DIN ISTORIA EVOLUŢIONISMULUI

Ideea de apariţie spontană a vieţii (prin factori întâmplători) şi ideea de evoluţie a speciilor provin din filosofia păgână.

Anaximandru (610-546 î. Hr.) credea că animalele au apărut din mare datorită căldurii solare; că la început erau acoperite cu o scoarţă de spini pe care apoi au pierdut-o.

După Empedocle (483-423 î. Hr.) viaţa s-a născut din mâlul încălzit din care au ieşit segmente de fiinţe vii, membre izolate, ochi fără cap etc. El credea că fiinţele vii apăreau prin asocierile întâmplătoare ale acestor segmente.

Democrit (460-370 î. Hr.) considera că omul s-a plămădit ca un viermişor, din mâl.

Aristotel (384-322 î. Hr.) considera că s-a trecut spontan de la neviu la viu prin nişte elemente intermediare. Mai credea că plantele sunt verigi intermediare între obiectele neînsufleţite şi animale.

Teofrast din Eresos (370-287 î. Hr.) considera că plantele se pot metamorfoza spontan.

Lucreţiu (98-55 î. Hr.) afirma că speciile au apărut prin combinarea întâmplătoare a unor elemente.

Geber (720-813) pe numele său arab Abu Musa Djaber ibn Hayyan, continuator al filosofiei lui Empedocle, avea o viziune evoluţionistă extinsă la întreaga materie. Bazându-se pe asemănările exterioare, credea că prin reacţii chimice se poate transforma cuprul în aur.

Albertus Magnus (1193-1280) era convins că plantele pot trece dintr-o specie în alta sub influenţa solului, a nutriţiei sau a altoirii. Credea că orzul se poate transforma în grâu, iar stejarul în viţă de vie.

Pierre Charron (1541-1603), scriitor şi moralist francez, a afirmat înrudirea omului cu animalele şi a încercat desprinderea moralei de religie.

Georges Louis Leclerc conte de Buffon (1707-1788), naturalist şi scriitor francez, considera că din putregai se pot naşte tenii, omizi, gândaci şi păduchi.

Julien de la Mettrie (1709-1751), filosof materialist şi medic francez, accepta perfecţionarea progresivă a speciilor şi considera că omul este o maşină în activitatea căreia nu este nevoie de suflet.

Denis Diderot (1713-1784), filosof materialist şi scriitor francez, unul din cei mai cunoscuţi iluminişti şi redactor principal al Enciclopediei, credea că vietăţile apar spontan prin combinaţii chimice întâmplătoare.

Jean-Pierre Antoine de Monet, cavaler de Lamark (1744-1829), naturalist francez, considera că vietăţile au apărut spontan şi apoi au evoluat de la simplu la complex.

Pierre Jean Cabanis (1757- 1808), filosof materialist, scriitor şi medic francez, considera că materia în mişcare produce forme de viaţă.

Erasmus Darwin (1731-1802), bunicul lui Charles Darwin, gândea şi el că viaţa a apărut spontan. Mai credea că vietăţile au evoluat datorită dorinţelor lor şi eforturilor de voinţă.

În acea epocă circula ideea că animalele cu dinţi au apărut din cele fără dinţi, din dorinţa lor de a mesteca hrana.

În acest context s-a format gândirea lui Charles Darwin (1809-1882), considerat părintele evoluţionismului. El credea că omul descinde dintr-un mamifer păros, cu coadă şi urechi ascuţite, care trăia în copaci. Darwin a preluat ideile filosofice evoluţioniste şi le-a dat un aspect exterior ştiinţific. Principalele sale cărţi sunt: Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă (1859, trad. rom. 1957) şi Descendenţa omului (1871, trad. rom. 1967)

Thomas Henry Huxley (1825-1895), biolog englez, a fost unul dintre cei mai activi propagatori ai ideilor lui Darwin. Nepotul său, biologul Julian Huxley a fost iniţiatorul unei religii naturaliste numite umanism evoluţionist şi a devenit secretarul general fondator al UNESCO (Organizaţia Culturală, Ştiinţifică şi Educativă a Naţiunilor Unite). În 1959, la universitatea din Chicago, s-a desfăşurat Centenarul Darwin – 100 de ani de la publicarea Originii speciilor. Cu această ocazie, Julian Huxley a spus, printre altele: „Întreaga realitate este un unic proces de evoluţie. […] În modelul evoluţionist de gândire nu mai este nevoie şi nici loc pentru supranatural. Pământul nu a fost creat, ci a evoluat. Tot aşa s-a întâmplat şi cu animalele şi plantele care îl locuiesc, inclusiv cu noi, oamenii.” [1]

Friedrich Engels (1820-1895), fondator, alături de Marx al comunismului zis ştiinţific şi al materialismului dialectic şi istoric, a trecut de tânăr la ateism, influenţat de gruparea „Tânăra Germanie”. În 1842 a plecat în Anglia, stabilindu-se la Manchester. Acolo a avut loc trecerea sa la comunism. În august 1844, în drum spre Germania, se întâlneşte la Paris cu Marx, cu care leagă o strânsă prietenie. În 1850 revine la Manchester. În această perioadă, Engels studiază ştiinţele naturii, inclusiv lucrările lui Darwin, care au avut asupra lui o influenţă puternică. A scris un număr mare de cărţi cu conţinut materialist şi a întreţinut o bogată corespondenţă cu partidele socialiste din întreaga lume, răspândind ideile materialist-evoluţioniste.

Karl Marx (1818- 1883), filosof materialist şi economist german, colaborator al lui Engels, a redactat împreună cu acesta Manifestul Partidului Comunist, apărut în 1848. În corespondenţa sa cu Engels, face referire la teoria lui Darwin, în care vede o bază ştiinţifică pentru doctrina lor materialistă. Din operele lui Marx şi Engels au fost traduse în limba română, în perioada comunistă, 76 de titluri.

Vladimir Ilici Lenin (1870-1924), continuator al operei lui Marx şi Engels, a întemeiat Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. În 1895 a înfiinţat la Petersburg Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare. În 1907 a plecat în Elveţia şi apoi în Franţa, unde a studiat ştiinţele naturii din perspectiva materialismului dialectic. În 1917, Lenin conduce direct insurecţia armată din Rusia, prin care, la 7 noiembrie (25 octombrie) se instaurează puterea comunistă. După revoluţie, conduce şi revoluţia culturală, stabilind un plan educaţional materialist-evoluţionist. În opera lui Lenin există numeroase referiri la România, care scot în evidenţă interesul cu care el urmărea evenimentele sociale, economice şi politice din ţara noastră. Din 1950, au fost traduse în limba română Operele lui Lenin în 40 de volume. La Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, s-a apreciat că „programul Partidului Comunist Român constituie expresia marxism-leninismului creator în România.”

Când comuniştii au preluat conducerea în România, au eliminat învăţătura creştină ortodoxă din şcoli, au desfiinţat catedrele de Apologetică de la Facultăţile de Teologie Ortodoxă, aruncând în temniţă pe profesori, şi au realizat manuale şcolare cu un pronunţat caracter ateist-evoluţionist. Se urmărea mai ales propaganda evoluţionistă şi discreditarea Sfintei Scripturi. Într-o carte din 1968, găsim scris că „strămoşul omului semăna cu o maimuţă. Capul său, cu fruntea îngustă şi înclinată, cu maxilarul inferior masiv ieşit în afară şi cu canini mari şi ascuţiţi, era aşezat pe un trup voluminos şi păros, cu abdomenul mare şi spinarea lată. […] El mergea în patru picioare. […] Adoptând poziţia verticală, strămoşul nostru a păşit mai repede pe calea umanizării. A dispărut necesitatea de a recurge în timpul încăierării la maxilare şi canini. Era mai comod să te aperi şi să ataci cu ajutorul mâinilor, al unei bâte solide, al unui bolovan.”[2]

După revoluţia din decembrie 1989 s-a continuat editarea manualelor evoluţioniste. În clasa a V-a, elevii sunt învăţaţi că „evoluţia plantelor s-a realizat de la plante unicelulare la plante pluricelulare, de la plante inferioare la plante superioare.” În clasa a VI-a, elevii sunt învăţaţi că „modificările condiţiilor de mediu de pe pământ au dus la apariţia vieţii şi apoi la evoluţia ei” şi că „maimuţele şi omul au avut un strămoş comun.” Iar în clasa a XII-a, elevilor li se spune că „specia hominidelor a pierdut haina de blană naturală a maimuţelor, devenind o maimuţă nudă.”

Evoluţionismul se predă în continuare şi în învăţământul universitar.

Mulţi oameni sunt atât de obişnuiţi cu ideea de evoluţie a speciilor, încât au impresia că aceasta este un fapt ştiinţific, nu o simplă concepţie filosofică.