Toate ȘTIRILE

MIŞCAREA NEW AGE – O NOUĂ ABORDARE A ŞTIINŢEI?

De la concepţia materialist-atee la ,,ştiinţa” new age.

New-Age - Ţinta ecumenismului

        Originea ştiinţelor naturii trebuie căutată în Grecia antică, şi anume la filosofii secolelor VI-V î. d. Hr. mai exact în şcolile din Miletul Ioniei. Aceşti filosofi se mai chemau şi hylosoici – „cei ce cred că materia e vie“, o concepţie organicist-monistă ce nu făcea distincţie între spirit şi materie. Heraclit din Efes folosea pentru această unitate termenul de logos, termen ce a fost preluat ulterior de Sfântul evanghelist Ioan cu binecunoscutele semnificaţii teologice creştine.

Revenind în antichitate, şcoala eleatică a introdus un principiu henoteist, promovând o cosmologie de tipul raţionalismului materialist, consecinţă a viziunii dualiste spirit – materie. Ultimul domeniu fiind cel accesibil simţurilor, s-a urmărit a se răspunde întrebărilor existenţiale legate de apariţia cosmosului din haos, a originii multitudinii şi varietăţii aspectelor şi fenomenelor naturale, s-au cercetat cauzele mişcării şi schimbării, relaţia dintre formă şi materie. Materia (φισις) ca atare era considerată a fi universală, veşnică şi necreată. Metodele folosite de aceşti filosofi au fost atât observarea empirică directă a fenomenelor naturale cât şi folosirea pe scară largă a ipotezelor generale şi speciale, urmărindu-se elaborarea unor teorii ale mişcării de natură metafizică şi matematică. Din această nevoie de explicare a antitezei unitate-diversitate observată în natură a luat naştere şi s-a dezvoltat în secolele V-III teoria ,,atomistă” susţinută de Leucip, Democrit şi Epicur. În esenţă această teorie presupune că la baza materiei se află particule indivizibile (α-τομος), identice, veşnice şi indestructibile. Organizarea materiei era socotită a fi discontinuă, ea fiind alcătuită din corpuri solide, lichide şi gazoase. Atomii respectivi au o mişcare liberă într-un spaţiu ce conţine elemente de tip ,,vid”.

Această teorie a fost combătută în aceeaşi perioadă de către stoicii Zeno, Chrisip şi mai târziu de Poseidon din Apamea. Aceştia au subliniat caracterul de continuitate al naturii elaborând concepţia ,,pneumatică” potrivit căreia spaţiul şi materia reprezintă un continuum străbătut şi unificat de un fel de spirit aerian pe care l-au numit πνευμα, cuvânt cu înţeles atât de familiar mai târziu creştinilor vorbitori de greacă. Ştiinţele naturii fiind un domeniu supus fluctuaţiilor şi arbitrarului, subiectivităţii şi unilateralităţii inerente posibilităţilor limitate ale înţelepciunii (σοφια) omeneşti, au beneficiat de gândirea unei noi personalităţi care a răsturnat ambele concepţii: marele Aristotel. Acesta s-a preocupat în primul rând de problema filosofică a mişcării constante, ce are o cauză constantă şi se produce într-un mediu de rezistenţă. De aici el a dedus imposibilitatea existenţei vidului, acesta fiind cum se ştie un mediu de rezistenţă zero. În fizica lui Aristotel cosmosul a fost divizat în două domenii, unul celest şi celălalt terestru, guvernate de legi calitative diferite.

În secolul următor notăm activitatea şi contribuţia remarcabilă a lui Arhimede, care a aplicat fizicii soluţii matematice şi geometrice, urmând în acest sens avansatelor cunoştinţe ale egiptenilor aplicate în construcţia piramidelor, preluate după cum se ştie de Pythagora şi aduse astfel în spaţiul elenistic. De la Arhimede ne-a rămas legea sa legată de echilibrul forţelor hidrostatice.

Ultimul reprezentant de seamă al antichităţii greceşti (perioada elenistă) este Ptolemeu în secolul II î.d.Hr., a cărui concepţie astrofizică a rămas normativă în Europa timp de peste 1500 de ani.

Până în acest moment cu privire la ceea ce se va numi mai târziu Europa constatăm o diviziune de tip latitudinal nord-sud. Astfel preocupările la care ne referim sunt specifice spaţiului mediteranean, spaţiu ce devine după cum se cunoaşte o mare internum a imperiului roman. În secolele erei creştine se profilează următoarea ,,falie” culturală de data aceasta longitudinală est-vest, iar imperiul se va împărţi în două. Romanitatea capătă doi centri de putere, vechea şi noua Romă, iar cele două părţi se vor ,,latiniza” în apus şi ,,eleniza” (greciza) în răsărit.

Din punctul de vedere al ştiinţelor naturale se constată o stagnare pe toată perioada milenară (500-1500) numită de către savanţii iluminişti ai secolului XVIII ,,evul mediu întunecat”. Această stagnare este explicabilă prin avântul creştinismului, prin creştinarea treptată a Europei cu ponderea din ce în ce mai mare a Bisericii universale (catolic-ortodoxă), şi deci a concepţiilor de viaţă superioare propovăduite de aceasta. Accentul se mută pe viaţa şi fericirea veşnică, pe mântuire, sfinţire, urmărind ca scop suprem îndumnezeirea (θεοσις), pentru care se cereau alte eforturi, o altă cunoaştere, şi mult mai puţin cercetarea ştiinţifică. Dar aceste preocupări duhovniceşti s-au dovedit a fi prea înalte pentru popoarele din jumătatea apuseană a imperiului, în special cele creştinate mai recent cum au fost francii şi germanii (saxonii), normanzii, longobarzii şi alţii. Ponderea lor a început să covârşească Apusul, iar după anul 800 dominat de personalitatea lui Carol cel Mare, interesele duhovniceşti din zonă încep să scadă treptat, făcând locul unor interese de dominaţie lumească, de concurenţă cu partea răsăriteană mult mai civilizată şi mai cultă. La rândul ei aceasta a suferit două şocuri puternice: apariţia islamului cu ascensiunea sa fulgerătoare şi pierderea în numai 2-300 de ani a jumătate din populaţie, teritoriu şi resurse. Al doilea şoc strâns legat de acesta a fost iconoclasmul, biruit în final în secolul al IX-lea.

După ruptura din 1054, cele două părţi ale Europei vor avea o traiectorie separată şi adesea presărată de conflicte. De această situaţie au ştiut cu dibăcie să profite popoarele islamice, mai întâi arabii, ce şi-au întins califatul până în peninsula iberică ameninţând cu invadarea Franţei. Contactul creştinătăţii apusene cu cea răsăriteană s-a produs în timpul cruciadelor, dar după cum se ştie cu rezultate nefaste ce au adâncit ruptura anterioară. Apusenii au intrat însă în secolele XII-XIII în contact direct şi cu arabii, atât cei din Spania, cât şi cei din Orient. Acesta este momentul ce ne interesează în ceea ce priveşte dezvoltarea ulterioară a fizicii. Dacă rolul arabilor în răspândirea aristotelismului în evul mediu apusean (peninsula iberică) începând cu anul 1000 este arhicunoscut, constatăm că în mod curent lipseşte din această perspectivă culturală curentă veriga anterioară: şi anume cum au putut ajunge arabii la Aristotel? Aflaţi sub ocupaţia arabă (secolele VII-VIII), unii gânditori sirieni, cunoscători ai limbii greceşti, (aşa cum a fost de exemplu familia Mansour a Sfântului Ioan Damaschinul) au putut traduce opera Stagiritului mai întâi în siriacă şi apoi în arabă. Urmărind expansiunea şi apogeul califatului arab din Bagdad şi mai târziu a celor din Spania – Alhambra, Cordoba – avem lanţul completat cu această verigă trecută sub tăcere: creştinii orientali monofiziţi. Astfel Apusul primeşte pe această cale întortocheată moştenirea greacă pe care se va baza temelia de granit a teologiei, filosofiei şi în final a ştiinţei sale: scolastica.

Ne aflăm în spaţiul apusean unde de aici înainte se vor dezvolta ştiinţele naturii, deci şi fizica, într-un ritm nemaiîntâlnit. Explicaţia acestui fenomen constă în rolul atribuit cunoaşterii. Un dicton german spune: ,,Cunoaşterea este putere”, inspirat probabil din scripturisticul: ,,Mai puternic este un înţelept decât un voinic şi cel priceput decât unul plin de putere” (Pilde 24, 5). Ispita luciferică din Eden, fructul oprit al cunoaşterii de acest gen, se manifestă cu putere în această cultură ducând la o mentalitate de tip magic, faustic. Mai sus am arătat că prin cunoaştere se obţine o putere, dar accentul specific acestui mod de gândire se referea la o putere de dominaţie asupra a ceva, a cuiva, un accent practic. Cunoaşterea se îndreaptă astfel către ceva inferior ce poate fi analizat, demontat, controlat. Motto-ul ştiinţei şi mentalităţii apusene va fi până astăzi: ,,Cum funcţionează?”, spre deosebire de aristotelicul ,,de ce?”. Acest domeniu inferior ce poate fi astfel cunoscut este lumea fenomenală, cosmosul, imanentul, materia. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a împărăţiei Sale devine din ce în ce mai depărtată de preocupările acestei lumi.

Având ca bază de plecare fizica aristotelică, savanţii medievali au început să dezvolte mai întâi mecanica, în special mişcarea corpurilor într-un mediu şi forţele ce sunt angrenate în acest fenomen. Precursorii acestor preocupări au fost Ioan Filippon din Alexandria în secolul VI, iar în secolul XI Avicenna şi Abu al Barakat al-Baghdadi.

Cu timpul influenţa arabă ce şi-a pus amprenta decisivă prin al-chimia, şi al-gebra ce s-a dezvoltat cu precădere de către savanţii arabi, începe să scadă treptat, savanţii europeni din apusul scolastic se grupează în universităţi ce susţin pe mai departe cercetările din domeniu. La sfârşitul evului mediu, în secolul al XIII-lea teologii universităţii din Paris au sesizat ca inacceptabilă ideea veşniciei materiei, aceasta neputând, din punct de vedere al dogmelor, să fie coeternă cu Dumnezeul creştin, un Dumnezeu Creator şi nu demiurg de tip platonic-gnosticist. Se ştie că în această perioadă autoritatea lui Aristotel în biserica romano-catolică era egală cu cea a Sfintei Scripturi, ambele fiind prezente pe sfânta masă. Şi totuşi în anul 1227, în apogeul scolasticii, papa Ioan al XXI-lea a condamnat un număr de 219 propoziţii, în majoritatea lor emise de Aristotel şi urmaşul acestuia, doctor ecclesiae, Toma d’Aquino.[1] Printre aceste propoziţii se afla şi aceea precum că ,,prima cauză (Dumnezeu) n-a putut face mai multe lumi”. Primul articol al Crezului afirmă: ,,…Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.” La ce se referă propoziţia incriminată? Dacă se are în vedere lumea fizică (cele văzute), ne raliem poziţiei ce susţine unicitatea[2]. Astăzi se vorbeşte despre universuri paralele, anti-materie şi găuri negre prin care s-ar putea trece dintr-un univers într-altul, universuri multidimensionale, simple speculaţii nefundamentate suficient nici măcar ştiinţific, ca să nu mai vorbim teologic.

Extrapolând, bineînţeles că nimic nu ne îndreptăţeşte scripturistic să presupunem existenţa altor lumi fizice, eventual locuite de alte fiinţe cu inteligenţă superioară nouă. De aici şi până la noua mitologie OZN nu e decât un pas, pe care teologic nu-l putem accepta în nici un caz, nici măcar ca ipoteză de lucru (vom vedea mai târziu cum a fost tratată această problemă în cadrul new age). Această metodă de investigaţie ştiinţifică este foarte periculoasă în teologie, putând duce la grave erezii, aşa cum a fost cazul eruditului Origen, condamnat definitiv la două sinoade ecumenice, în ciuda unor încercări recente de ,,reabilitare” a sa, unele venite, surprinzător, chiar din spaţiul teologic ortodox.

Odată cu căderea Constantinopolului în 1453 ia sfârşit perioada evului mediu, iar o parte din ,,intelighenţia” Bizanţului în frunte cu Ghemistos Plethon se refugiază în Italia, unde aceşti intelectuali bizantini de formaţie gnostică şi neo-platonică vor pune bazele a ceea ce s-a numit peste veacuri ,,Renaşterea”. Nu se spune explicit că era vorba de renaşterea unui duh păgân panteist, a practicilor astrologice şi magice, a alchimiei. În ceea ce ne interesează pe noi, ştiinţele naturii capătă un avânt fără precedent, tinzând să devină autonome, adică libere de tutela bisericii. Ne aflăm de acum înainte în spaţiul apusean în care domina după cum se ştie scolastica aristotelică, de care savanţii renascentişti decid să se îndepărteze treptat, dar totodată ei se ,,emancipează” de doctrina şi revelaţia creştină în general, inclusiv cea ortodoxă, recurgând din ce în ce mai mult exclusiv la resursele intelectului omenesc mărginit, arbitrar, imperfect şi atât de supus greşelii. De aici urmează binecunoscutul drum al ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice, unele cu pretenţii de adevăr absolut şi veşnic, dar a căror durată n-a depăşit 2-300 de ani, după care au fost infirmate de noi ipoteze şi teorii şi aşa mai departe. Caracterul acestor ştiinţe devine unul predominant raţionalist, cantitativ şi mecanicist. Universul descris de fizica clasică este determinist şi infinit cu legi fixe. Savanţii din această perioadă, în rândul cărora a strălucit Galileo Galilei au abandonat sistemul ptolemeo-aristotelic cu pământul ca centru fix într-un univers static cu legi ale mişcării naturale. Sub influenţa lui Copernic fizica face un salt important prin aceea că în centrul universului se află soarele iar pământul execută o mişcare circulară (ce în sistemul ptolemeic era rezervată planetelor).

La 24 martie 1616 la Roma comisia teologică de sub conducerea cardinalului Bellarmino a combătut următoarele propoziţii ale lui Galilei:

,,1. Soarele se află aşezat în centrul lumii şi, prin urmare, este lipsit de mişcare locală.

Cenzura: Cu toţii au spus că o asemenea teză era neghioabă şi absurdă, din punct de vedere filosofic, şi categoric eretică, (subl. ns.) deoarece contrazicea în mod expres afirmaţiile Sfintelor Scripturi din multe pasaje.

2. Pământul nu se află aşezat în centrul lumii şi nici nu este nemişcat, ci se mişcă în întregime, într-o rotire zilnică.

Cenzura: Toţi au spus că această teză merită o cenzură identică cu cea anterioară, din punct de vedere filosofic: dacă este analizată din punct de vedere teologic, ea este greşită cel puţin în ce priveşte modul cum se referă la credinţă.” (sublinierile ne aparţin).[3]

La 5 martie a urmat emiterea edictului de condamnare a operei lui Copernic. A urmat abjurarea lui Galilei din 1633, iar pentru apologetica ,,liber cugetătorilor” s-a născut un ,,martir”, sau cel puţin ,,mărturisitor” al adevărului de pe altarul ştiinţei, ,,prigonit pentru dreptate”. Pentru a-l face şi mai impresionant, ,,hagiografia” ştiinţifică a pus în gura lui Galilei celebrele cuvinte: E pur si muove.

Ceea ce putem remarca dincolo de aspectul pur ştiinţific şi al libertăţii de cercetare şi gândire,[4] trebuie avut în vedere efectul în plan duhovnicesc al acestor descoperiri, şi anume anularea treptată a importanţei pământului ca centru spiritual al universului – aici este viaţa, aici a fost creat omul, chipul lui Dumnezeu, stăpânul universului şi cunună a creaţiei, pe acest pământ S-a întrupat Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Omul. Confuzia planurilor tipică spiritualităţii occidentale din această perioadă a dus până azi, la conflictul dintre ştiinţă şi teologie cu consecinţe ce încă nu s-au vindecat, ba dimpotrivă, au fost ,,exportate” şi în alte spaţii datorită puterii şi dominaţiei mondiale exercitate în ultimii 2-300 de ani de către naţiunile vest-europene. Este adevărat că lui Galilei i se datorează descoperirea legii căderii libere în care distanţa s variază după pătratul timpului t, aflarea unei traiectorii parabolice a unui proiectil folosind principiul inerţiei, cu aplicaţiile ce au dus tehnologia occidentală pe culmi, de la balistică până la zborurile interplanetare de astăzi. Dar poate că în măsură mai mare chiar decât de Galilei, fizica a fost sute de ani influenţată de marele matematician şi filosof francez René Descartes, preocupat în secolul XVII de a rezolva problemele materiei şi mişcării creând astfel filosofia mecanică. Contrar atomiştilor antici, Descartes a respins existenţa spaţiilor libere din univers (a vidului în termeni moderni) introducând astfel noţiunea la fel de ipotetică a ,,eterului”.

Sfârşitul acestui secol ,,de aur” care a reprezentat pentru fizică ceea ce a însemnat secolul IV în teologia patristică, a fost încununat de figura lui Newton (1643-1727) cu preocupările sale din domeniul calcului integral şi diferenţial, al masei, forţei şi inerţiei în celebra sa operă Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687). În acest tratat s-au pus bazele celor trei legi ale mecanicii clasice ce vor guverna fizica timp de 300 de ani. Nu numai atât, ci Netown a depăşit limitele carteziene şi galileice postulând o forţă a gravitaţiei, a cărei propagare rămâne până astăzi un mister încă neexplicat satisfăcător de ştiinţă. Tot în cadrul preocupărilor fizicii secolului XVII se încadrau şi calculele privind viteza luminii, cea care ulterior a rămas unicul punct de sprijin, constanta, în sistemul relativităţii einsteniene.

În secolul următor asistăm la apogeul iluminismului, în care matematicienii se despart de fizicieni şi astronomi, acestea devenind de acuma ramuri de cunoaştere independente. Matematicile se orientează spre o abstractizare tot mai mare, având ca rol un fel de substituţie a filosofiei şi teologiei de tip pitagoreic, dar lipsite de mistica numerelor din antichitate. Acum se desăvârşeşte mecanica clasică, ajungându-se prin Euler şi d’Alembert, în Tratat de dinamică 1743, la mecanica raţională a ,,filosofiei naturale”.[5]

Începând cu anul 1738 se manifestă în Franţa preocupări intensive legate de razele luminii şi atracţia universală, domenii ce au avut peste 170 de ani rolul decisiv în mecanica relativistă a lui Einstein. De asemenea s-au dezvoltat cercetările legate de căldură şi ca o premieră la început firavă, electricitatea şi magnetismul. În privinţa spaţiului în secolul XVIII avem în continuare spaţiul-timp euclidian uniform şi fix pre-relativist.

Din punct de vedere teologic, doctrina creştină a suferit mai întâi din partea filosofilor şi apoi a oamenilor de ştiinţă atacul deismului. Apărut în special în Anglia ca un sistem filosofic raţionalist, deismul a căutat să promoveze aşa numita ,,religie naturală” raţională, opunându-se minunilor, tainelor, revelaţiei supranaturale şi învăţăturilor (dogmelor) oricărei biserici. După cum ştim şi în teologia dogmatică se recunoaşte existenţa unei revelaţii ,,naturale”, iar apologetica, sau teologia fundamentală, a căutat să argumenteze în disputele de credinţă cu ajutorul metodelor filosofice şi chiar ştiinţifice. Dar savanţii apuseni hotărâţi să cucerească autonomia domeniului lor cu orice preţ s-au îndepărtat tot mai mult de Biserică mai întâi, iar peste o sută de ani chiar de Dumnezeu căzând în ateism. Deocamdată suntem în secolul XVIII când Montesquieu scrie: ,,Dumnezeu Se află în raport cu universul, în calitatea Sa de Creator şi de Păstrător[6] al acestuia: legile după care l-a creat sunt şi cele după care îl păstrează… El cunoaşte regulile pentru că El este Cel Care le-a făcut şi pentru că ele sunt în raport cu înţelepciunea şi cu puterea Sa.”[7] Putem observa în aceste cuvinte continuarea liniei carteziene a dualismului în care se face diferenţă şi separaţie între subiect şi obiect, conţinut şi conţinător, între cunoaşterea raţională şi revelaţie, şi se neagă în chip agnostic posibilitatea unei intuiţii globale. Vom vedea ulterior că fizica de tip new age s-a ridicat tocmai împotriva acestei ,,paradigme” înlocuind-o cu noua paradigmă de tip holist. Nu este aici altceva decât neputinţa scolasticei medievale, moştenitoare în acest caz a nestorianismului, incapabilă de a recepta definiţia catolică şi unificatoare a Calcedonului. Pentru filosofii şi savanţii iluminişti universul era fragmentat în ,,fenomene” separate, ele putând fi studiate şi cunoscute rând pe rând, neexistând în calea acestei cunoaşteri nici un fel de cenzură transcendentă de tipul Marelui Anonim al lui Lucian Blaga.

Ajunşi în acest punct socotim necesar a ne opri asupra conceptului de ,,energie”, deoarece el va juca un rol preponderent atât în noua fizică relativistă, cât şi în cadrul mai larg al new age-ului. Termenul vine din grecescul εργον ce a dat ενεργια însemnând lucrare, activitate, acţiune. În fizică energie înseamnă capacitatea unui sistem fizic de a presta o lucrare sau acţiune. Materia produce energie ca rezultat al mişcării sau poziţiei în relaţie cu forţele active ce constituie energia mecanică.[8] Pe lângă aceasta mai există multe alte forme de energie dintre care bioenergia constituie un domeniu pe care se pune mare accent în new age. Din punct de vedere ştiinţific bioenergetica este studiul proceselor prin care celulele vii folosesc, stochează şi eliberează energie. Aici se încadrează şi procesul fotosintezei.[9] Dar în cadrul noii mitologii scientiste new age bioenergia are un conţinut oarecum diferit, definit în cadrul filosofic asiatic ca fiind acea qi a chinezilor, sau prana hindusă.

Întrucât s-a observat în secolul XIX că diferitele forme de energie se pot transforma unele într-altele savanţii Sadi Carnot, Rudolf Julius Emanuel Clausius şi Lordul Kelvin au formulat legea conservării şi transformării energiei, în care mai importantă este doua lege a termodinamicii (1850) potrivit căreia într-un sistem izolat componentele interne de temperaturi diferite vor tinde întotdeauna către o unică temperatură uniformă de echilibru. Aplicarea consecvent logică la scara universului (privit ca un sistem închis şi izolat) a principiului numit de Clausius entropie, ce ne arată stadiul de echilibru termic, a dus la aşa numita ,,moarte termică”, sistarea tuturor proceselor termice posibile. S-a observat că această lege se aplică numai în domeniul macroscopic, ea nefiind validă în microscopic, întrezărindu-se astfel viitoarele descoperiri ale mecanicii cuantice şi ale teoriei relativităţii.

Savanţii secolului XIX se bazau desigur pe observaţii empirice, lipsite de lumina revelaţiei divine. Ei sesizau necesitatea permanenţei energiei solare pentru întreţinerea vieţii pământeşti, dar această energie era şi ea la rândul ei creată şi prin aceasta în mod necesar finită. Ceea ce le-a lipsit teologilor romano-catolici medievali, energiile necreate prin care lucrează pronia lui Dumnezeu, le lipsea cu atât mai mult savanţilor secularizaţi şi cvasi atei ai secolului trecut. Aşadar părerea acestora era că energia se transformă, dar nu poate fi creată sau distrusă lucru care în mod necesar ne duce direct la caracteristicile energiilor divine.

Ne apropiem astfel la sfârşitul secolului de apogeul mecanicii clasice ce va fi urmată de fizica modernă care susţine că la viteze apropiate de cea a luminii energia şi materia sunt interconvertibile, producându-se astfel unificarea conceptelor de energie şi masă.

Preludiul fizicii moderne l-a constituit, asemănător fenomenului muzical de pildă, fizica clasică newtoniană cu preocupările sale din domeniul naturii compuse a luminii şi a forţei gravitaţiei. Dar a sosit acel moment de cotitură din istoria ştiinţei 1905 când Albert Einstein a publicat teoria specială a relativităţii. El a plecat de la preocupările din domeniul câmpurilor electromagnetice în care a excelat Maxwell, cu noutatea renunţării la spaţiul absolut şi introducerea unei constante în cadrul de referinţă valabile pentru toţi observatorii, indiferent unde s-ar afla, viteza luminii c = 300 000 km/sec. Astfel a căzut şi ideea timpului absolut, introducându-se noţiunea ce a dat numele teoriei, cuprinsă în celebra formulă E = mc² . Constanta c este cum am arătat absolut necesară pentru a salva sistemul de pericolul pan-relativismului.

Cu numai câţiva ani înainte, în 1900, germanul Max Planck a marcat o nouă etapă de referinţă în fizică prin introducerea conceptului de cuantă de energie, mai întâi ca o ipoteză ce venea să infirme conceptul clasic natura non facit saltus, stabilindu-se prin aceasta că în lumea microscopică domneşte discontinuitatea.

În afara savanţilor europeni în domeniul acesta al ştiinţelor pozitive au început Deoarece este important de semnalat influenţa, ca metodă de abordare a fenomenului, a modului de gândire talmudic, trebuie amintit faptul că în gândirea europeană au început să strălucească savanţi de origine evreiască. Astfel se cunoaşte adagiul lui Descartes dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Dar mult mai puţin cunoscut este faptul că în gândirea rabinică talmudică principiul contestării, al îndoielii, al dubiului, al dezbaterii critice, polemice, este unul din pilonii de bază. De aici provine atitudinea refractară în faţa dogmelor şi autorităţilor: totul poate fi contestat şi contra-demonstrat prin gimnastica minţii, precum făceau sofiştii greci sau fariseii şi cărturarii din vremea Mântuitorului. Îndoiala a fost folosită şi în ştiinţă ca motor al progresului, dar cu rezultate modeste. Totodată, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol, fizica a fost şi este în continuare strâns legată de filosofie. Mecanica clasică newtoniană se baza pe conceptul filosofic al determinismului, al strictei cauzalităţi predictibile şi astfel controlabile. Este cunoscut faptul că relaţia funcţionează şi în sens invers: şcolile materialismului, naturalismului au pus fizica la baza demersului filosofic, lucru familiar generaţiilor post-belice, educate decenii de-a rândul în acest spirit pozitivist.

Să ne întoarcem acum asupra conceptului de eter, discutat ceva mai înainte în fizica clasică. Într-o celebră comunicare făcută de către Albert Einstein la data de 5 mai 1920 universităţii din Leyden a fost tratată tema Eterul şi Teoria relativităţii. Pentru început, Einstein menţionează rolul lui Newton cu a sa teorie a gravităţii, interpretată ca fiind o acţiune de la distanţă. Ipoteza existenţei eterului a devenit pentru savanţii secolelor următoare o axiomă necesară explicării unificate a universului şi relaţiilor dintre corpuri. În secolul al XIX-lea preocupările legate de proprietăţile luminii şi cele ale undelor elastice au folosit în continuare această ipoteză. Eterul a ajuns a fi privit ca un mediu luminifer cvasi-rigid, iar explicaţia pur mecanică a naturii a fost treptat abandonată. Cu toate acestea dualismul de care voiau să scape savanţii a persistat, în ciuda introducerii şi studierii noţiunilor de vid (eter liber) şi câmpuri electromagnetice (de către savanţii Maxwell şi Lorentz). O ieşire din acest impas a fost ipoteza inexistenţei eterului, câmpurile electromagnetice fiind considerate entităţi autonome ireductibile, asemănător concepţiei antice de atomi ai materiei.

O personalitate de prim rang din lumea ştiinţei ce este revendicată de către mişcarea new age a fost părintele iezuit şi antropologul francez Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955). Din opera sa a fost reţinută ideea potrivit căreia lumea este un întreg în care totul se leagă împreună şi este interdependent, adică totul se ţine împreună. Fiind ca formaţie ştiinţifică biolog, Teilhard vedea toate fiinţele ca pe o urezeală fără fir ţesută într-un proces universal. Încercând să împace biologia cu teologia savantul iezuit a ajuns la o formă originală de evoluţionism, de la primele forme simple şi aparent neînsufleţite către forme din ce în ce mai complicate cu o conştiinţă din ce în ce mai înaltă. În acest fel el a strecurat erezia scientistă evoluţionistă deghizată într-un limbaj creştin. T. d Chardin deschide perspectiva evoluţiei omului spre o formă superioară de viaţă, în loc de îndumnezeire şi urcuş duhovnicesc, dovedind în fond o viziune materialistă. Elementul ce evoluează necontenit în cosmos căpătând grade de complexitate tot mai mari este conştiinţa. În acest fel universul evoluează tot timpul prin propria sa putere şi voinţă. Nu este de mirare că prin concepţiile sale naturalist panteiste Teilhard a intrat în conflict cu învăţătura bisericii. Mărturisirea sa de credinţă ia forme tot mai subiective, văzându-L pe Hristos ca pe coroana lumii şi ca pe o expresie a ,,sufletului lumii”.[10]

Savantul de renume mondial Erwin Schrödinger, cel care alături de Broglie, Bohr şi Heisenberg a fost unul din întemeietorii teoriei cuantice a scris în lucrarea sa Ma conception du monde următoarele: ,,Oricât de neconceput ar putea să pară gândirii obişnuite, voi şi toate fiinţele conştiente ca atare, sunteţi totul în totul. Din cauza aceasta viaţa pe care o trăiţi nu e numai un fragment al existenţei întregi, ea este într-un anumit sens, totul.”[11] Am ales acest nume, deoarece în concepţiile sale Schrödinger ne apare ca un precursor al savanţilor fizicieni new age D. Bohm şi F. Capra (n. 1939). Ca şi aceia mai târziu, acest new ager avant la lettre, a avut revelaţia corespondenţei observaţiilor sale ştiinţifice cu tradiţia indiană, Sf. Toma d’Aquino, Meister Eckhart, şi alţi mistici occidentali. Potrivit constatărilor sale înainte de apariţia fizicii moderne savanţii şi filosofii erau aceeaşi, iar concepţia lor avea două ipoteze fundamentale: 1. Lumea este formată din aşa-numiţii atomi care formează la rândul lor corpuri.2. Lumea formează o realitate independentă de cel ce o observă. După apariţia fizicii secolului XX s-a constatat că elementele constitutive ale universului nu mai pot fi considerate separate unele de altele, şi nici observatorul de ele.

În lucrarea sa Hristos şi karma[12] teologul francez Francois Brune face o mică antologie a noii metafizici începând cu citate din Michael Talbot, Mysticisme et physique moderne, (Mercure de France, Le Mail, 1984) anume că fiecare particulă afectează pe toate celelalte, că structura materiei nu poate fi independentă de conştiinţă, că psihicul uman este în interferenţă cu toate punctele din univers, că nu mai este prezentă deosebirea dintre subiect şi obiect, iar realitatea este una şi omnijectivă.

În acest fel, pe nesimţite aproape, autorul ne introduce în lumea concepţiilor noii lumi: paradigma hologramei. Dându-şi seama ca teolog de acest lucru F. Brune ne previne că acestea nu sunt intuiţii new age, ci lucrări ştiinţifice. Ajungând la unul din autorii mai sus citaţi, fizicianul englez D. Bohm, se afirmă că lumea toată e o hologramă, fiecare dintre noi este un punct hologramic ce reflectă întregul univers într-un raport static şi dinamic. Potrivit lui Bohm: ,,…marea hologramă numită Creaţie, care este EUL fiecăruia dintre noi.”

Fizicianul francez Olivier Costa de Beauregard susţine în lucrarea sa La Physique moderne et les pouvoirs de l’esprit[13] că ,,separarea spaţială a obiectelor este în parte un mod al sensibilităţii noastre”. Se constată din nou afinitatea acestor gânditori ai noii ere cu tradiţiile religioase orientale, cu spiritualitatea indienilor americani şi cu misticii apuseni. Pentru toţi aceşti fizicienii aceştia Dumnezeu nu este o persoană şi nu au o relaţie de iubire cu El, după modelul creştin, sau măcar al marilor religii recunoscute.

Aşa cum am mai spus, fizicianul britanic David Bohm (1917-1992) este unul din cercetătorii cei mai avizaţi citaţi de obicei de către scientismul de tip new age. El şi-a expus ideile sale în lucrarea Wholeness and the Implicate Order, apărută în 1980. Bohm susţine că toate lucrurile par a fi părţi ale unui întreg mare, nedespărţit, în care totul pluteşte şi se amestecă organic împreună cu toate celelalte, precum mişcările dintr-un curent de apă. În tot acest timp hazardul este desigur exclus. Bohm introduce noţiunea de implicate order, ce înseamnă aproximativ ordine construită apriori, ordine raţională şi nevăzută ce se manifestă în lumea experienţelor noastre pe care Bohm o numeşte explicit order, sau ordinea aparentă.

Tot în rândul savanţilor new age se înscrie şi anatomistul şi profesorul pensionar de la universitatea din Yale Harold Saxton Burr care a anunţat în anul 1972 în cartea sa Blueprint for Immortality descoperirea aşa numitului câmp vital. În consonanţă cu D. Bohm, S. Burr afirmă existenţa în cosmos a legii şi ordinii. Contribuţia sa originală constă în explicaţia ştiinţifică a acestei legi ordonate. Potrivit savantului american, cauza ar fi existenţa unor câmpuri electrodinamice care aşează toate particolele pe locurile lor potrivite şi chiar determină mişcările lor.

După cum se poate constata, descoperirea sensului existenţei şi cosmosului este lăudabilă, dar explicarea prin introducerea acestor ipotetice câmpuri vitală trădează un fond materialist pueril ce nu poate nicidecum să ajungă la esenţa fenomenelor descrise.

În cadrul fizicii noii ere un loc de frunte îl ocupă fizicianul teoretic american Fritjof Capra (n. 1939). Cartea sa de căpătâi se intitulează The Tao of Physics şi a apărut ca ştiinţă popularizată în anul1975. Numele de Taofizica se datorează paralelelor găsite de autor între fizica modernă şi mistica orientală chineză. Ceea ce l-a frapat pe Capra este faptul că atât fizica ştiinţifică raţională cât şi mistica intuitivă au ajuns la concepţii similare asupra realităţii, potrivit cărora materia nu există propriu-zis. Lumea materială este o iluzie (maya), realitatea fiind de natură spirituală, ne-materială. Capra se încadrează în curentul ştiinţific şi filosofic contemporan ce încearcă să depăşească fragmentarea imaginii ştiinţei clasice şi unificarea concepţiilor pentru a da naştere unei imagini holistice asupra realităţii. Din păcate, urmărind exclusiv linia misticei orientale, el ajunge ca şi aceia să nu mai conceapă divinul ca pe o putere care a creat şi conduce din afară lumea, ci ca pe o putere care conduce dinăuntru. Astfel Dumnezeu Se află în toate şi lucrează dinăuntru devenind de fapt sufletul nostru nemuritor ceea ce constituie o gravă erezie panteistă. În demersul său, Capra subliniază pe bună dreptate superioritatea gândirii intuitive şi religioasă asupra gândirea raţională scientiste de tip iluminist. Această valoare a intuiţiei a fost sesizată în chip magistral de către Pr. Stăniloae, iar în acest caz, faptul că ea s-ar aplica şi în ştiinţă nu poate decât să fie un lucru binevenit şi necesar. Totodată, fizicianul american a constatat cu justeţe şi existenţa unui element raţional în mistică.

Potrivit ultimelor descoperiri ale fizicii moderne, la nivelul subatomic nu se găseşte nici un fel de materie solidă, ci numai spaţiu vid şi câmpuri energetice, posibilităţi, tendinţe şi probabiltăţi statistice. Realitatea apare ca o ţesătură complicată de relaţii între diferitele părţi ale unui întreg, o parte importantă a realităţii fiind chiar observatorul care influenţează ceea ce observă. Capra afirmă că: ,,În fizica atomică nu putem niciodată să vorbim despre natură fără ca să vorbim în acelaşi timp despre noi înşine”.

Dar Fritjof Capra nu s-a rezumat la abordarea concepţiilor taoiste, ci a continuat paralelele sale şi cu filosofia hindusă, ajungând la conceptul realităţii supreme numită Brahman, ce se socoteşte a fi sâmburele tuturor lucrurilor, sufletul lumii, infinitul, veşnicul şi imposibil de cuprins cu mintea omenească. Corespondentul lui în sufletul omenesc este, conform filosofiei vedanta, Atman. Şi budismul susţine faptul că lumea este o unitate. Capra însuşi aderă la noţiunea lui T. Kuhn, acea viziune holistică asupra lumii ce duce la schimbarea vechii paradigme. Suportul teoretic pentru această nouă viziune vine din partea fizicii şi a misticii, deci a acestei taofizici. În sprijinul afirmaţiilor sale, Fritjof Capra aduce teoria laureatului premiului Nobel, Ilya Prigogine, potrivit căruia că organismele vii sunt un sistem autoorganizat, o deviaţie aberantă de la acele raţiuni plasticizante reluate în teologia ortodoxă contemporană de către Pr. Stăniloae după Sf. Maxim Mărturisitorul. Cu această teorie este răsturnat eşafodajul teoriei evoluţioniste a lui Darwin. La rândul său este citat şi un alt savant al noii ere, Gregory Bateson, care susţine că conştiinţa este o urmare necesară şi inevitabilă a unei anume complexităţi ce a început să se constituie mult înainte ca organismele vii să-şi fi dezvoltat creierul şi sistemul nervos superior. După propria sa afirmaţie, conştiinţa este fiinţa tuturor fiinţelor vii. Combătând distincţia operată de Descartes în materie şi conştiinţă ca două categorii diferite, Capra vede conştiinţa ca pe însăşi dinamica, forţa creatoare din spatele autoorganizării organismelor vii. Pentru a descrie forţele mentale ale unor organisme vii inferioare el foloseşte noţiunea mentaţie. Mai multe conştiinţe omeneşti conectate formează macroconştiinţa, adică sistemul social şi ecologic, iar acesta la rândul lui e inclus în sistemul mental al planetei, care la rândul său trebuie să fie inclus într-o conştiinţă universal cosmică. Toate aceste elemente laolaltă conduc inevitabil către acea viziune holistică de care aminteam mai devreme.

O problemă controversată a biologiei, ştiinţa vieţii, a constituit-o originea vieţii şi evoluţionismul. Naturalistul francez Lamarck a sugerat că speciile se schimbă în cursul timpului, aceasta făcându-se şi sub acţiunea unui impuls conştient către perfecţiune din partea organismelor. Aceste idei au fost contestat printre alţii de către Georges Cuvier, dar au fost îmbrăţişate şi dezvoltate ulterior de către Charles Darwin. Acesta a elaborat un sistem de ipoteze ce susţineau noţiunea transformării speciilor, sugerând chiar un mecanism prin care o atare evoluţie să aibă loc fără recursul altor cauze decât cele pur naturale conform aşa numitei selecţii naturale în lupta pentru existenţă. Ideile respective au fost expuse în lucrarea On the Origin of Species by Means of Natural Selection, or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life, publicată în 1859.[14]

La vremea sa scriitorul şi filosoful român Lucian Blaga s-a aplecat şi el asupra acestei problematici în studiul său dens Trilogia cosmologică[15] Gânditorul român face o interesantă paralelă a evoluţionismului darwinist cu mecanica newtoniană. Ca şi aceasta, sfârşitul secolului XIX a adus contestaţii precum cea a lui Max Planck cu a sa teorie a cuantelor. În domeniul biologiei acest lucru a fost făcut de către Louis Dollo în lucrarea sa din anul 1893 Legile evoluţiei în care se afirmă că ,,evoluţia este discontinuă”.[16] Cu şapte ani mai înainte, în 1886, savantul De Vries elaborase teoria mutaţiilor. La începutul secolului XX, în 1903 s-a produs un adevărat seism în lumea biologiei prin apariţia lucrărilor savantului şi călugărului G. Mendel care a descoperit legile eredităţii demonstrând fără putinţă de tăgadă că ,,natura face salturi”.

Urmând modul actual de propagare a informaţiei, internetul, am întâlnit şi o nouă viziune asupra acestui subiect, intitulată Ipoteza spectrului vital: o explicaţie posibilă pentru natura, creaţia şi evoluţiei moleculei ADN şi a vieţii[17] Motivul pentru care am reţinut acest articol este faptul că autorul său caută o corelare între diferitele ramuri ale ştiinţei cu vechile texte teologice.

Punctul de plecare teologic al acestei ipoteze este luat din Noul Testament, şi anume 1Ioan I, 5: ,,Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” Această afirmaţie poate fi pentru început luată în sens literal. Versetul 7 continuă ,,Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.”

Ipoteza spectrului vital susţine că ADN-ul ar putea fi manifestarea fizică a luminii. De aici decurge posibilitatea convertirii energiei luminoase în materie. Dacă acest lucru este real, atunci avem de-a face cu latura opusă a legii de echivalenţă masă-energie a lui Einstein: E=mc². Afirmaţia că Dumnezeu este lumină apare în Sf. Scriptură de cel puţin zece ori. Reţinem părţile bune ale intuiţiilor lui Greg Hatton urmând ca cercetări ulterioare aprofundate în lumina revelaţiei ortodoxe să dea un răspuns satisfăcător acestei problematici.

Întrucât mişcarea new age a apărut şi s-a dezvoltat într-un mediu impregnat de scientism în care aşa cum am arătat oamenii de ştiinţă reprezentau până la cel de-al doilea război autoritatea supremă, era de la sine înţeles că printre preocupările noii spiritualităţi se vor număra şi cele legate de ştiinţă. Potrivit viziunii astrologice era Peştilor s-a caracterizat printre altele printr-o separaţie a religiei de ştiinţă, ajungându-se după evul mediu chiar la un conflict deschis. Prin urmare noua eră conciliantă a Vărsătorului va realiza şi această împăcare a celor două domenii divergente. Acest lucru a fost descris printre alţii de către Marilyn Fergusson în lucrarea sa The Aquarian Conspiracy apărută în anul 1980 la capitolul ,,Psi: necunoscutul în fizică şi parapsihologie”[18] Prin termenul grecesc ,,psi” (y) se înţelege aici necunoscutul în fizică teoretică şi parapsihologie. Potrivit ultimelor cercetări din domeniul fizicii materia are doar ,,tendinţa de a exista”, particolele fac “quantum leaps”, iar universul este o “scattering matrix”. Aceste afirmaţii au la bază lucrările unor savanţi ca elveţianul J. S. Bell, autorul teoremei ce-i poartă numele (1964), precum şi a efectului Einstein-Podolsky-Rosen. O altă lucrare de referinţă din domeniul new age legată de noua fizică este The Dancing Wu-Li Masters de Gary Zukav. El aduce în discuţie printre altele teoria complementarităţii enunţată de către danezul Niels Bohr, şi afirmaţia francezului Paul Dirac ce susţine că ,,materia este creată din nimic” Ca şi Fritjof Capra, G. Zukav găseşte la tot pasul analogii evidente între noile descoperiri ale fizicii şi mistica orientală taoistă. Îmbinarea ştiinţei cu psihologia a dus la afirmarea aşa numitului domeniu al ,,paranormalului” în care fenomene cum ar fi sincronicitatea propusă de Wolfgang Pauli şi C. G. Jung nu poate fi supusă experimentului. Printre cercetătorii celebri preocupaţi de “psi” sunt citaţi J. J. Thomson, William James, Alexis Carrel, Max Planck, cei doi Curie, Schrödinger, Einstein, C. G. Jung, Wolfgang Pauli, Pierre Janet, şi Thomas Edison.



[1] Cf. Encyclopaedia Britannica 1996

[2] De aici şi termenul latinesc uni-vers, nu există multi-vers.

[3] Magazin Istoric, aprilie 1999, pp. 80-81

[4] Figurile lui Galilei şi Giordano Bruno sunt folosite ca tipice argumente anticlericale şi antiecleziale ale ateilor şi liber-cugetătorilor de tip secularizat iluminist, la care se adaugă şi nelipsitul ,,crede şi nu cerceta”. Această ,,poruncă” nu se găseşte ca atare în Scriptură, ci este unul din imperativele metodologice ale Ordinului iezuit. În spaţiul ortodox, ea s-ar apropia de recomandare a Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur cu privire la oprirea de a se iscodi unele taine mai presus de cuget şi simţire. În acelaşi sens s-a exprimat şi Sf. Grigorie de Nyssa: ,,Căci, deşi credem că naşterea oricărei fiinţe trupeşti sau spirituale îşi are obârşia în natura netrupească şi necreată, nu cercetăm de unde şi cum există.” (subl. n.). Citat din Marele cuvânt catehetic, Sofia 1998, p. 54.

 

[5] Cf. Pierre Chaunu în Civilizaţia Europei în secolul luminilor, Bucureşti , 1986, p. 355

[6] Proniator (n.n.)

[7] Idem, p. 390

[8] Cf. Encarta Encyclopedia 98

[9] Idem

[10] Cf. Encyclopaedia Britannica 98

[11] Cf. Le Mail, 1982

[12] Francois Brune, Hristos şi karma, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1997

[13] Le Hameau, 1981

[14] Cf. L. Pearce Williams, Profesor John Stambaugh de Istoria Ştiinţei; Directorul Programului de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnologiei de la Cornell University, Ithaca, New York.

[15] Trilogia cosmologică, Humanitas, 1997

[16] Op. cit. p. 193

[17] Copyright© by greg h. hatton, asct, mcasi – 24 iunie 1995

[18] Tharcer, LA p. 170

5 comments

  1. Privitor la lumile posibile: aceasta este o teorie logica si filosofica cu implicatii mai mult formale, existenta respectivelor lumi nefiind demonstrabila. Iar Scripturile, fara a le afirma explicit existena, nici nu le neaga in mod explicit. Ipoteza conform careia exista si alte lumi locuite de entitati inteligente este de natura stiintifica si nu poate fi tratata ca teoria realismului modal (cea mai sus mentionata). Cat despre reconcilierea dintre stiinta si teologie, sunt de parere ca este destul de improbabila. Imi pastrez opinia ca adevarul este in sine unic, deci reconcilierea trebuie sa regaseasca acest adevar si sa se indrepte spre el. In acest caz cu siguranta stiinta va fi nevoita sa faca compromisuri, deseori nu in spiritul adevarului. Nu orice explicatie “spirituala” poate completa stiinta, iar reconcilierea va fi ori de suprafata (stiinta va ceda in fata unor interpretari spiritualiste care se vor potrivi golurilor ei), ori va regasi adevarul.

  2. @Total Anormal : a gasi Adevarul inseamna a-l gasi pe Hristos, Adevarul nu este o notiune, ci o persoana, aceea a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

  3. lui Total Anormal,

    doar o mica observatia as dori sa spun.
    relatia dintre stiintza si spiritualtate este urmatoarea:
    stiintza nu poate explica tot ce este spiritual, in schimb spiritualitatea explica intotdeauna tot ce este stiintific.
    impacarea dintre stiintza si spiritualitate se va produce atunci cand cele doua se vor contopi in iubire si umilintza, conducand pe oameni pentru a deveni frati plin de iubire si de umilintza.
    impacarea tine de inimile oamenilor si de modul cum acestea se raporteaza la trairea Cuvantului Divin.

    cu permisiune,
    Daniel

  4. Sunt foarte interesante informatiile despre istoria stiintei prezentate in articol. Dar nu ati definit conceptul “new age” si de ce cunoasterea stiintifica este problematica.

    Personal, cred ca stiinta si religia sunt doua moduri de cunoastere, cu mijloace diferite, ce raspund la intrebari diferite. Nu vad o contradictie intre ele.

    De aceea nu inteleg de ce teoriile stiintifice care nu-si propun sa-L releve pe Hristos prezinta o problema. Chiar acest blog si comunicarea pe internet se bazeaza pe domenii de cercetare pur stiintifice, ar insemna ca nu trebuie sa le mai folosim sau dezvoltam?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>