea nevoitorului care imbina postul cu milostenia va fi ascultata fara intarziere, ca un asemenea nevoitor se va invrednici de cercetarea harica a lui Dumnezeu.
Si pretutindeni Sfantul Duh legiuieste imbinarea postului cu rugaciunea, intoarceti-va la Mine din toata inima voastra, ii cheama Domnul pe pacatosi prin gura unui alt Proroc, indemnandu-i si imbarbatandu-i la pocainta, cu post, cu plangere si cu tanguire, si va rupeti inimile voastre, iar nu hainele voastre, si va intoarceti la Domnul Dumnezeul vostru… continuare »

II. Lumina lina a cunoasterii lui Dumnezeu in inimile cuvioase
Iata ca se apropie sfarsitul Sfintei Patruzecimi. Sa ne adunam gandurile si sa cercetam: oare a fost atins scopul sfantului post? Pentru ce a fost randuit Postul Mare, care este obligatoriu pentru toti crestinii? Pentru a ne putea pregati ca sa intampinam cu vrednicie cea mai mare zi din istoria omenirii, ziua mantuirii neamului omenesc – a preaslavitei Invieri a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos dupa moartea Lui pe Cruce.
Cu trei saptamani inainte de inceputul Postului Mare, Sfanta Biserica incepe cu grija sa ne pregateasca pentru aceasta intalnire, amintindu-ne pildele evanghelice si chemandu-ne sa patrundem in talcul lor, iar apoi, in duminicile Patruzecimii, amintindu-ne evenimente din istoria Bisericii, legate mai ales de numele unor mari sfinti.
In cea de-a cincea saptamana se inalta inaintea noastra uluitorul chip al unei femei care a inceput ca noian a tot pacatul si a toata necuratia, pentru a deveni in cele din urma inger in trup: chipul cuvioasei Maria Egipteanca, intoarsa fulgerator de Dumnezeu de pe calea cea pierzatoare a vietii desfranate, a vietii de curvie, ea a devenit pentru noi toti pilda a pocaintei.
Ea nu stia Sfanta Scriptura, nu a citit-o niciodata; a intrat in pustie fara carti, si totusi, cum povesteste batranul Zosima, l-a uimit prin adanca cunoastere a Scripturii. Dumnezeu insusi a invatat-o, fiindca ea auzea in inima sa cuvintele Sfintei Scripturi. Dumnezeu i-a dat stravedere, pe care nu o au oamenii obisnuiti: cunostea numele monahului Zosima, stia ca este preot. Ea ne-a aratat cea mai uluitoare dintre toate pildele de pocainta, chemandu-ne si pe noi pe aceasta cale: fiindca atunci cand auzim de ea, de viata ei chinuitoare din pustie, trebuie sa ne rusinam daca nu ne pocaim deloc, daca nu ne ingrijim de curatirea inimii noastre.
Sa ne amintim inca o pilda de mare pocainta, pe care a savarsit-o facatorul de minuni si marele postitor care a fost sihastrul Iacov. Dupa ce a savarsit doua pacate foarte grele, cumplite, el a cazut in deznadejde, vrand sa lase vietuirea sa si sa plece in lume – dar Domnul l-a repus pe calea pocaintei, incat a petrecut zece ani intr-o pestera plina de oase omenesti, plangand cu lacrimi de sange pacatul sau infricosator. Si a fost miluit de Dumnezeu, Care i-a inapoiat darul facerii de minuni. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=4VXWscy5SfA]

Cititi si: Viata Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.
Iata a V-a Duminica din Marea Patruzecime, duminica [ce pecetluieste saptamana] marilor privegheri si marilor nevointe, saptamana marilor tanguiri si suspine, Duminica celei mai mari sfinte intre sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…
Patruzeci si sapte de ani a vietuit in pustie, si Domnul i-a daruit ceea ce rareori daruieste cuiva dintre sfinti. Ani intregi nu a gustat paine si apa. La intrebarea Avvei Zosima, ea a raspuns: „Nu numai cu paine va trai omul” (Matei 4, 4). Domnul a hranit-o intr-un mod deosebit si a indrumat-o la viata pustniceasca, la nevointele pustnicesti.

Si care a fost urmarea?Sfanta a preschimbat iadul ei in rai! L-a biruit pe diavol si a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul si cu rugaciunea, cu postul si cu rugaciunea! Pentru ca postul impreuna cu rugaciunea, este o putere care biruieste totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: „Sa urmam Mantuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a aratat biruinta impotriva diavolului”. Prin post ne-a aratat biruinta impotriva diavolului… Nu exista o alta arma, nu exista un alt mijloc.
Postul! Iata mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinta, Sfanta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiasca este postul! Postul nu este nimic altceva decat sa-ti rastignesti trupul, sa-ti rastignesti trupul, sa te rastignesti singur pe tine insuti.
De vreme ce exista crucea, biruinta este sigura. Trupul fostei desfranate din Alexandria, Maria, prin pacat s-a predat robiei diavolului. Dar cand a imbratisat crucea lui Hristos, cand a luat aceasta arma in mainile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este invierea sufletului din morti. Postul si rugaciunea deschid ochii omului, ca sa se zareasca si sa se inteleaga dupa adevar pe el insusi, sa se vada pe el insusi.

De vreme ce exista crucea, biruinta este sigura. Trupul fostei desfranate din Alexandria, Maria, prin pacat s-a predat robiei diavolului. Dar cand a imbratisat crucea lui Hristos, cand a luat aceasta arma in mainile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este invierea sufletului din morti. Postul si rugaciunea deschid ochii omului, ca sa se zareasca si sa se inteleaga dupa adevar pe el insusi, sa se vada pe el insusi.
Vede atunci ca fiecare pacat in sufletul lui este mormantul lui, mormantul, moartea lui. Intelege ca pacatul in sufletul lui nu face nimic altceva decat sa transforme in lesuri toate cate apartin sufletului: gandurile lui, sentimentele lui si dispozitiile lui; un sir de morminte. Si atunci…, se dezlantuie din suflet un strigat jalnic: „Inainte de sfarsit, pana ce nu pier, mantuieste-ma”. Acesta este strigatul nostru in aceasta sfanta saptamana: Doamne, inainte de sfarsit, pana ce nu pier, mantuieste-ma. Astfel ne-am rugat in aceasta saptamana Domnului, astfel de strigate rugatoare ne-a predat, in Canonul sau cel Mare, marele sfant parinte al nostru Andrei Criteanul.
„Doamne, inainte de sfarsit, pana ce nu pier, mantuieste-ma”. Acest strigat ne priveste pe noi toti, pe toti cati avem pacate. Cine nu are pacate? Este imposibil sa privesti in tine insuti si sa nu afli undeva, in vreun ungher al sufletului tau, sa nu localizezi in vreun colt al lui un pacat poate uitat. Si… fiecare pacat, pentru care nu te-ai pocait, este mormantul tau, este moartea ta. Si tu, ca sa poti sa te mantuiesti si sa te inviezi pe tine insuti din mormantul tau, striga cu strigatele tanguitoare si rugatoare ale Marii Patruzecimi: „Doamne, inainte de sfarsit, pana ce nu pier, mantuieste-ma”. continuare »

Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti, este lucru de frică şi de pierzare; iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu – zice Sfîntul Sofronie – sînt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducîndu-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luînd de la Domnul talantul, l-a îngropat în pămînt, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrîndu-l.

Această povestire sfîntă, care a ajuns pînă la mine, nu o voi tăcea de loc. Însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunîndu-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul. Deoarece aceia, cugetînd la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sînt cu neputinţă cele ce grăiesc despre oameni, ca lucruri preaslăvite. Acum se cade să începem povestirea de acest lucru minunat, care s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atît de îmbunătăţit şi de vestit în fapta bună, încît mulţi monahi din mănăstirile cele dimprejur de multe ori alergau la dînsul ca să audă cuvînt din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde a fost cincizeci şi trei de ani şi toate nevoinţele vieţii pustniceşti le-a trecut şi toată pravila dată de monahi desăvîrşit a păzit-o.

Toate acelea făcîndu-le, niciodată n-a fost nepăsător la învă-ţăturile dumnezeieştilor cuvinte, ci chiar culcîndu-se şi sculîndu-se şi hrană gustînd – de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puţin -, un lucru avea în gînd necontenit, adică de a cînta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din dumnezeieştile cuvinte. Căci din copilărie ducîndu-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci şi trei de ani, după cum s-a zis mai sus, şi s-a nevoit în dînsa cu osteneli pustniceşti.

După aceea, tulburîndu-se de oarecare gînduri, ca şi cum el acum în toate ar fi fost desăvîrşit, de la alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, vorbea în sine: “Oare este pe pămînt vreun monah care să mă poată folosi pe mine, şi să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu le-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covîrşească lucrurile mele?” Aşa gîndind el, i s-a arătat îngerul lui şi i-a zis: “O, Zosima, precum era cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustniceasca alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvîrşit. Mai mare îţi va fi nevoinţa ce îţi stă înainte, decît aceea pe care ai făcut-o pînă acum şi pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti cîte căi sînt spre mîntuire, ieşi din pămîntul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una din mănăstirile ce sînt pe lîngă rîul Iordanului”. continuare »

Pilda pocaintei Sfintei Maria Egipteanca este atat de cuprinzatoare si de pilduitoare incat sfanta Biserica vrea in mod deosebit sa o intipareasca in inimile noastre. Ca atare, pe langa ziua pomenirii ei i s-a inchinat si cea de-a cincea Duminica a Marelui Post; si, afara de asta, cu numele ei e insemnata starea la care canonul ei este imbinat cu Canonul Mare. S-ar parea ca sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra intoarcerii ei la Dumnezeu si a trage inva­tatura din ea. Sa ascultam, deci, aceasta lectie.

Nu voi intra in amanuntele vietii Cuvioasei. Ma voi opri asupra primei lucrari savarsite asupra ei de catre ha­rul lui Dumnezeu, care a trezit-o din somnul pacatului -si ma opresc nu pentru a va pofti sa ii urmati (caci cum ati putea urma ceea ce nu depinde de voi), ci pentru a va arata ca fiecare poate si trebuie sa dobandeasca dori­re de a castiga acelasi har.

Convertirea sfintei Maria Egipteanca tine de converti­rile extraordinare. Vedeti ca ea era cu totul cufundata in pacat si nici cu gandul nu gandea sa-l paraseasca: dar vine harul si, prin lucrarea sa covarsitoare, o trezeste din atipirea pacatului. Desteptata, ea vede cat de pierzatoare e starea sa si se hotaraste sa se schimbe in bine. Cu ea s-a intamplat acelasi lucru ca si cand cineva ar fi cufundat in noroi si altcineva, venind, l-ar smulge cu mana tare din adancul mlastinii si l-ar pune slobod pe pamant tare. La fel a fost convertirea sfantului Apostol Pavel si a multor altora.

Insa ceea ce tine de lucrarile aparte, extraordinare, ale lui Dumnezeu, prin insasi firea sa nu poate fi de obste tu­turor; si daca cineva, intemeindu-se pe aceste pilde, ar refuza cu totul orice grija de intoarcere a sa la Dumnezeu si orice silinta, parca spunand harului: “Vino, ia-ma – si o sa merg cu tine”, acela ar fi nedrept si s-ar da singur pierzarii, dandu-se pe mana caderii sale. Calea de obste a tuturor este aceasta: “Cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide”. Oricum, si la cei ce merg pe aceasta cale lucra­rea harului care intoarce la Dumnezeu este asijderea insemnata de o zguduire; pentru ea, insa, este nevoie de pregatire prin osteneala personala, trebuie sa ne rugam pentru ea, este smulsa, parca, de la Domnul. Domnul vede osteneala cea dureroasa si da dupa osteneala. De la cei ca sfanta Maria, El nu asteapta aceasta osteneala, ci lucreaza de-a dreptul; osteneala urmeaza dupa aceea. Asa lucreaza Domnul asupra alesilor Sai deosebiti; iar noi tre­buie sa mergem pe calea cea de obste si sa ne silim pe noi insine a ne intoarce la Dumnezeu, atunci cand avem vremea bineprimita si strabatem zilele de mantuire. continuare »